loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Convingerea oamenilor că, în calitatea lor intrinsecă li se cuvin anumite drepturi, apare, încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gândirii umane. Ideea că fiinţa umană posedă prin natura sa, anumite drepturi, s-a ivit în mintea oamenilor încă din timpuri străvechi, şi a fost redată în cuvinte strălucite graţie filozofiei stoice şi jurisprudenţei iar apoi în toate epocile următoare, uneori, inspirându-se din dogmele religiei creştine, alteori numai din lumina raţiunii.

Încă din Antichitate şi-au făcut loc unele idei privind o relativă „legalitate naturală[1]” a oamenilor, fără ca ea să fie transpusă pe plan economic şi juridic. Întâlnim, asemenea preocupări în Grecia Antică la Hesiod, în lucrarea „Munci şi Zile”, în preocupările marelui jurist şi legiuitor Olan (594 î.Hr.).

La rândul lui, Pericle (490-492 î.Hr.) afirma: „Din punct de vedere al legilor, toţi, fără a considera deosebirile primate, se bucura de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare după modul cum se distinge obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă”. Preocupări asemănătoare se găsesc şi în lucrarea lui Platon (427-347 î.Hr.) „Republica”.

Generalizarea gândirii din Grecia Antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel „Etica” şi „Politica”. Astfel, în „Politica”, acesta justificând sclavia, combătea pe cei care considerau „că este contra naturii a stăpâni sclavii, căci numai prin lege devine cineva sclav ori liber. El aprecia că orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă[2]”.

În Roma Antică filosofii şi-au pus şi ei, deseori, asemenea întrebări găsind răspunsuri care într-o oarecare măsură reflectă acelaşi conţinut de idei şi concepţii – amintim aici lucrările lui Cicero (106 – 43 î.Hr.) „Despre Republică”, „Despre Rege”, pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 î.Hr.). „Despre natura lucrărilor” precum şi pe cele ale lui Seneca .

Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale filosofilor din Antichitatea greacă, ebraică, romană etc., este aceea că ele să refereau cu precădere, la egalitatea şi libertatea oamenilor liberi, nu şi a sclavilor.

Stoicii greci au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căruia legile elaborate de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern şi aplicabil cosmosului şi ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.

În Evul Mediu s-a petrecut însă un fenomen care avea să pună bazele unui întreg şir de teorii privind protecţia drepturilor omului în general. Faimoasa „Magna Carta Liberatum” (anul 1215), efort legislative fără precedent, aproape smulsă de la rege, baronii şi episcopii englezi, consacra de fapt privilegii obţinute de oponenţii regelui, inclusiv, anumite garanţii de natură procedural-juridică.

Un moment deosebit de important îl constituie apariţia lucrărilor lui Thomas Hobbes „Apărarea puterii şi regelui” care afirma că, în esenţă, oamenii sunt egali în ceea ce priveşte facultăţile fizice şi spirituale şi că această egalitate trebuie să fie recunoscută, el prefaţând astfel cele două principale teorii ale dreptului omului din epocă şi anume, teoria dreptului natural şi cea a contractului social.

Un alt gânditor de seamă al teoriei dreptului natural a fost John Locke care, în lucrările lui, făcând referire la viaţa socială, încercând să dea o explicaţie raportului cetăţean – societate îşi exprima astfel poziţia faţă de drepturile naturale ale omului.

Filozoful francez Charles de Secondat [3] definea libertatea ca fiind „dreptul de a face tot ce îngăduie legile”, subliniind că, dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea libertatea pentru ca şi ceilalţi ar putea să facă la fel.

Teoria contractului social a atins apogeul prin marele filozof francez Jean Jacques Rousseau care în lucrarea „Contractul social” susţinea că prin acest contract social omul pierde libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl tentează câştigând, în schimb, libertatea civilă şi proprietatea a ceea ce posedă.

Prima consacrarea a dreptului omului într-un document oficial a apărut în America, în focul războiului de independenţă dus de coloniile engleze împotriva coroanei.

Astfel, la 12 iunie 1776, în statul Virginia a fost adoptată „Declaraţia drepturilor” în care se afirmă” toţi oamenii sunt de natură, în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii lor…, adică şi dreptul la viaţa şi libertate, precum şi mijlocul de a dobândi şi conserva proprietatea”,

In acelaşi an, la 14 iulie, la Philadelphia, se adopta „Declaraţia de independenţa a S.U.A.”, care în cel de-al doilea alineat prevedea ca „toţi oamenii se nasc egali, cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.

 În vederea asigurării acestor drepturi, oamenii constituie guverne care îşi dobândesc puterea legală prin consimţământul celor guvernaţi.

Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluţiei franceze.

Titulatura acestei declaraţii a fost elaborată de o comisie special desemnată de Adunarea Constituantă a Revoluţiei Franceze şi în ea se reflectă „în mod clar viziunea dualistă conturată în rândul ideologilor luminişti, inspirată din teoria dreptului natural/dreptul omului şi din teoria contractului social/dreptul cetăţeanului[4]”.

Primul articol din declaraţie proclamă „…Oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună”. În continuare, sunt enunţate drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranţa. Potrivit Declaraţiei, „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora”. Sunt înscrise prevederi exprese referitoare la cadrul legal al exercitării drepturilor omului, dreptul de a participa, direct, sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor, ca expresie a voinţei generale la prezumţia de nevinovăţie, libertatea cuvântului şi a presei.

 

[1] Adrian Năstase, “Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol”, I.R.D.O. , 1992, p. 18;

[2] A.Fuerea, „Introducere In Problematica Dreptului International al Drepturilor Omului”, Editura Era, 2000, p. 21;

[3]  cunoscut drept Baronul de Montesquieu;

[4] Thomas Buergenthal,Renate Weber, „Drept International al Drepturilor Omului”, Editura All, 1996, p. 45;

Loading...