Drept

Ca formă a structurii de stat, statul unitar se caracterizează prin existenţa unor formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). Cetăţenii statului unitar au o singură cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este astfel făcută, încât, de principiu, organele de stat din unităţile administrativ-teritoriale se subordonează uniform faţă de organele de stat centrale. O consecinţă importantă a acestor trăsături o reprezintă şi faptul că, în principiu, dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul statului unitar. Sunt state unitare România, Bulgaria, Suedia, Italia.

Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar, identificând două categorii de state unitare, şi anume statul unitar simplu şi statul unitar complex sau regional. De asemenea, în raport de modalitatea concretă în care se exercită puterea de stat în cadrul statelor unitare, se poate vorbi despre state unitare centralizate sau descentralizate. În statele centralizate, exercitarea puterii de stat se realizează prin intermediul autorităţilor centrale, cele locale neavând decât rolul de a pune în aplicare deciziile astfel adoptate. În statele descentralizate, autorităţile locale pot avea unele componente decizionale proprii, distincte de cele ale autorităţilor centrale[1].

În sistemele constitutionale contemporane s-au conturat patru mari moduri de desemnare a şefului de stat şi anume :

1. pe cale ereditară;
2. alegerea de către parlament ;
3. alegerea de către un colegiu elector ;
4. alegerea prin vot universal , direct , secret şi liber exprimat .

Evoluţia formei de guvernământ în România a reflectat întreaga evoluţie istorică, de la formarea statului unitar român (1859) până în prezent. În acest sens vom aminti că, potrivit Statutului lui Cuza (1864), puterile publice erau încredinţate „Domnului, unei Adunări ponderatice şi Adunării elective”, domnia caracterizând deci instituţia de şef de stat. Constituţia din anul 1866, sub-secţiunea I „Despre Domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Este interesant de reţinut că şi Constituţia din anul 1866 denumeşte şeful de stat tot domn, capitolul II fiind intitulat „Despre Domn şi Miniştri”. După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României”. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.

După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei, s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României, prin articolul 1, stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului[2].

Legislaţia română prevede următoarele condiţii pentru alegerea şefului de stat :

1. să aibă cetăţenie română şi domiciliul în ţară – potrivit art. 16 alin. 3 din Constituţia României ”funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”[3]. O persoană fără cetăţenie (apartid) sau cu dublă cetăţenie nu poate candida pentru funcţia de Preşedinte al României;
2. să aibă drept de vot – ”au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot”[4];
3. să aibă 35 de ani împliniţi – ”vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României”[5];
4. condiţia de a nu-i fi interzisă asocierea în partide politice,
5. ”nici o persoană nu poate îndeplinii funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive”[6].

Accesul la funcţia de Preşedinte al României aparţine, în principiu, fiecărui cetăţean român care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Constituţie. Potrivit art. 16 alin. 3 din Constituţia României revizuită ”funcţiile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi domiciliu în ţară”. O persoană fară cetăţenie (apartid) sau cu dublă cetăţenie nu poate candida pentru funcţia de Preşedinte al României.

Potrivit prevederilor art. 37 din Constituţia României revizuită, candidaţii pentru funcţia de Preşedinte al României trebuie să aibă drept de vot şi vârsta de cel puţin 35 de ani.

Dreptul de vot au, potrivit at. 36 din Constituţia României revizuită, cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor respective. Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali, puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Dispoziţiile art. 37 alin 1 din Constituţia României mai prevăd încă o condiţie pentru ca cetăţeanul român cu drept de vot să poată fi ales în funcţia de Preşedinte al României, şi anume condiţia de a nu-i fi interzisă asocierea în partide politice.

Nu fac parte din partidele politice, potrivit art. 40 alin 3 din Constituţia României revizuită, judecătorii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică. Pentru funcţia de Preşedinte al României, Constituţia României revizuită conţine chiar o dispoziţie expresă în art. 84 alin 1, potrivit căreia ”în timpul mandatului, Preşedintele româniei nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplinii nici o altă funcţie publică sau privată”[7].

[1]Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul I,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,p.317

[2] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul I,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,p.314

[3]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 16, alin. 3;

[4]  Ibidem, art. 37, alin. 1;

[5]  Ibidem, art.37, alin. 2;

[6]  Ibidem, art. 81, alin. 4;

[7]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 84, alin. 1;