loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Fiinţa umană, omul se află în totdeauna în spaţiul de suveranitate al uni stat.

În raporturile sale cu statul, individul se află în una din următoarele ipostaze: cetăţean străin sau apartid. Cetăţeanul, datorită raporturilor sale constituţionale de cetăţenie se bucură de universalitatea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi. Acete drepturi şi libertăţi sunt denumite drepturi ale cetăţenilor sau drepturi cetăţeneşti.

Ţinând seama de universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, străinii şi apatrizii care trăiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantate de Constituţie şi de alte legi.

Rezultă că străinii şi apatrizii se bucură de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului care sunt inerente fiinţei umane cu excepţia acelora care sunt garantate de Constituţie în exclusivitate cetăţenilor români. Printre acestea menţionăm:

  • funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, care pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. 3);
  • dreptul de a fi ales (art. 35);
  • cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (art. 41, alin 2);
  • cetăţenul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România (art. 19, alin. 1);
  • cetăţenii români se bucură în strinătate de protecţia statului român (art. 17).

Dând expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea de cerinţe umane esenţiale „Constituţia, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului, consacră şi alte drepturi care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social”.

Putem afirma că sfera drepturilor omului este în continuă extindere pe măsură ce sunt identificate noi valori sociale fundamentale care reprezintă cerinţele esenţiale pentru fiinţa umană, şi care-n final dobândesc caracterul normativ prin consacrarea şi protejarea juridică a noii valori.[1]

Instituţia şefului de stat în ţara noastră a cunoscut un parcurs interesant. Astfel, potrivit Statului lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective. Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentanta naţională sunt puse de acord cu această realitate[2].

Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34), ca puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39). Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art.34) care-l declara capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923.

În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944[3].

Prin legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial. Aceasta a fost organizată ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru ca dacă actele constituţionale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 şi Decretul nr. 2218/1946) au menţinut separaţia puterilor, Legea nr 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.

Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul 1974 Constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republica, îndeplinită de o singură persoană.

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul–Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului.

Prin Decretul–Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.

Instituţia şefului de stat a cunoscut de-a lungul istoriei numeroase modificări. Sub regimul Constituţiilor române aceasta evoluţie a fost urmatoarea :domn , rege , şef de stat sub forma unui organ colegial şi preşedinte Analizând diferite epoci, însă putem observa că aceasta a ocupat întotdeauna primul loc în ierarhia instituţiilor statului, fiind centrul tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul statului[4].

„Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice, ea apărând o dată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte forma, structura, cât şi prerogativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie ales, fie impus. Astăzi, această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi prerogative, este prezentă în societate”.[5] (Gheorghe Uglean)

Instituţia şefului de stat îşi are originea chiar în istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice.

Această instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie în ce priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele. De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-au numit sau se numesc regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi.

Trebuie subliniat că fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor puterii de stat, categorie necunoscută în sistemul separaţiei puterilor. Cât priveşte şeful de stat, el a fost şi este constant încadrat în această categorie alături de parlament. În statele organizate pe baza teoriei separaţiei puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri, ramuri, şi anume, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului fiind încadrat, de regulă, în puterea executivă, de unde şi exprimările frecvent utilizate de „şeful puterii executive” sau „şeful executivului”.

Există state unde executivul este format dintr-un organ statal unic, deseori un preşedinte, care-şi legitimează împuternicirile prin votul universal. În mod evident, acesta este cazul regimurilor prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune de o echipă care-l ajută în atribuţiile sale de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcţionari, şi nu guvernanţi.

O altă situaţie este aceea în care puterea executivă este realizată de două organe de stat – şef de stat şi guvern. Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlamentar în Anglia. El a rezultat din slăbirea progresivă a Coroanei şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor care nu erau la origini decât simpli auxiliari ai monarhului.

Alături de şeful de stat, care personifică naţiunea, a apărut cabinetul, mai exact spus, un grup de funcţionari, cu misiunea de a asigura concret gestiunea afacerilor publice. 

Această structură a puterii executive, devenită deseori dualistă, se regăseşte în multe ţări considerate a avea „un regim de cabinet”. Evoluţia cabinetului este definitivă acolo şi atunci când unul din membrii acestuia ocupă o poziţie juridică superioară şi când alături de şeful de stat există şi un şef de guvern (prim-ministru, preşedinte).

În unele ţări, funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite prezidii, consilii de stat, consilii prezidenţiale. Asemenea organisme au existat în România (1947-1974), în alte ţări foste socialiste (Bulgaria, Ungaria, Polonia). În fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic, este regimul elveţian.[6]

 

[1] Pavel Nicolae, Drept constituţional și instituţii politice, op. cit., p. 67-68

[2]  Ioan Muraru,Elena Simina Tănăsescu,Drept constituţional şi instituţii politice, volumul II,ediţia a XI-a,Editura All Beck,București,2004,p.251

[3] Iibidem. p. 251

[4]Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit. p. 251

[5] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,op.cit

[6] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită op. cit., p. 239

Loading...