loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Comunitatea internaţională, având în vedere implicaţiile subdezvoltării asupra economiei mondiale, deci şi a ţărilor dezvoltate, a înţeles necesitatea sprijinirii ţărilor în dezvoltare în eforturile lor de a ieşi starea de înapoiere, printr-un ransfer de resurse financiare, atât de natură publică, cât şi privată.

Sub egida ONU, care a elaborat care a elaborat cele 4 Decenii ONU pentru dezvoltare în cadrul strategiei internaţionale respective, ţările dezvoltate s-au angajat ca 1 % din PNB să fie acordat ţărilor în dezvoltare (0,7 % ajutor public pentru dezvoltare - APD şi 0,3 % pe cale privată).

Deci gravitatea subdezvoltării pentru echilibrul economiei mondiale şi chiar pentru pacea universală a determinat apariţia unui nou flux financiar internaţional şi a unei noi instituţii corespunzătoare acestuia.

Acest flux financiar internaţional trebuie privit nu ca o filantropie internaţională ci ca o necesitate economică, care completează şi potenţează eforturile proprii ale ţărilor ajutate.

Asistenţa financiară externă reprezintă un transfer de resurse financiare din partea unor ţări sau organisme oficiale, transfer ce nu are loc, de obicei, în condiţiile pieţei prin jocul liber al cererii şi ofertei.

Acest transfer rezultă din acţiunile ţărilor donatoare sau ale organismelor internaţionale.

Asistenţa financiară externă se prezintă sub următoarele forme:

  • ajutoare: împrumuturi acordate ţărilor beneficiare care comportă elemente de favoare şi de gratuitate de minimum 25 % din suma totală;
  • donaţii: transferuri în bani sau în natură care nu implică rambursare;
  • împrumuturi acordate pe termen lung de către unele guverne sau organisme internaţionale la o rată a dobânzii şi perioadă de graţie satisfăcătoare pentru beneficiar.

Cauzele apariţiei asistenţei financiare externe sunt generate de contradicţia evidentă între necesităţile tot mai mari şi posibilităţile tot mai limitate de acumulare internă determinată de subdezvoltare.

Există şi alte cauze ale limitelor de finanţare proprii faţă de nevoia de a lichida subdezvoltarea, care nu ţin de ţările în dezvoltare.

Sistemul comercial internaţional nu le este, în general, favorabil acestor ţări, nici în ce priveşte exportul ţi nici importul.

Astfel, încasările valutare obţinute la export pentru produsele lor primare sunt nesatisfăcătoare şi în acelaşi timp instabile; chiar la exportul de produse manufacturate, realizat de puţine ţări în dezvoltare, se întîmpină destule bariere tarifare şi netarifare.

La importul lor ţările în dezvoltare obţin de la ţările dezvoltate produse manufacturate la preţuri ridicate, mai ales la produsele cu mare tehnologie necesare programelor lor de dezvoltare.

Se naşte în acest fel un schimb neechivalent între cele două grupuri de ţări exprimat prin ceea ce se numeşte termenul de schimb (terms of trade ca raport între suma produselor exportate de ţările în dezvoltare şi suma produselor importate de acestea din ţările dezvoltate, care raport este în general, cu unele excepţii, subunitar).

Este de subliniat şi faptul că societăţile transnaţionale, mari investitori în aceste ţări, îşi transferă, profiturile mari obţinute aici peste graniţă, în loc să le investească pe plan local, ceea ce ar mări potenţialul de finanţare a lichidării subdezvoltării.

Dar nevoia de asistenţă financiară externă pentru dezvoltare s-a ivit şi pentru ţările fost comuniste, pentru că şi aici există contradicţie între necesarul şi disponibilităţile de capital propriu, inclusiv în ţara noastră.

Fluxurile de capital către ţările în dezvoltare şi implicaţiile lor

Fluxurile financiare către ţările în dezvoltare au o structură diversificată. Cele care provin din ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, deţin ponderea cea mai ridicată.

Structura fluxurilor financiare către ţările în dezvoltare:

  1. Fluxurile în condiţii de favoare
    1. Ajutor public pentru dezvoltare
  • Bilateral
  • Multilateral
    1. Donaţii private.
      1. Resurse furnizate în condiţii de piaţă
        1. Din sectorul public:
  • Bilaterale
  • Credite la export
  • Alte fluxuri publice
  • Multilaterale
    1. Din sectorul privat:
  • Investiţii directe şi de portofoliu
  • Împrumuturi bancare
  • Obligaţiuni

Practica ade până acum a demonstrat că, în ansamblul fluxurilor sus-amintite, ajutorul public pentru dezvoltare (APD) se apropie în mai mare măsură de cerinţele unei finanţări reale a ţărilor în dezvoltare. El constă din donaţii (deci fonduri nerambursabile), precum şi din împrumuturi publice.

Din păcate, acel 0,7 % APD promis de ţările dezvoltate a fost îndeplinit de puţine ţări, doar de Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, (dintre ţările OCDE); SUA, cel mai dezvoltat şi bogat stat nu a dat nici 0,2 % din PIB. Situaţia neîndeplinirii procentului de 0,7 % se menţine şi azi.

Această situaţie este cu atât mai gravă cu cât ţările în dezvoltare cu un PIB mic pe locuitor, mai ales cele denumite cel mai puţin avansate (subdezvoltate) au un grad mai mare de dependenţă de ajutorul oficial pentru dezvoltare, acesta, comensurat ca pondere în PIB, fiind, de exemplu, pentru Mozambic 98,8 %, Tanzania 41 %, Sonalia 33,8 %, Lesotho şi Madagascar câte 17 %, Etiopia 16 %.

Se poate aprecia, totodată, că APD este "legat" de nişte condiţii economice şi uneori chiar politice, care, în mod firesc îi scad o parte din calitatea de ajutor. Faptul constă în obligaţia ca ţările beneficiare să cumpere mărfuri de pe piaţa ţării donatoare. În acest fel agenţii economici din ţara donatoare sunt avantajaţi în condiţiile în care beneficiarii de APD nu pot cumpăra mărfurile respective de pe alte pieţe mai ieftine. O obiecţie care se face de APD este că nu ajunge la populaţie, deoarece prin funcţionarii statului beneficiar se ajunge la corupţie; totodată, din ajutor se plătesc sume mari specialiştilor străini pentru deplasare şi unele studii de fezabilitate.

Împrumuturile acordate ţărilor în dezvoltare de marile bănci comerciale transnaţionale, evident necesare pentru îndeplinirea unor programe naţionale de dezvoltare, se dau în condiţiile pieţei financiare libere, cu dobânzi greu de suportat şi cu alte obligaţii.

Investiţiile directe externe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare "necreatoare" de datorie. Ele reprezintă în present principala sursă de finanţare internaţională a ţărilor în dezvoltare şi în tranziţie. În majoritatea cazurilor, aceste investiţii urmăresc exploatarea unei resurse locale, abundente sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piaţa mondială şi a obţinerii unui profit.

Creditele de export, deşi cu condiţii de piaţă liberă în general oneroase, sunt o sursă importantă pentru ţările în dezvoltare, cu toate că stimulează exportul ţărilor dezvoltate. Importul pe credit făcut de ţările în dezvoltare, de tehnică, maşini, agregate industriale, deşi la preţuri mari, contribuie la dezvoltare; însă importul de bunuri de consum de lux pe care îl practica elita unor ţări nu este de natură a le ajuta.

În ceea ce priveşte plasarea de obligaţiuni de către ţările în dezvoltare pe pieţele financiare internaţionale ca sursă de împrumut este mai puţin utilizată. Explicaţia este că aceste ţări nu prezintă suficiente garanţii de solvabilitate, mai ales de la începutul crizei datoriilor externe.

Fluxurile financiare totale către ţările în dezvoltare au un cadru instituţional mai mult sau mai puţin adecvat. El constă dintr-un ansmablu de instituţii şi mecanisme de formare şi distribuire a resurselor financiare către ţările în dezvoltare şi către ţările în tranziţie din Centrul şi Estul Europei.

Meritul cel mai mare îl are în acest domeniu ONU printr-o serie de organe şi organisme, cum ar fi ECOSOC, PNUD şi altele, precum şi unele instituţii din Sistemul Naţiunilor Unite: FMI, Grupul Băncii Mondiale şi altele cum ar fi FAO, ONUDI etc. Un rol important îl au băncile regionale şi subregionale: BIRD, BIA (banca interamericană), BAD (Banca Africană de Dezvoltare), BAD (Banca Asiatică de Dezvoltare), BIA (Banca Interarabă).

De asemenea, CAD (Comitetul de ajutor pentru dezvoltare) al OCDE şi Uniunea Europeană mai ales în raporturile sale prin tratate cu ţările APC, sau PHARE în raporturile sale cu ţările în tranziţie au o contribuţie importantă în procesul de asistenţă financiară externă bi şi multilaterală.

În condiţiile de piaţă liberă băncile comerciale, mari societăţi financiare transnaţionale au un rol determinant în fluxurile financiare către ţările în dezvoltare, de pe urma cărora obţin profituri substanţiale.

În unele cercuri internaţionale se pune problema dacă nu ar fi mai bine pentru ţările în dezvoltare ca ajutorul să se realizeze printr-un parteneriat economic în locul asistenţei. Se porneşte de la faptul că asistenţa financiară externă, nu numai că este insufucientă şi uneori chiar în scădere, dar are şi neajunsurile menţionate mai sus.

Loading...