loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Una din problemele mereu discutate în literatura de specialitate e reprezentată de împuternicirile şefului de stat. În practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile politice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere)  responsabilitatea acestuia. Având în vedere aceste aspecte consider că este utilă o incursiune succintă în alte sisteme constituţionale.

            Astfel în Franţa, Preşedintele Republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunităţii şi tratatelor. De asemenea el este garantul independenţei autorităţilor judiciare. Analizând aceste dispoziţii constituţionale rezultă că preşedintele Franţei exercită atribuţii care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul constituţional. Potrivit Constituţiei franceze preşedintele de republică:

  • numeşte şi revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştrii;
  • prezidează Consiliul de Miniştri;
  • promulgă legile în termen de 15 zile. El poate să ceară Parlamentului o nouă deliberare, înaintea expirării acestui termen, iar aceasta nu poate fi refuzată;
  • poate supune referendumului, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite proiecte de lege, poate dizolva Adunarea Naţională;
  • semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul de Miniştri;
  • numeşte în funcţiile civile şi militare;
  • acreditează ambasadorii, primeşte scrisorile de acreditare;
  • poate lua măsurile necesare în situaţiile prevăzute de art. 16 din Constituţie;
  • acordă graţierea.

            Reţinem, ca specific, şi faptul că unele acte ale preşedintelui francez (art. 19) trebuie contrasemnate de primul ministru sau miniştri.  Analizându-se competenţa preşedintelui în Franţa rezultă că funcţiile prezidenţiale sunt împărţite în trei categorii astfel:

  • funcţia de reprezentare – se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi se exprimă prin multiple atribuţii;
  • funcţia de apărare (ocrotire, protecţie) – cunoaşte două sensuri:
  • primul corespunde tuturor ipotezelor în care Constituţia îl face pe preşedinte „garant” astfel corelându-se cu funcţia de reprezentare;
  • al doilea aspect este definit prin art. 5 din Constituţie unde se spune că preşedintele „veghează la respectarea Constituţiei”;
  • funcţia de arbitraj – rezultă tot din art. 5 al Constituţiei în sensul căruia preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului[1].

            În Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşedintele este considerat prin Constituţie organ al administraţiei de stat. De aceea potrivit art. 1 şi 2 din Constituţia americană „Puterea Exectivă va fi exercitată de către Preşedintele Statelor Unite ale Americii”. Deşi Constituţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă” pentru competenţa Congresului şi Preşedintelui, în cele două secole de existenţă ale acestei instituţii a avut loc un proces de întărire continuă a rolului preşedintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deţinătorul funcţiei de preşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. De altfel, preşedintele Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis-Han s-ar înverzii de invidie. Acesta şi explică atribuţiile deosebite pe care le are presedintele american. Potrivit art. 2 din Constituţie preşedintele:

  • încheie tratate;
  • numeşte miniştri, ambasadori, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi funcţionari superiori;
  • acordă mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie;
  • poate, în cazuri extraordinare să convoace ambele camere sau una dintre ele şi în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socoteşte corespunzătoare;
  • primeşte ambasadorii;
  • supraveghează aplicarea corectă a legilor.

            Atribuţii deosebite are Preşedintele American în elaborarea legilor, el având atrubuţia de a aproba şi semna. Potrivit art. 1 şi 7 punctul 2 orice proiect de lege votat de camera Reprezentanţilor şi de Senat este înaintat preşedintelui SUA, înainte de a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă îl semnează, iar dacă nu l aprobă îl returnează împreună cu obiecţiile sale Camerei de unde provine proiectul, care va menţiona în detaliu în registrul său obiecţiunile şi va proceda la reconsiderarea lui. Dacă după reconsiderare, două treimi din membrii Camerei vor fi de acord să aprobe proiectul, acesta va fi înaintat, împreună cu obiecţiunile Preşedintelui celeilalte Camere, care de asemenea îl va reconsidera şi dacă va fi aprobat, de două treimi din membrii acestei Camere va fi promulgat ca lege. Dar în toate aceste cazuri, voturile ambelor Camere vor fi determinate prin DA şi NU, iar numele persoanelor care votează pentru sau împotriva proiectului de lege vor fi menţionate în registrul respectiv al fiecărei Camere. Dacă un proiect de lege oarecare nu va fi restituit de către Preşedinte în limitele a 10 zile (fără duminici) după ce i-a fost înaintat, proiectul va fi promulgat ca lege ca şi cum ar fi fost semnat de el în afară de cazul când Congresul împiedică restituirea prin suspendarea sesiunii şi astfel nu va devenii lege[2].

            În Suedia şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial.[3]

            Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale care stabilesc atribuţiile şefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar şi multe deosebiri între sistemele constituţionale. Câteva asemenea deosebiri au relevanţă deosebită. În acest sens este plină de semnificaţii juridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur raporturile sale cu principalele organe de stat şi anume cu Parlamentul, Guvernul şi cu organul judecătoresc suprem.

            Nuanţări importante se pot observa şi în ceea ce priveşte atribuţia de semnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiţie de valabilitate a legii, în unele state ea este condiţionată de aprobarea prealabilă a legii şi de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franţa de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul (SUA de exemplu). Dreptul de veto folosit frecvent de unii şefi de state nu este folosit de alţii deşi îl au. Astfel, în canada niciodată un guvernator general nu a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancţiunea regală nu a mai fost refuzată din 1907. Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşte atribuţiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internţionale (Maroc, Franţa).

            În unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativa legislativă (Algeria), în altele poate dizolva Parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaţionale (Maroc, Franţa).

            Sintetizând cele prezentate mai sus reţinem faptul că în sistemele constituţionale împuternicirile şefului de stat se referă în principal la:

  • reprezentarea statului;
  • semnarea tratatelor;
  • aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat;
  • semnarea legilor şi altor acte în vederea publicării;
  • prezidarea şedinţelor unor organe de stat;
  • acordarea unor calităţi şi titluri;
  • numiri în funcţii superioare;
  • acordare graţierii;
  • proclamerea stării de asediu sau de urgenţă;
  • primirea scrisorilor de acreditare[4].

            Enumerarea prezentată anterior nu are carcter limitativ, fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat intervine prin acte juridice cu caracter normtiv sau individual.

Pentru îndeplinirea rolului şi a funcţiilor Preşedintelui, Constituţia stabileşte atribuţiile sale.

În literatura de specialitate, atribuţiile preşedintelui au fost clasificate potrivit unor criterii diferite. Într-o opinie, „clasificarea atribuţiilor prezidenţiale se face după criteriul regimului lor juridic” (I. Deleanu). Într-o altă opinie, se face distincţia între atribuţiile reglementate în Constituţie şi atribuţiile prevăzute de legi elaborate pe baza ei, atribuţii prevăzute de legi şi cele ce s-au creat pe calea practicii politice. Într-o a treia opinie „atribuţiile preşedintelui sunt grupate după criteriul conţinutului ”(I. Muraru)[1].

După criteriul conţinutului, putem identifica următoarele atribuţii: atribuţii privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice, atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice, atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, atribuţii în domeniul politicii externe, atribuţii în raport cu Parlamentul.[2]        

1. Politica internă

 

Pe plan intern, funcţia de şef de stat presupune:

  • dreptul de a conferi decoraţii şi titluri de onoare;
  • dreptul de a acorda gradele militare de mareşal, general şi amiral;
  • dreptul de a numi în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege, de acordare a graţierii individuale;

“Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

  • conferă decoraţiuni şi titluri de onoare;
  • acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
  • numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
  • acordă graţierea individual”[3].

Tot pe plan intern Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

  • numeşte Guvernul;
  • consultă Guvernul;
  • participă la şedinţele de Guvern;
  • adresează mesaje Parlamentului;
  • promulgă legi;
  • dizolvă Parlamentul;
  • solicită opinia poporului prin referendum.

NUMIREA GUVERNULUI: Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte guvernul pe baza votului de încredere  acordat de parlament. Votul de încredere se acordă de către cele două camere ale Parlamentului în sesiune comună, după dezbaterea Programului de guvernare şi a listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru.

“Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”[4].

Preşedintele României emite un decret de numire a Guvernului, aşa cum acesta a fost aprobat de Parlament prin votul de investitură şi prin acest decret candidatul la funcţia de prim-ministru devine Prim-ministru.

În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membrii ai Guvernului. Dacă prin propunerea de remeniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea revoca şi numi pe unii membri ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului acordată la propunerea primului-ministru.

“(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele româniei va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.”[5]

Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de credinţă[6].

Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Dacă primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al Guvernului, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru până la formarea noului Guvern.

CONSULTAREA GUVERNULUI: “Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită[7].

PARTICIPAREA LA ŞEDINŢELE GUVERNULUI:

“(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului.ministru, în alte situaţii.

(2) Preşedinteşe României prezidează şedinţele de Guvern la care participă.”[8]

MESAJE: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii.”[9]

PROMULGAREA LEGILOR: După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. În legătură cu această fază, trebuie făcute mai multe precizări. Sistemul promulgării legii cunoaşte anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, altfel spus constată şi atestă regularitatea adoptării sale. Promulgarea nu este o măsură discreţionară, şeful statului fiind obligat să promulge legea dacă ea a fost adoptată regulamentar. În Franţa, Preşedintele Republicii are la dispoziţie 15 zile pentru promulgare, începând din momentul în care legea adoptată a fost transmisă executivului. Totuşi, sunt două situaţii când promulgarea poate fi întârziată, şi anume: dacă preşedintele cere o nouă deliberare; dacă legea este atacată în faţa Consiliului Constituţional pe motiv de neconstituţionalitate. Promulgarea diferă de sancţionare, prin care, în anumite regimuri monarhice, regele se poate opune aplicării legii.

În sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa Preşedintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire. Cum este şi firesc, şeful de stat trebuie să aibă posibilitatea de a examina legea şi de a-şi exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor publice[10]. De aceea, Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgare să ceară, o singură dată, reexaminarea legii ori, dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după examinare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Publicarea legilor prezintă o mare importanţă, deoarece reprezintă operaţiunea de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu, legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată ce poate fi anterioară sau posterioară datei publicării.

Unele legi intră în vigoare chiar din momentul adoptării lor, dacă prevăd expres acest lucru. Trebuie făcută observaţia că legile pot intra în vigoare o dată cu adoptarea lor, dacă aceasta este o posibilitate constituţională, dar numai pentru organul emitent şi pentru subiectele de drept care în mod oficial au luat cunoştinţă de prevederile legii. Legea se publică în „Monitorul Oficial al României” şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Datorită faptului că legea dispune numai pentru viitor, această dată poate fi numai după data publicării[11].

Orice lege aprobată de către Parlamentul României, pentru a putea fi pusă în aplicare şi a-şi produce efectele, trebuie promulgată de Preşedintele României.

“(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.

(2) ”Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.

(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s+a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care I s-a cerut constituţionalitatea.”[12]

DIZOLVAREA PARLAMENTULUI: potrivit articolului 89 din Constituţia României, printre prerogativele preşedintelui României se numără şi dizolvarea Parlamentului. Preşedintele poate dizolva organul legislative doar în anumite condiţii:

  • Parlamentul nu a aprobat formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai după refuzarea a cel putin două solicitări de investitură;
  • în decursul unui an organul legislativ poate fi dizolvat o singură dată;
  • Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

“(1) După consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.

(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.

(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.”[13]

REFERENDUMUL: “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”[14], precum:

  • referendum pentru revizuirea Constituţiei - iniţiativa revizuirii Constituţiei aparţine Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, de cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor, precum şi unui segment din populaţia ţării, reprezentând 500.000 de cetăţeni cu drept de vot;
  • referendum privind demiterea Preşedintelui României – acesta este obligatoriu şi se stabileşte prin hotărâre a parlamentului atunci când cele două camera au decis suspendarea din funcţie a Ptreşedintelui României;
  • referendum cu privire la problem de interes naţional – presupune două faze:

-consultarea Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României, nu să ceară neapărat şi aprobarea acestuia; în situaţia în care Parlamentul nu a fost consultat Preşedintele nu va putea proceda la iniţierea referendumului;

-consultarea poporului, care îşi exprimă voinţa cu privire la problemele de interes naţional, ce îi sunt supuse de către Preşedinte.

2. Politica externă

 

“Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatic ai României şi aprobă înfiinaţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanţii diplomatic ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.”[15]

Preşedintele României reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi, în această calitate, încheie tratate în numele României sau poate da împutericire, în acest scop, primului-ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri ai Guvernului sau unor reprezentanţi diplomatic ai României. Pe baza împuternicirii date de Preşedintele României, Guvernul ia măsuri pentru iniţierea şi negocierea tratatelor internaţionale care se încheie în numele României.

Negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale încheiate în numele României se fac pe baza împuternicirilor date de către Preşedinte, de către delegaţiile aprobate de acesta.

Guvernul informează Preşedintele României şi parlamentul despre orice acord, convenţie sau alte înţelegeri internaţionale pe care le încheie şi care nu trebuie să fie supuse ratificării.

Preşedintele României, primul-ministru al Guvernului şi ministrul afacerilor externe pot negocia şi semna tratate, acorduri, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale, fără a prezente depline puteri.

Ratificarea sau aderarea, respective denunţarea tratatelor încheiate în numele României, se consemnează în instrumentele de ratificare sau aderare, respective de denunţare, semnate de Preşedintele României, investite cu sigiliul statului si contasemnate de ministrul afacerilor externe.

3. Siguranţa naţională

 

3.1. Atribuţii în domeniul apărării: Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.

În caz de agresiune armată împotriva ţării, preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. În caz de agresiune armată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.

3.2. Măsuri excepţionale: “(1) Preşedintele României, instituie, potrivit

legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi administrative-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la înştiinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.[16]

3.3. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării: Consiliul Suprem de Apărare

a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.”[17]

 

Preşedintele Romîniei este preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării se convoacă de către preşedintele acestuia, de regulă trimestrial, sau ori de câte ori este nevoie Preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia..”[18]

 

3.4. Serviciul Român de Informaţii:Serviciul Român de Informaţii

este organul de stat specializat în domeniul informaţiilor privitoare la siguranţa naţională a României, aprte component a sistemului naţional de apărare, activitatea sa fiind organizată şi coordonată de Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.[19]

Serviciul Român de Informaţii este condus de un director, cu rang de ministru, numit de camera deputaţilor şi de Senat în şedinaţa comună, la propunerea Preşedintelui României, în urma audierii celui propus de către comisia însărcinată să exercite controlul parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, care va prezenta un raport în faţa celor două camera ale Parlamentului. Eliberarea din funcţie a directorului Serviciului roman de Informaţii se face de parlament, în şedinţă comună a celor două camere la propunerea Preşedintelui României sau cel puţin a o treime din numărul total al deputaţilor ori senatorilor.

În afara celor menţionate anterior Preşedintele României este abilitat prin lege să:

  • confere decoraţii şi titluri de onoare;
  • acorde gradele de mareşal, de general şi de amiral;
  • numească în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
  • acorde graţierea individuală.

 

[1] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,p.243

[2] idem

[3]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 94;

[4]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 103, alin. 1;

[5]  Ibidem,  art. 85;

[6]  “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumenezeu!”, Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 82, alin. 2;

[7]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 86;

[8]  Ibidem, art. 87;

[9]  Ibidem, art. 88;

[10] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007,pp.227-228

[11] Gheorghe Uglean, Drept constituţional și instituţii politice,volumul II,ediţia a-IV-a revăzută și adăugită,Editura România de Mâine,București,2007p.228

[12]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003,art. 77;

[13] Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art. 89;

[14]  Ibidem, art. 90;

[15]  Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003,art 91;

[16] Constituţia României revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 767 din 31 octombrie 2003, art 93;

[17]  Ibidem, art 119;

[18]  Legea nr.39/1990 privind infiinţarea, organiyarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

[19]  Legea nr.14-1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, modificată şi actualizată, art. 1;

 

[1] Ioan Muraru,Elena Simina Tănăsescu,Drept constituţional și instituţii politice, volumul II,ediţia a XI-a,Editura All Beck,București,2004,pp.252-253

[2] Ioan Muraru,Elena Simina Tănăsescu,Drept constituţional și instituţii politice, volumul II,ediţia a XI-a,Editura All Beck,București,2004,pp.253-254

[3] idem

[4] Ioan Muraru,Elena Simina Tănăsescu,Drept constituţional și instituţii politice, volumul II,ediţia a XI-a,Editura All Beck,București,2004,p.254

Loading...