loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Prin politica industrială, guvernele acţionează pentru ca întreprinderile să devină mai puternice, favorizându-le investiţiile, influenţând structura lor financiară (pentru a mări fondurile lor proprii), finanţând o parte a cercetării-dezvoltării. Se apreciază că doi factori fondamentali determină acţiunea statului în ncesitatea unei politici industriale: 1) caracterul specific al celei de-a treia revoluţii industriale, bazată pe generalizarea informaticii şi a noilor tehnologii, care accelerează uzura morală sau deprecierea (absolută) a produselor; măreşte riscurile finanziare şi industriale pentru întreprinderi, pune în cauză organizarea muncii şi bulversează conţinutul sarcinilor întreprinderii; 2) accentuarea problemelor şi transformărilro structurale determinate de acest factor şi care amplifică şomajul şi problemele sociale generate de acesta.

Politica industrială, definită ca ansamblu de măsuri, instrumente şi acţiuni ale autorităţilor politice, naţionale şi internaţionale, care au ca scop (ţintă) să susţină industria şi mediul său direct de influenţă în realizarea unor obiective selective şi precis determinate, cuprinde următoarele componente:

  • subvenţii şi transferuri directe (de exemplu pentru export);
  • efort de reorganizare şi restructurare, îndeosebi în domeniile cele mai importante (energia nucleară, „şocurile" petroliere, etc.);
  • politica de modernizarea a unor ramuri;
  • sprijin pentru regiunile şi localităţile defavorizate;
  • proiecte de infrastructură care să promoveze cererea şi reducerea costurilor de producţie;
  • politici de relansare a consumului care susţine activitatea industrială;
  • folosirea pârghiilor vamale pentru protejarea unor ramuri sau sectoare industriale sensibile la concurenţa industrială.

Ultimii treizeci de ani a fost o perioadă de criză industrială, dar şi de mutaţii sub efectul a teri factori legaţi: progresul tehnic, internaţionalizarea întreprinderilor, o organizare a producţiei dominată de principiul integrării salariaţilor şi maşinilor şi nu de cel al închiderii pe care o implică lucrul la bandă.

Dezvoltarea industrie, în corelaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale şi elaborarea unor politici industriale adecvate implică, însă, existenţa unei strategii cuprinzătoare, de dezvoltare a industriei şi a economiei naţionale. Ele sunt cu deosebire necesare ţărilor aflate în dezvoltare şi în tranziţie. Acestea se clasifică în următoarele tipuri: strategia specializării primare, care porneşte de la ramurile producătoare de bunuri primare; strategia de substituire a importurilor; strategia dezvoltării echilibrate, care implică atât dezvoltarea ramurilor primare ale economiei, cât şi crearea şi susţinerea ramurilor industrie prelucrătoare; strategia specializării industriale, în care este vorba de dezvoltarea selectivă a unor ramuri, ţinând seama nu numai de nevoile proprii, dar mai ales de cerinţele pieţei internaţionale.

Este indispensabil ca în elaborarea strategiei să se ţină seama de următorii factori: resursele de care dispune economia naţională; mărimea şi cerinţele pieţei interne; stadiul şi tipurile de progres tehnic şi rolul ramurilor moderne; substituirea importurilor şi dezvoltarea eficienţei economice; integrarea economică internaţională. Cea mai complexă strategie este cea a dezvoltării durabile şi a dezvoltării acţiunilor de cooperare cu exteriorul.

Industria a influenţat în mod hotărâtor procesul de configurare a actualei civilizaţii materiale.

Loading...