Teoria separaţiei puterilor s-a impus prin largul său ecou şi aplicaţie, factori ce acoperă imperfecţiunile sale de ordin teoretic. Deşi, deseori, se afirmă clar că este vorba de funcţii, împuterniciri, autorităţi, se discută numărul puterilor. Este adevărat că uneori terminologia este corectată prin folosirea cuvântului echilibru.
Trebuie, de asemenea, constatat că mesajul transmis, receptivitatea în popor fac ca separaţia puterilor să fie mereu pronunţată şi aclamată. Ea explică, într-un limbaj simplu uşor de receptat şi de înţeles, lupta contra totalitarismului şi ideea de conducere democratică. Ea este simbolul puterii poporului[1]. Este important de reţinut că toate teoriile şi practicile politice privind crearea şi organizarea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe contractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale, recunosc unei singure entităţi – poporul, naţiunea – calitatea de titular absolut al puterii (suveranităţii). Toate celelalte instituţii sau autorităţi, puteri publice, primesc exerciţiul puterii sau al unor funcţii ale puterii numai prin delegaţiune şi niciodată nu pot deveni „proprietarul” puterii politice – unică, indivizibilă şi inalienabilă – pe care poporul o deţine.
„Dacă poporul delegă altora exerciţiul puterii sau al unor funcţii, prerogative de bunăvoie sau sub violenţă, conştient sau nu, aceasta este o chestiune complexă şi nu rareori delicată atât în teorie, cât şi în practică. El îşi păstrează însă dreptul sacru şi natural ca, atunci când constată îndepărtarea de mandat sau înşelăciunea, să-şi valorifice prin revendicare dreptul său de unic titular suveran al puterii şi de unic legiuitor, putând în mod legitim să înlăture, prin revoluţie (dreptul la insurecţie), cârmuirile nedemocratice şi abuzive”(Gheorghe Uglean).[2]
Acesta este, prin excelenţă, cel mai incontestabil drept natural care se impune ca primă realitate politică într-o societate. De aceea, este bine ca din când în când poporul să verifice modul în care autorităţile îndeplinesc mandatul primit. Un asemenea drept s-a verificat magnific prin Revoluţia Franceză (1789), prin revoluţiile anului 1848, prin Revoluţia română din Decembrie 1989.
Ca o concluzie la cele precizate mai sus, se poate preciza ca ne aflam în prezenţa unei conlucrări a structurilor statale în realizarea voinţei poporului. Această conlucrare presupune: competenţe clar delimitate prin Constituţie, autonomie organizatorică şi funcţională, control reciproc fără imixtiune, garanţii constituţionale ale îndeplinirii mandatului şi ale respectării drepturilor cetăţenilor.
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost ilustrat în textul constituţional român chiar şi înainte de revizuirea acesteia în cursul anului 2003. Astfel, doctrina arăta în mod pertinent că, examinând dispoziţiile Constituţiei României în versiunea adoptată la 8 decembrie 1991, se putea constata că echilibrul puterilor în stat se regăsea în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică modernă. În acest sens erau invocate mai multe argumente pertinente:
- Cele trei „puteri” clasice se regăseau exprimate în Constituţie: legislativul în normele privitoare la Parlament [art. 58 (devenit art. 61) şi urm]; executivul în normele privitoare Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm); justiţia în normele privitoare la autoritatea judecătorească [art. 123 (devenit art. 124) şi urm].
- Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor era ordinea clasică, firească, anume puterea legiuitoare, apoi puterea executivă şi, în final, puterea judecătorească.
- Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului compoziţia sa numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigura acestuia o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul era declarat unica autoritatea legiuitoare a ţării [art. 58 (devenit art.61)], însărcinat cu funcţii de formare, alegere, numire, învestire a altor autorităţi statale şi cu funcţii de control.
Desigur, la aceasta se poate adăuga şi caracterizarea dată de art. 58, potrivit căreia Parlamentul era organul reprezentativ suprem al poporului român, deşi utilizarea termenului suprem putea fi privită cu multe rezerve de ordin ştiinţific în contextul teoriei separaţiei/echilibrului puterilor în stat.
Nu în ultimul rând, chiar structura bicamerală a Parlamentului putea fi considerată o expresie a echilibrului în exercitarea puterii legislative. De altfel, acesta era şi singurul argument solid al bicameralismului quasi-perfect ce exista la acea dată, faţă de faptul că România este un stat unitar.
- Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice cunoşteau implicări reciproce ale unora în sfera de activitatea a celorlalte, implicări ce semnifică echilibrul prin colaborare şi control[3].
În procesul revizuirii Constituţiei antamat în cursul anului 2003 s-a simţit nevoia proclamării explicite a principiului, astfel încât articolul 1 a fost întregit cu două noi alineate, din care unul este consacrat în exclusivitate consfinţirii principiului separaţiei puterilor în stat şi democraţiei constituţionale drept coordonate politice fundamentale pentru întreaga organizare şi activitate a statului roman. Constituantul derivat roman nu a putut însă trece cu vederea cele mai bine de două secole de evoluţie doctrinară în această materie şi a făcut referire nu doar la separaţia puterilor, ci şi la necesarul echilibru care trebuie să se stabilească între acestea în funcţionarea lor firească. Alinetul (4) al art. 1 din Constituţia României revizuită dispune: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”[4].
Puterea de stat este constituită dintr-un sistem de organe însărcinate să exercite funcţiile fundamentale ale statului. Printre aceste organe îşi găseşte locul şi Instituţia Preşedintelui României. În contextul oferit de Constituţia României, noţiunea de organ este echivalentă cu aceea de autoritate publică. De altfel, Instituţia Preşedintelui Republicii este reglementată în Titlul III din Constituţie, intitulat ”Autorităţi publice”. Alături de Guvern, Preşedintele exercită prerogativele puterii executive, adevărat, sensibil diminuate după revizuirea Constituţiei în 2003.
Preşedintele României este un organ unipersonal sau individual, iar ca instituţie cuprinde servicii publice menite să ducă la îndeplinire atribuţiile preşedintelui, să pregătească actele acesteia şi să asigure executarea lor. Ceea ce caracterizează însă acest organ unipersonal, singurul ales la nivelul organelor centrale ale puterii executive, este de faptul că poate emite pe cale unilaterală, în limitele competenţei sale, acte obligatorii chiar pentru subiecte de drept care nu fac parte din propria sa structură, deci poate să recurgă la acte de putere. Preşedintele României nu are la dispoziţie propria sa forţă de constrângere, dar face parte dintr-un sistem de organe ale puterii executive, care la nevoie poate să asigure executarea, prin coerciţie a actelor sale. Preşedinţia româniei stabileşte relaţii de colaborare cu celelalte autorităţi publice şi primeşte sprijinul acestora în vederea înfăptuirii prerogativelor şi exercitării competenţelor ce îi revin.
În literatura juridică de specialitate, profesorul Antonie Iorgovan susţine că ”potrivit art. 80 din Constituţie, Preşedintele României îndeplineşte trei funcţii principale:
- funcţia de şef al statului;
- funcţia de şef al executivului;
- funcţia de mediator”.[5]
”Funcţia de şef de stat, în trecut, deriva din faptul că în monarhiile absolute toate puterile statului erau concentrate în mâinile unei singure persoane.(Tudor Drăganu)”[6]
”În prezent, funcţia de şef de stat implică fie exercitarea unei puteri executiv-administrative, efective (în regimurile prezidenţiale), fie natura unei simple reprezentări la nivel intern şi extern (în cazul regimurilor parlamentare). Intermediar se situează regimul semi-prezidenţial în care autorităţile executive se împart între preşedinte şi Guvern.
Este greu de apreciat, dacă Constituţia din 1991 prin suma atribuţiilor îi conferea Preşedintelui României şi calitatea de şef de stat, cu atât mai mult cu cât din Constituţie se desprinde că România are un regim semi-prezidenţial cu o delimitare destul de clară a puterilor statului.”[7]
Deoarece ”Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil”[8], vom putea spune că aceasta atribuţie implică reprezentarea statului român atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, ceea ce ar fi caracteristicile funcţiilor de şef al statului.
”Funcţia de şef al executivului poate fi luată în considerare, urmarea faptului că Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă, îndeplineşte atribuţiile specifice legate de apărarea Constituţiei, instituie starea de asediu sau starea de urgenţă. Este însă discutabil cum, în sistemul nostru constituţional, am putea avea doi şefi ai executivului – Preşedintele României şi primul ministru, cu atât mai mult cu cât această Constituţie distribuie cele mai importante atribuţii ale executivului între Preşedinte şi Guvern (prim-ministru). Cu toate aceste observaţii, pentru raţiuni legate de necesitatea personificării statului în relaţiile externe şi interne, cel puţin formal, Preşedintele poate fi considerat şeful puterii executive”.[9] (Tudor Drăganu)
Funcţia de mediator între puterile statului, între stat şi societate (autorităţile publice, sindicate, etc.) este prevăzută în art. 80 alin. 2 din Constituţie. Iată însă, că funcţia de mediator nu poate decât să excludă calitatea de sef al executivului a Preşedintelui, pentru că, este de principiu că nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.
Rolul Preşedintelui este stabilit de Constituţie, avându-se în vedere, în primul rând, rolul acestuia de reprezentare a statului pe plan internaţional şi intern, în al doilea rând, rolul ce îi revine pentru apărarea ţării (garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale) şi în al treilea rând, rolul de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Astfel spus, Preşedintele poate lua toate măsurile, pe care Constituţia i le pune la dispoziţie, iar acestea capătă legitimitate tocmai datorită prevederilor art. 80 alin. 1.
Pentru exercitarea de către Preşedintele Republicii a prerogativelor ce i-au fost încredinţate, prin Constituţie, s-a organizat Administraţia Prezidenţială, instituţie publică cu personalitate juridică. Administraţia prezedenţială este definită în Legea nr 47/1994 modificată şi republicată ca fiind ”totalitatea serviciilor publice puse la dispoziţia Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale”[10].
Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei Prezidenţiale sunt:
- consilier prezidenţial – cu rang de ministru;
- consilier de stat – cu rang de secretar de stat.
Ca o notă inedită şi rămasă la discreţia Preşedintelui, în lege se arată că personalul poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi cu condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şi funcţionare. Retragerea încrederii are drept efect revocarea încadrării, precum şi încetarea detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz.
[1] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul I,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,op.cit. p.341
[2] ibidem, p.342
[3]Ioan Muraru,Elena Simina Tănăsescu,Drept constituţional și instituţii politice, volumul II,ediţia a XI-a,op.cit.pp.12-13
[4] Ioan Muraru,Elena Simina Tănăsescu,Drept constituţional și instituţii politice, volumul II,ediţia a XI-a,op.cit. p.13
[5] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul II, Editura ALL BECK, București, 2005, pp. 380-381;
[6] Tudor Drăganu, Drept constituţional și instituţii politice, volumul II, Editura Lumina-Lex, București, 1998, p.236;
[7] Genova Vrabie, Rodica Narcisa Petrescu, Organizarea politico-etatică a României. Drept constituţional și instituţii politice, volumul II, Editura Cugetarea, Iași, 1996, p. 51;
[8] Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 91, alin. 1;
[9] Tudor Drăganu, Drept constituţional și instituţii politice, volumul II, op. cit., p. 238;
[10] Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României, modificată și republicată, Monitorul Oficial nr. 210 din 25 aprilie 2001, art. 1, alin. 2;