loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

”La începutul ei, institiţia şefului de stat, de regulă monarh, era caracterizată, explicabil de altfel, printr-o iresponsabilitate politică faţă de Parlament şi o iresponsabilitate absolută penală, situaţie cel mai bine reliefată în monarhiile absolute.”[1]

”Nici evoluţia instituţiei şefului de stat, odată cu evoluţia tuturor celorlalte organe ale statului, nu a dus la schimbări majore în această privinţă, deoarece imunitatea acestuia pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei, s-a păstrat, cu excepţia înaltei trădări şi a răspunderii pentru alte infracţiuni, care nu sunt în legătură cu funcţia.”[2] Această regulă este proprie republicilor cu regim prezidenţial, semi-prezidenţial, unde există obligaţia contrasemnării actelor de primul-ministru sau de ministru sau în cele cu regim parlamentar.

Regimul imunităţii Preşedintelui României este reglementat de articolul 84  din Constituţia României. Astfel Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Preşedintele României are asigurată imunitatea pe tot parcursul exercitării funcţiei dar este posibil ca în baza articolului 95 din Constituţie: “în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută”[3], ca şi parlamentarii, să poată fi suspendat sau pus sub acuzare.

În temeiul art. 84 alin. 2 coroborat cu art. 72 alin. 1 din Constituţia României, Preşedintele României care face trimitere la deputaţi şi senatori are înţelesul de iresponsabilitate şi de inviolabilitate.

”Iresponsabilitatea Preşedintelui nu înseamnă numai că acesta nu răspunde pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului său, dar presupune că este apărat de răspundere, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, pentru faptele penale, contravenţionale sau generatoare de prejudicii săvârşite în legătură cu prerogativele funcţiei.”[4]

Inviolabilitatea Preşedintelui presupune că acesta va răspunde pentru orice altă faptă săvârşită şi care nu are legătură cu funcţia exercitată.

Prin urmare imunitatea de care se bucură Preşedintele în timpul exercitării mandatului său, nu îl mai ocroteşte, după încetarea acestuia, astfel că acesta va putea fi percheziţionat, reţinut, aresat sau trimis în judecată penală ori contravenţională, conform regulilor dreptului comun.

Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca şi cel privind imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Constituţiei vom reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art.84. Desigur, ca persoană fizică, preşedintele se bucură de anumite inviolabilităţi, ca orice persoană fizică[5].

 Acesta nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile şi pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului: “Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător”[6].

“(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.”[7]

Rolul de Preşedinte al României este unul ce nu lasă loc şi altor preocupări decât cele pe care le-a acceptat la momentul învestiturii. Pentru a evita situaţii precum conflictul de interese între funcţia de Preşedinte şi o anumită funcţie publică sau privată, trebuie semnalată incompatibilitatea ce ar decurge din nerespectarea rolului de arbitru între puterile statului şi între stat şi societate. Preşedintele trebuie să fie un model de imparţialitate şi să dovedească independenţa politică. Pentru a se putea adopta o poziţie obiectivă faţă de toate părţile aflate în conflict, Preşedintele este obligat să îndeplinească rolul asumat.

În Constituţia României se regăsesc trei categorii de incompatibilităţi:

  • incompatibilitatea între funcţia de Preşedinte al României şi calitatea de membru al vreunui partid politic;
  • incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică, indiferent care ar fi domeniul în care s-ar exercita aceasta şi natura funcţiei;
  • incompatibilitatea cu orice funcţie privată.

Preşedintele ales nu poate fi membru de partid pentru a nu crea confuzie în ceea ce priveşte respectarea atribuţiei de imparţialitate. În cazul în care Preşedintele care până la data depunerii jurământului nu şi-a declarat public retragerea din partidul din care a făcut parte el va fi sancţionat de Curtea Constituţională în baza art. 95 din Constituţie.

În sistemele constituţionale actuale, raporturile dintre Parlament şi Guvern dau tot mai mult „câştig de cauză” Guvernului. Cu alte cuvinte, în activitatea statală asistăm la o preminenţă a executivului în raport cu legislativul, în luarea celor mai importante decizii politice care se concretizează prin legi sau prin măsuri executive.92 Aceasta se justifică şi îşi găseşte explicaţia în faptul că la putere este adus acel Guvern care reprezintă partidul câştigător în alegeri şi a cărui platformă electorală el trebuie să o traducă în programul de guvernare, pentru a satisface electoratul său.

De altfel, în multe state, şeful de stat se află pe picior de egalitate cu legislativul, deoarece este ales prin sufragiu universal, în acelaşi mod cu Parlamentul, având deci aceeaşi poziţie statală, primind împuterniciri direct de la popor (România, Franţa, SUA). Într-un asemenea sistem constituţional nu se poate vorbi de o subordonare a şefului de stat faţă de Parlament.

Creşterea rolului executivului este accentuată, mai ales, prin dobândirea unor atribuţii legislative – legislaţia delegată (România, Franţa)[8].

 

[1]  Tudor Drăganu, Drept Constituţional și instituţii politice – tratat elementar, 1998, p. 300;

[2] Tudor Drăganu, Drept Constituţional și instituţii politice – tratat elementar, 1998, pp. 300-301;

[3]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 95, alin. 1;

[4] Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României – comentată și adnotată, R.A. Monitorul Oficial, București, 1992, p.192;

[5] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,p.251

[6]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 83, alin. 2;

[7]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 72, alin. 1;

[8]Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,p.268

Loading...