CONDIŢIILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU PORNIREA EXECUTĂRII SILITE

Detalii: Categorie: Drept; Publicat: 26 Martie 2019; Accesări: 1566

Pentru pornirea executării silite este necesară îndeplinirea mai multor condiţii:

Creanţa să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească, un alt titlu executoriu ori dintr-o hotărâre dată cu execuţie provizorie. Această cerinţă este dată de art. 372 C. proc. civ.
Dreptul de a cere executarea silită să fie exercitat înăuntrul termenului de prescripţie stabilit de lege.
Creanţa constatată prin titlu executoriu ce se pune în executare să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Creanţa este certă dacă existenţa sa rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de el. Existenţa unei îndoieli asupra existenţei creanţei (o condiţie suspensivă) atrage nulitatea actelor de executare efectuate în temeiul unei astfel de creanţe. Când creanţa este certă doar în parte, executarea silită este valabilă numai până la concurenţa părţii din creanţa care este certă. Posibilitatea desfiinţării hotărârilor cu execuţie provizorie, prin exerciţiul căii de atac, nu împiedică executarea silită, până la anularea titlului creanţa fiind considerată certă.

Creanţa este lichidă atunci când cuantumul ei este dat de chiar actul de creanţă sau este determinabil cu ajutorul lui ori a altor acte neautentice. Dacă datoria este certă dar câtimea ei nu este determinată, urmărirea se va amâna "până mai întâi se face lichidarea" (art. 379 alin. 2 C. proc. civ.). În cazul în care prin titlu executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii.

De asemenea, dacă titlul executoriu comţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu (art. 371² C. proc. civ.).

Condiţia exigibilităţii este îndeplinită atunci când termenul pentru plata creanţei este împlinit, executarea putând începe din ziua următoare. În lipsa unei stipulaţii contrare, termenul este presupus întotdeauna că este stabilit în favoarea debitorului (art. 1024 Cod civ.).

Şi în această materie există excepţii, precum cea prevăzută de art. 110 C. proc. civ. care prevede că cererea pentru predarea unui nemişcător, la împlinirea termenului de locaţiune, poate fi făcută înainte de împlinirea acestui termen. De asemenea se poate, cere înainte de termen, executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a unei prestaţii periodice; preşedintele poate încuviinţa în general, înainte de împlinirea termenului, cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, pentru a preveni o pagubă însemnată a reclamantului. În toate aceste situaţii, executarea se va face numai în momentul în care creanţa a devenit exigibilă.

Conform art. 381 când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată (termen de graţie), executarea nu se poate face înainte de acest termen.

În anumite cazuri, partea care a câştigat va putea să ceară executarea hotărârii şi înainte de împlinirea termenului(art. 382):

- dacă debitorul a fugit;

- dacă debitorul risipeşte averea sa mobilă şi imobilă;

- dacă alţi creditori execută alte hotărâri asupra averii sale;

- dacă prin fapta sa debitorul a micşorat asigurările date creditorului său, sau nu a dat asigurările promise ori încuviinţate sau este în stare de insolvabilitate.

4. Urmărirea să fie cerută prin cererea de executare;

Aceasta este o consecinţă a principiului disponibilităţii. Există însă şi excepţii, prevăzute de lege, când executarea este dispusă de instanţă din oficiu. Astfel, potrivit art. 453 alin. 2, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea intergrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii (art. 453 alin. 2).

Cererea de executare trebuie să cuprindă: numele şi domiciliul creditorului; titlul executoriu ce justifică creanţa; faptul că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă; numele şi domiciliul debitorului; că acesta refuză să îndeplinească de bună voie obligaţia; obiectul cererii; semnătura creditorului. Cererii îi vor fi anexate titlul executoriu, eventual şi alte acte necesare, va fi timbrată şi va fi depusă la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel.

Cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc. Acesta va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare şi titlul executoriu.

Conform art. 371¹, instanţa de executare încuviinţează executarea silită. Asupra acesteia preşedintele instanţei se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea de respingere a cererii poate fi atacată cu recurs, numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

În interesul executării, executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o declaraţie scisă cu privire la veniturile şi bunurile sale şi locul unde se află acestea. În situaţia prevăzută de art. 371 alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să-şi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare".

Aşa cum am arătat legea instituie şi reguli privind competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti şi determină instanţa de executare. De regulă, competent este executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea. În cazul urmăririi bunurilor, competent este executorul din circumscripţia judecătoriei în care se află acesta. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţia mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acestora.

Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea. În cazul popririi, conform art. 453, competenţa revine executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul datornicului sau de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Înştiinţarea prealabilă a debitorului

Această condiţie este prevăzută de art. 387 C. proc. civ.: executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o somaţie.

Somaţia reprezintă actul procedural, în formă scrisă prin care debitorul este invitat să-şi achite datoria, făcându-i-se cunoscut că în caz contrar, se va proceda la executare silită.

După perimare, în cazul în care se face o nouă executare, se va face mai întâi o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută.

Somaţia este folosită în aproape toate formele executării silite, în procedura de urmărire silită a bunurilor mobile şi imobile, în procedura de predare silită a bunurilor mobile şi imobile, în cazul urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini, precum şi în cazul executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face, numai termenul lăsat debitorului pentru executare voluntară, care curge de la primirea somaţiei, fiind diferit. Poprirea, conform art. 454 C. proc. civ. se înfiinţează fără somaţie, printr-o adresă comunicată terţului.

Comunicarea somaţiei se face după regulile prevăzute pentru citarea şi comunicarea actelor de procedură.

Aşa cum rezultă din art. 391, încălcarea dispoziţiilor privind comunicarea somaţiei atrage anularea executării.

Potrivit art. 390 C. proc. civ., înştiinţarea prealabilă a debitorului nu este necesară când legea permite executarea fără somaţie şi în cazurile prevăzute de art. 382 C. proc. civ.

6. Instanţa să nu fi acordat suspendarea executării (legală, facultativă), în cazurile prevazute de lege.

La cererea celui interesat, instanţa poate suspenda executarea în unul din următoarele cazuri: când împotriva titlului executoriu se exercită recursul, revizuirea, contestaţia în anulare; în cazul exercitării unei contestaţii la executare; în cazul hotărârilor ce se bucură de execuţie vremelnică; când debitorul oferă şi deleagă veniturile imobilelor, la urmărirea silită imobiliară.

7. Să nu existe impedimente de natură să întârzie pornirea executării silite, precum:

- acordarea unui termen de plată. În principiu, instanţa care a judecat fondul, la cererea celui interesat, prin hotărârea care soluţionează litigiul, poate acorda un termen de graţie. Acesta împiedică punerea în executare a titlului executoriu pe întreaga perioadă cât durează. Urmărirea poate fi pornită mai devreme doar dacă debitorul este decăzut din termenul de graţie, caz în care nu se va mai notifica debitorului nici somaţia şi nici titlul executoriu.

- să fie împlinit termenul pentru înştiinţarea prealabilă a debitorului. Actele de executare făcute în interiorul acestui termen sunt lovite de nulitate.

- depunerea unei cauţiuni. Potrivit art. 384 C. proc. civ., hotărârile ce au să se execute provizoriu cu dare de cauţiune nu se vor executa mai înainte de a se da cauţiunea.

- decesul debitorului înainte de începerea executării. Pornirea executării împotriva moştenitorilor este condiţionată de încunoştinţarea colectivă a titlului executoriu pe numele moştenirii, la locul deschiderii succesiunii. După această înştiinţare trebuie să treacă opt zile până la începerea executării silite.

- timpul în care se poate face executarea. Potrivit art. 385 C. proc. civ., executarea se poate face numai între orele 6 şi 20, putând, însă, continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare. În afară de cazurile urgente, nu se va putea face nici în zilele nelucrătoare potrivit legii.

- imobilul unui minor sau interzis poate fi urmărit silit numai după urmărirea silită a bunurilor mobile ale minorului sau interzisului. Această urmărire prealabilă nu mai este necesară dacă imobilul urmărit este proprietatea comună a unui major şi a unui minor sau interzis iar datoria lor este comună (art. 491).

- prin beneficiul de discuţiune pe care îl poate opune, detentorul unui bun ipotecat se poate opune vânzării imobilului ipotecat ce i-a fost transmis dacă nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară a creditorului. Acesta din urmă trebuie să urmărească mai întâi imobilele ipotecate pentru aceeaşi datorie, ce se află în posesia debitorului. Conform art. 492, creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său. În cazul în care se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul acestuia poate solicita urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesia debitorului principal. Până la soluţionarea acestei cereri adresate instanţei de executare, urmărirea imobilului este suspendată (art. 492).

- concursul de urmăriri împotriva aceluiaşi debitor. Tot în materia urmăririi silite imobiliare, dacă există mai multe cereri de executare asupra unor imobile ale aceluiaşi debitor şi dacă acesta arată că din vânzarea unuia sau mai multor imobile din primele urmăriri vor fi acoperite toate creanţele creditorilor urmăritori, instanţa - la cererea lui - va putea amâna cererile de executare mai în urmă (art. 521 C. proc. civ.).

- în cazul cesiunii titlului executoriu, cesionarul nu poate porni executarea silită imobiliară decât după notificarea debitorului despre respectiva cesiune.

- un alt impediment temporar de natură să întârzie executarea silită este proprietatea comună asupra bunului urmărit. Astfel, dacă dreptul de proprietate asupra unui bun imobil sau asupra unei universalităţi de bunuri aparţine în acelaşi timp mai multor persoane, trebuie să se facă mai întâi împărţeala bunurilor (art. 493, alin. 1 C. proc. civ.). Art. 493 alin. 2 C. proc. civ. dispune, însă, creditorii personali pot urmări cota-parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala.

Incidenţe ale proprietăţii comune găsim şi în dreptul familiei. Astfel, bunurile proprii ale soţilor pot fi urmărite de creditorii comuni numai dacă aceştia nu şi-au realizat creanţele pe seama bunurilor comune ale soţilor. Dacă nu se respectă această ordine, soţul interesat poate opune beneficiul de discuţiune.

Pe de altă parte, creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări numai bunurile personale ale soţului debitor. Dacă nu a fost acoperită creanţa, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, poate fi cerută împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară acoperirii creanţelor. Dacă se urmăresc bunuri comune, soţul interesat poate opune beneficiul de discuţiune pe calea contestaţiei la executare, cerând împărţirea bunurilor comune.

Prescripţia executării silite

Noţiune

Prescripţia extinctivă este o sancţiune procesuală pentru creditor şi un beneficiu legal pentru debitor, constând în stingerea forţei executorii a unui titlu executoriu din cauza neexercitării dreptului de a cere executarea silită în termenul stabilit de lege.

Reglementarea generală a prescripţiei o găsim în noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, Cartea a VI-a, Titlul I.

Art. 2500 alin. 1 prevede că dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar în art. 2516 se prevede că prescripţia dreptului de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Se observă că este făcută o diferenţiere netă între prescripţia dreptului material la acţiune - care priveşte valorificarea drepturilor fie prin acţiuni, fie prin alte căi care duc la obţinerea unui titlu executoriu - şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită în temeiul titlului executoriu obţinut, care nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la acţiune, ci una nouă, de sine stătătoare.

În urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă de O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdusă secţiunea VI² consacrată prescripţiei dreptului de a cere executarea silită (art. 405-405³).

Potrivit art. 405 alin. 1 dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. Se observă că a fost menţinut termenul de drept comun de 3 ani în materia dreptului de a cere executarea silită.

Prin urmare, sunt supuse termenului de prescripţie de 3 ani toate cererile de executare silită indiferent de natura titlului ce urmează a fi valorificat.

Există însă şi termene derogatorii de la dreptul comun, stabilite prin legi speciale, cum ar fi termenul de 5 ani pentru valorificarea creanţelor bugetare, stabilit de Codul de procedură fiscală (art. 121).

Noua reglementare tranşează controversa existentă anterior în doctrină. Astfel, art. 405 alin. 1 arată că, în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani. Legea instituie un termen unitar în această materie, nefăcând nici o distincţie în raport de natura drepturilor reale.

În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie art. 405 alin. 2 arată că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Dreptul de a cere executarea silită se naşte din momentul în care titlul ce urmează a fi valorificat devine executoriu.

Efecte şi mod de aplicare

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită produce următoarele efecte:

a) stinge obligaţia organului de executare de a da curs executării;
b) stinge dreptul creditorului de a obţine executarea silită;
c) stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite.

Aşadar, organul de executare are obligaţia, atunci când i se prezintă un titlu executoriu după împlinirea termenului de prescripţie, de a refuza pornirea urmăririi, iar instanţa judecătorească trebuie să refuze investirea cu formulă executorie sau emiterea adresei de executare către organul de executare. Aceste obligaţii le au şi instituţiile bancare, care trebuie să refuze efectuarea decontării într-o astfel de situaţie.

Creditorul aflat într-un asemenea caz, dacă socoteşte refuzul de executare nejustificat, poate folosi căile de atac legale sau poate cere repunerea în termen.

Obligaţia instanţelor şi a organelor de executare de a refuza orice act de executare face deosebirea - în privinţa efectelor - de prescripţia dreptului la acţiune, când instanţa nu poate refuza primirea spre cercetare a acţiunii, ci numai s-o respingă ca prescrisă.

Termenul de prescripţie

Reglementarea de bază o constituie art. 405 C. proc. civ., care prevede un termen de drept comun de 3 ani, iar în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, un termen de prescripţie de 10 ani. Termenul de 3 ani se aplică în cazul executării silite a titlurilor referitoare la drepturi de creanţă, la drepturi reale cât şi în cazul executării unor obligaţii nepatrimoniale.

Termenele de prescripţie speciale există în materia executării silite a impozitelor şi taxelor - termenul este de 5 ani, potrivit Codului de procedură fiscală (art. 121). Calculul termenului de prescripţie

Potrivit art. 405 alin. 2, termenul pentru exercitarea dreptului de a cere executarea silită curge de la naşterea dreptului, momentul în care se naşte dreptul fiind dat, în general, de natura titlului.

Hotărâri care prevăd termenul de executare

În unele situaţii, hotărârea judecătorească sau arbitrală poate stabili un termen de executare, numit termen de graţie, termenul de prescripţie curgând de la expirarea acestui termen.

Totuşi, dacă instanţa este solicitată, de către creditor, să constate că debitorul este decăzut din termenul de graţie, datorită împrejurărilor prevăzute în art. 263 şi art. 382 C. proc. civ., prescripţia poate să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care instanţa a constatat decăderea.

Hotărâri care nu prevăd termenul de executare

Dreptul de a cere executare silită se naşte din momentul în care hotărârea devine executorie, care este şi momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie.

Conform art. 121 din Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prespcrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Acest termen se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.

Alte titluri executorii

Este vorba de acele titluri ce se obţin printr-o procedură necontencioasă, cum este cazul actelor autentice investite cu formulă executorie fără o judecată contradictorie prealabilă, în cazul cărora prescripţia dreptului de a cere executarea silită curge de la data eliberării titlului executoriu.

Mai trebuie menţionat aici că momentul în care se sfârşeşte termenul de prescripţie se determină potrivit art. 101 C. proc. civ.

Suspendarea şi întreruperea termenul de prescripţie

Suspendarea cursului prescripţiei

Există situaţii în care titularul dreptului de a cere executarea silită este împiedicat de cauze obiective să-şi exercite acest drept şi, pentru a înlătura efectul extinctiv al prescripţiei, legea a prevăzut posibilitatea suspendării temporare a cursului prescripţiei pe timpul cât operează acea cauză. După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare.

Cauzele de suspendare şi cazuri în care prescripţia nu curge

Potrivit art. 405¹, cursul prescripţiei se suspendă:

- în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune;

- pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;

- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;

- în alte cazuri prevăzute de lege.

Cazurile la care face referire art. 405¹ sunt prevăzute de art. 2532 din noul Cod civil, sunt comune dreptului material la acţiune şi dreptului de a cere executarea silită:

- creditorul este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere a prescripţiei;

- debitorul sau creditorul fac parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război;

- până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni, calculat de la înregistrarea reclamaţiei;

- între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îl reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate;

- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele;

- prescripţia nu curge între soţi pe timpul căsătoriei.

În aceste ultime trei cazuri prescripţia nu curge.

Prescripţia nu se va împlini înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care se vor împlini după expirarea unui termen de o lună de la suspendare.

În cazurile neprevăzute de acest decret, vor fi avute în vedere cazurile de suspendare prevăzute în Codul civil.

Suspendarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită se impune şi în cazul în care suspendarea executării este dispusă de instanţă.

Întreruperea cursului prescripţiei

Întreruperea prescripţiei se face de către creditor, sau în interesul său, prin acte care, de cele mai multe ori, dovedesc voinţa creditorului de a-şi realiza dreptul.

Întreruperea prescripţiei este reglementată de art. 405² care arată şi efectele acesteia: şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, începând să curgă o nouă prescripţie.

Textul legal se referă şi la situaţia în care executarea nu poate fi dusă la capăt, debitorul neavând bunuri urmăribile ori este necunoscut sau dispărut. În aceste cazuri, organul de executare restituie titlul executoriu creditorului, procedura de executare fiind astfel terminată. Această restituire constituie ultimul act de executare şi este momentul din care începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Executarea silită încetează dacă nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri (art. 371⁵ lit. b)

Dispoziţiile Codului civil preved că întreruperea prescripţiei făcută împotriva unuia dintre debitorii solidari are efect împotriva tuturor celorlalţi codebitori (întreruperea prescripţiei contra debitorului principal are efect şi faţă de garant). În schimb, întreruperea prescripţiei faţă de garant nu produce efecte faţă de debitorul principal.

Cauzele de întrerupere

Aceste cauze sunt enumerate în art. 405² C. proc. civ.:

- pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice mod a datoriei;

- pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent;

- pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art. 453 alin. 2;

- pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;

- pe data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 371⁶ alin. 1;

- în alte cazuri prevăzute de lege.

Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Primul caz de întrerupere vizează două situaţii: îndeplinirea de către debitor a unui act voluntar de executare şi recunoaşterea datoriei. Pentru a ne afla în prima situaţie sunt necesare următoarele condiţii: existenţa unui act voluntar de executare, acesta să se refere la obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi îndeplinirea sa înainte sau în cursul executării silite.

Efectul extinctiv al recunoaşterii se produce instantaneu, la data actului voluntar sau a recunoaşterii în orice mod.

Caracter întreruptiv de prescripţie are în al doilea caz, depunerea cererii de executare.

Al treilea caz prevăzut de lege pentru întreruperea prescripţiei este determinat de trimiterea titlului executoriu în condiţiile art. 453 alin. 2, adică pentru înfiinţarea din oficiu a popririi pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi cele datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau a altor venituri periodice. În aceste cazuri creditorul nu mai trebuie să formuleze o cerere de executare.

În al patrulea caz legea conferă efect întreruptiv îndeplinirii în cursul executării a unui act de executare. Practic, orice act de executare îndeplinit în cursul urmăririi are un asemenea caracter. Acesta poate fi dispus la cererea creditorului sau ordonat din oficiu. Textul menţionat are în vedere acte de executare îndeplinite în cursul desfăşurării procedurii de executare silită, acest caracter avându-l şi actele de indisponibilizare a bunurilor debitorului.

Al cincelea caz de întrerupere priveşte depunerea cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 371⁶ alin. 1. Potrivit acestui din urmă text se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie, dacă se indică bunuri ce pot fi urmărite potrivit legii. Această reluare a executării se poate dispune în cazul în care urmărirea a încetat întrucât nu mai putea fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri.

În fine, întreruperea prescripţiei poate interveni şi în alte cazuri prevăzute de lege. Prin urmare, se consacră posibilitatea instituirii şi altor cauze de întrerupere a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Conform art. 405² alin. 3 prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Repunerea în termen

Instituţia repunerii în termen este reglementată de art. 405³ C. proc. civ., care prevede că, după împlinirea termenului de prescripţie, creditorul poate cere repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea datorită unor motive temeinice.

Conform alin. 2 al art. 405³ cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în terme de 15 zile de la încetarea împiedicării.

Repunerea în termen reprezintă un beneficiu acordat persoanei care a fost împiedicată, din motive temeinice, să acţioneze în vederea valorificării pretenţiilor sale în termenul de prescripţie. Acest beneficiu poate fi acordat numai dacă partea interesată face dovada unor împrejurări care exclud culpa sa.

Competenţa de a se pronunţa asupra cererii aparţine instanţei de executare, indiferent de titlul executoriu. Dacă executarea nu se face prin intermediul instanţei şi legea nu stabileşte instanţa competentă, cererea de repunere în termen se adresează instanţei în raza căreia îşi desfăşoară activitatea organul de executare.

Perimarea executării silite

Noţiune

Perimarea este o instituţie procedurală de aplicaţie generală care operează şi în faza executării silite, cu respectarea unor reguli specifice acestei materii.

Reglementarea o găsim în art. 389 C. proc. civ., potrivit căruia: "dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.

În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la suspendarea executării.

Dacă se face o nouă cerere de executare, se va face mai întâi, o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută."

Deoarece este o sancţiune procedurală care priveşte inactivitatea creditorului, perimarea poate fi evitată de creditor prin orice act de manifestare a diligenţei sale.

Creditorul poate porni o noua executare după ce a intervenit perimarea numai dacă între timp nu a fost prescris acest drept.

Procedura şi efectul perimării

La împlinirea termenului de 6 luni de la săvârşirea ultimului act de executare, perimarea intervine de plin drept.

Actul de procedură întrerupător al termenului de perimare poate proveni de la creditor, de la debitor sau de la un terţ - cerere pentru continuarea executării silite, contestaţie la executare etc. După îndeplinirea acestui act procedural curge un nou termen de perimare, în al cărui calcul nu intră şi timpul scurs înaintea întreruperii primului termen.

De asemenea nu intră în calculul termenului de perimare intervalul în care creditorul a fost împiedicat să stăruie în îndeplinirea actelor succesive de executare. În acest sens, art. 389 alin. 2 C. proc. civ. dispune că în caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării.

Perimarea operând de drept, organul de executare are obligaţia de a refuza continuarea urmăririi atunci când constată că au trecut mai mult de 6 luni de la ultimul act de executare. Atât creditorul, cât şi debitorul au posibilitatea de a sesiza instanţa de executare printr-o contestaţie la executare, pentru a contesta aprecierea executorului judecătoresc.

Efectul perimării este acela de a desfiinţa toate actele de executare îndeplinite. În cazul începerii unei noi urmăriri silite, se va face o noua somaţie, la care nu se mai adaugă titlul ce se execută deoarece acesta a fost comunicat debitorului cu ocazia primei somaţii.

Cazuri în care nu operează perimarea

Sancţionând inactivitatea creditorului, perimarea nu intervine dacă un act de executare trebuie îndeplinit din oficiu.

De asemenea, perimarea nu operează în cazul măsurilor de asigurare înfiinţate înainte de începerea executării (sechestrul asigurător, poprirea asigurătoare), care au caracterul unor măsuri de conservare, de asigurare a dreptului de a obţine executarea silită, fiind luate anterior obţinerii titlului executoriu.

Art. 390 alin. 1 C. proc. civ. prevede că perimarea nu se aplică în cazurile în care legea încuviinţează executarea silită fără somaţie. Totuşi, şi în această situaţie poate interveni perimarea în cazul ordonanţei preşedinţiale (art. 581 alin. ultim C. proc. civ.).

Conform art. 131 alin. 4 din Codul de procedură fiscală executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă.