Un principiu fundamental al dreptului constituţional, care a fost verificat de întreaga experienţă istorică şi pe care - cu diverse nuanţe - îl consacră toate constituţiile actuale, este principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa "Politica", a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar apoi de John Locke, găsindu-şi încununarea în opera lui Montesquieu.
"Există în toate constituţiile - scria Aristotel - trei elemente în legătură cu care un bun legiuitor trebuie să studieze ceea ce este avantajos pentru fiecare". După părerea sa, "una dintre aceste trei părţi este aceea care deliberează cu privire la problemele comune; a doua este aceea care are drept obiect magistratura...; a treia este aceea care distribuie justiţia"[1].
În pofida diferenţei de redactare faţă de terminologia modernă cu privire la separaţia puterilor, elaborată de Montesquieu în secolul XVIII, trebuie să recunoaştem astăzi că multe elemente de gândire politică ale filosofului antic premerg principiul care s-a încetăţenit ulterior şi este recunoscut astăzi în toate democraţiile moderne: un corp legislativ, o putere executivă şi un număr de judecători independenţi, chemaţi să împartă justiţia, în mod egal, tuturor membrilor cetăţii.
În Anglia, o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoretică a principiului separaţiei puterilor a adus-o John Locke[2]. Argumentând ideea separaţiei puterilor, filosoful şi omul de ştiinţă englez sublinia că "tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini şi puterea de a le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac". În consecinţă, după părerea sa, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face legile să fie încredinţată unei adunări special convocate în acest scop, dar după ce legile au fost adoptate, adunările ar trebui să se separe şi să se supună legilor pe care le-au acceptat.
Pronunţându-se în sprijinul durabilităţii şi stabilităţii legilor, John Locke considera că "este de trebuinţă ca să existe o putere care să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. Astfel puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate". El admite totuşi, alături de cele trei puteri ale statului necesare în orice stat - legislativă, executivă şi federativă (relaţii externe) - şi o a patra putere, denumită "prerogativă", care ar cuprinde toate atribuţiile puterilor, lăsate la discreţia puterii executive, în caz de pericol[3].
Reluând şi dezvoltând ideile lui John Locke, Montesquieu şi după dânsul toţi teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei puterilor mijlocul eficace de a slăbi atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiunile. Pornind de la ideea că există o înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat principiul că "puterea trebuie să fie înfrânată de putere". În concepţia sa, separaţia puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este posibilă existenţa unui guvern legal. "Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă putereajudecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om, sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari"[4].
Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de Rousseau, dar filosoful francez foloseşte o logică diferită, considerând că puterea legislativă se confundă cu însăşi suveranitatea şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa, puterea executivă este competentă numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor generale adoptate de puterea legislativă. "El nu poate însă concepe independenţa puterii executive, căci aceasta este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care o supraveghează, spre a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de dânsa"[5].
Cât priveşte puterea judecătorească, Jean Jacques Rousseau consideră că aceasta este o putere distinctă de executiv şi legislativ, dar menţionează că ea a suferit practic anumite diminuări faţă de executiv prin recunoaşterea dreptului de graţiere şi faţă de legislativ prin dreptul de graţiere exercitat de poporul suveran.
Principiul separaţiei puterilor şi-a găsit o largă aplicaţie în practica constituţională a ţărilor occidentale. Cu toate acestea, el a fost criticat de o serie de gânditori şi oameni politici, printre care fostul preşedinte american Woodrow Wilson, care a estimat că aplicaţiunea acestui principiu face să dispară, practic, orice idee de răspundere în guvernare. Doctrina germană (Laband, Jellinek) a considerat teoria lui Montesquieu ca fiind nelogică şi imposibil de realizat în practică. S-a apreciat că ea nu ar reprezenta "decât o metodă de organizare menită să slăbească atotputernicia statului pentru a apăra individul". Juriştii germani, puternic influenţaţi de ideile etatiste, au estimat că "urmărind slăbirea puterii politice prin repartizarea atribuţiunilor la diferite organe juxtapuse, quasi- independente unele de altele, având fiecare un domeniu de activitate proprie, cu toate că lucrează la aceeaşi operă generală, s-a ajuns la neputinţa Statului de a crea o ordine nouă, de a satisface nevoile unei societăţi în plină transformare"[6].
Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în numeroase documente de drept constituţional. Astfel, el se regăseşte în cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, precum şi în documentele revoluţiei americane. Unul dintre părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arăta că "acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă aceasta (acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei"[7].
În multe constituţii moderne principiul separaţiei puterilor este consacrat expres, cum ar fi Constituţia Cantonului Jura din Elveţia (art.55), Constituţia Republicii Moldova din 28 iulie 1994, care dispune în art.6 că "puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin". De asemenea, referiri la puterile statului se regăsesc în Constituţiile Germaniei, Spaniei, Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei, Portugaliei şi altor state, precum şi în Constituţia S.U.A.
Regimurile politice totalitare, de toate nuanţele, au criticat principiul separaţiei puterilor, susţinând că puterea ar fi de fapt "unică", ar aparţine poporului şi, deci, nu ar putea în nici un caz să fie divizată. În realitate, prin ignorarea voită a principiului separaţiei puterilor şi prin eliminarea sa practică din constituţiile fostelor state socialiste, a fost favorizată concentrarea puterii în mâinile unor persoane şi negarea practică a oricăror mecanisme de conducere colectivă. Principiul "unicităţii" puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar a şi subordonat întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui singur partid, împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice, negarea principiilor pluralismului şi, în final, îndepărtarea de la marile principii democratice ale dreptului consituţional, validate de o întreagă experienţă istorică. Revenirea la democraţie în ţările Europei de răsărit a impus de aceea "reabilitarea" principiului separaţiei puterilor, recunoaşterea utilităţii sale ca un principiu fundamental de organizare politică şi premisă a aşezării întregii vieţi sociale pe baze umaniste şi democratice.
O examinare comparativă a constituţiilor moderne evidenţiază, neîndoielnic, o anumită separaţie funcţională între puterile statului, chiar şi pentru acele ţări care nu au prevăzut în mod expres principiul separaţiei puterilor ca un principiu de organizare constituţională. Desigur, o separaţie absolută a puterilor statului poate fi întâlnită numai în regimul constituţional prezidenţial, în cadrul căruia prerogativele şi răspunderile diferitelor puteri ale statului apar cât se poate de precis delimitate, neexistând posibilitatea unei interferenţe a unei puteri în treburile celeilalte.
În celelalte sisteme însă - ne referim, desigur, la sistemele semi-prezidenţial şi parlamentar - separaţia puterilor este vizibilă, dar nu ca o delimitare strictă şi riguroasă, inconfundabilă, a relaţiilor dintre diferitele organe ale statului, ci ca un principiu de colaborare, indispensabil în epoca modernă pentru a se asigura funcţionalitatea şi eficienţa deplină a tuturor organelor statului.
Nu întâmplător în Tratatul lor de drept constituţional şi instituţii politice specialiştii Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, tratând acest principiu, se referă la "separaţia/echilibrul şi colaborarea puterilor în stat"[8]. O asemenea optică o găsim întru totul corespunzătoare deoarece relevă nu numai ideea de "separaţie", dar şi multiplele conexiuni, interdependenţe, pe care teoria în cauză le implică între diverse organe şi instituţii de stat.
În România, o asemenea interpretare a separaţiei puterilor este acceptată în general, - deşi nu apare, ca atare, expressis verbis - prin modul în care au fost definite şi fundamentate raporturile dintre diversele puteri ale statului în cadrul reglementărilor stabilite de Constituţia din 1991. Astfel, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, a Regulamentelor Parlamentului, şi hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Parlamentul are dreptul să-şi exprime neîncrederea în Guvern şi poate declanşa procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României. Preşedintele României are dreptul de a adresa Parlamentului mesaje şi chiar de a dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare. Aceste prevederi - ca şi numeroase altele existente în Constituţia României, ca şi în constituţiile altor state ce îşi regăsesc astăzi identitatea ca state democratice - denotă faptul că nu se poate vorbi nici pe departe în cadrul sistemului separaţiei puterilor de o departajare totală a atribuţiilor celor trei puteri. Este vorba, în realitate, de o delimitare precisă de competenţe, interferenţele fiind posibile numai în situaţii de excepţie, când anumite probleme de interes major pot fi rezolvate nu în mod exclusiv cu aportul uneia dintre puteri, ci în egală măsură cu contribuţia celorlalte.
Aşa cum am mai arătat, principiului separaţiei puterilor i s-au adus o serie de critici de către unii autori, el fiind considerat fie depăşit, fie "îmbătrânit", fie reflectând numai o anumită etapă - de mult încheiată - a dezvoltării constituţionale. În fond, însă, toţi criticii separaţiei puterilor omit - intenţionat sau neintenţionat - faptul că separaţia puterilor nu a fost niciodată concepută, nici măcar de teoreticienii săi, ca o separare ori o izolare artificială între puterile statului.
Separaţia puterilor a reprezentat şi reprezintă o garanţie împotriva acaparării puterii de către forţe totalitare şi un mijloc de a asigura echilibrul între puterile statului. După cum observă în mod pe deplin justificat specialiştii Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, "Manifestându-se rezerve faţă de teoria clasică a separaţiei puterilor nu trebuie să se interpreteze că ea şi-a pierdut din importanţă şi actualitate şi că deci rămâne o teorie a trecutului. Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă reţetă contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei. Sintetizând acest paradox, Pierre Pactet arată că se constată un decalaj important între declinul unei teorii, care pierde progresiv din forţa şi valoarea sa explicativă şi pentru că ea nu mai corespunde cu adevărat realităţii şi recepţionarea sa de către opinia publică, care continuă să creadă în ea, şi pentru clasa politică care persistă în a o evoca"[9].
În tratatul său de Drept constituţional şi instituţii politice, prof.dr.Cristian Ionescu constată şi el că "În momentul în care a fost instituţionalizat în constituţii, principiului separaţiei puterilor i s-au adus multe corective, constând în colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina denumeşte "checks and balances", adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru reechilibrarea raportului între ele. Dacă concepem principiul separaţiei puterilor în mod abstract şi rigid, între cele trei puteri nu există nici o legătură; aplicat în condiţii practice de guvernare, principiul astfel conceput ar produce haos şi dezordine publică, întrucât oricare dintre cele trei puteri ar avea înclinaţia să se manifeste în mod tiranic"[10].
În concluzie, se poate aprecia că principiul separaţiei puterilor - consacrat explicit sau implicit în majoritatea constituţiilor lumii - rămâne un element esenţial, indispensabil existenţei şi funcţionării statului de drept. Nu întâmplător numeroase lucrări teoretice, documentele partidelor politice, opinii ale unor specialişti fac referire la necesitatea separaţiei puterilor. Într-un valoros Dicţionar politic românesc, separaţia puterilor este definită ca fiind un "principiu major al democraţiei moderne". Se subliniază ideea că "Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică sunt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sunt independenţi unii de alţii. Separarea nu înseamnă însă izolare, pentru că fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea celeilalte printr- un sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat. Separarea între cei ce fac legea (puterea legislativă), cei ce o aplică (puterea executivă) şi cei ce o interpretează (puterea judecătorească) este menită să prevină instaurarea unui regim dictatorial"[11].
[1] Politica, XIV, 1, 2 (pag.177, ediţia citată).
[2] Cit.de Paul Negulescu, Curs de drept constituţ ional român, editat de Alex.T.Doicescu, Bucureşti, 1927, pag.2999 şi urm.
[3] John H.Garvey, T.Alexander Aleinikoff, Modern Constitutional Theory, A Reader, Third edition, West Publishing Co, St.Paul, Minn., 1994, pag.312.
[4] Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.I, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag.194.
[5] Paul Negulescu, George Alexianu, op.cit., pag.244.
[6] Ibidem, pag.247.
[7] Respectfully Quoted. A Dictionary of Quotations, Library of Congress, Washington, 1989, pag.153.
[8] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.268.
[9] Ibidem, pag.274.
[10] Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice,
vol.I, ediţie revăzută şi adăugită, Editura " Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag.289; a se vedea şi: Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ediţia a cincea, revăzută şi reîntregită, Editura „Cugetarea", Iaşi, 1999, p.149 şi urm..
[11] Sergiu Tămaş, Dicţ ionar politic. Instituţiile democratice şi cultura civică, ediţia II-a, revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă "ŞANSA" SRL, Bucureşti, 1996, pag.222.