loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Drepturile omului sunt garantate în primul rând prin legislaţia internã a fiecărui stat, acesta fiind cadrul juridic cel mai eficient şi adecvat pentru promovarea şi garantarea drepturilor omului. Documentele internaţionale intervin ca o mãsurã suplimentarã, ca o garanţie a respectării acestor drepturi, constituind adevărate standarde, etaloane care sã confere termen de comparaţie pentru documentele interne. Documentele internaţionale sunt adoptate de state pe baza acordului de voinţã al acestora şi pot fi împărţite în douã categorii din punct de vedere al forţei lor juridice:

  • documente cu caracter politic, fãrã forţã juridicã, sub formã de rezoluţii ori declaraţii;
  • documente cu forţã juridicã, încadrate în categoria tratatelor indiferent de denumirea lor: convenţii, pacte, protocoale, acorduri.

Crearea ONU[1] a deschis o erã nouã în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale între state, cooperarea dintre acestea şi, drept urmare, elaborarea de instrumente juridice a cunoscut noi dimensiuni, astfel cã, în prezent sunt elaborate peste 80 de tratate şi un număr mare de declaraţii şi rezoluţii ale organelor şi organismelor internaţionale în domeniul drepturilor omului şi al dreptului umanitar.

Primele reglementãri importante cu privire la drepturile omului le regăsim în însăşi Carta ONU, elaboratã la 26 iunie 1945 şi intratã în vigoare la 24 octombrie 1945, care în capitolul I art. 1 pct. 3 îşi propune ca obiectiv realizarea cooperării internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în scopul de a promova şi încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fãrã deosebire de rasã, sex, limbã sau religie.

Acordãm o importanţã primordialã Cartei ONU pentru cã în aceasta sunt delimitate, în mod expres, atribuţiile organelor principale al acestei organizaţii cu vocaţie universalã. Pe baza obiectivelor fixate în Cartã au fost elaborate sub auspiciile ONU o serie de instrumente juridice internaţionale care astăzi sunt unanim recunoscute în întreaga lume şi care au situat pe primul plan protecţia juridicã a drepturilor omului.

Pentru a avea o imagine mai clarã asupra principalelor instrumente juridice internaţionale, trebuie sã vorbim în continuare despre o altã Cartã, şi anume Carta Internaţionalã a Drepturilor Omului[2]. Menţionãm cã nu a fost adoptat niciodată un document cu aceastã denumire, dar în literatura de specialitate, în vocabularul curent folosit de reprezentanţii diferitelor state, a oamenilor politici şi chiar în doctrinã, ea s-a admis şi se referã la un grup de 5 documente importante, şi anume:

  • Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului;
  • Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;
  • Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
  • Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice;
  • Al doilea Protocol facultativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.

Aceste cinci instrumente juridice internaţionale, care au fost elaborate sub auspiciile ONU şi care astăzi, pe întreg globul, sunt denumite simbolic Carta Internaţionalã a Drepturilor Omului, au o deosebitã importanţã în ceea ce priveşte schimbarea concepţiei generale, în societatea contemporanã, cu privire la protecţia juridicã a drepturilor omului, deoarece, zi de zi, tot mai multe subiecte de drept internaţional, fie cã devin pãrţi la ele, fie cã le acceptã unanim, recunoscând superioritatea reglementãrilor acestora[3].

 Documentul care a deschis o erã nouã în promovarea drepturilor omului şi pe baza căruia s-au încheiat o multitudine de tratate în acest domeniu, este Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului. Documentul cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt enunţate drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile fundamentale. În preambul se aratã cã “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor, egale şi inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii, şi păcii în lume”.

În articolul 1 din declaraţie se aratã cã “toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi. Ei sunt dotaţi cu raţiune şi conştiinţã şi trebuie sã acţioneze unii faţã de alţii într-un spirit de fraternitate”.

În articolul 2 se menţionează principiul de bazã al egalităţii şi nediscriminãrii de nici un fel în ceea ce priveşte exercitarea tuturor drepturilor şi egalităţilor prevăzute în Declaraţie.

În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile ale omului. În art. 22 sunt recunoscute drepturile economice, sociale şi culturale de care trebuie sã se bucure orice fiinţã umanã în vederea asigurării demnităţii umane şi dezvoltării libere a personalităţii sale. Acestea trebuie asigurate atât prin efortul naţional, cât şi prin colaborarea internaţionalã, prevăzându-se şi eventualele limitări ale accesului la aceste drepturi în funcţie de resursele fiecărei ţãri. Drepturi sociale, economice şi culturale sunt cuprinse în articolele 23-27.

Art. 28 prevede cã orice persoanã are dreptul la o ordine socialã şi internaţionalã în care drepturile şi libertăţile recunoscute în declaraţie sã fie pe deplin exercitate.

În art. 29 se prevede cã orice persoanã are şi îndatoriri faţã de societate, aceasta fiind singura modalitate prin care se poate asigura şi armoniza înfăptuirea efectivã şi respectarea drepturilor tuturor oamenilor.

Ultimul articol prevede interdicţia pentru vreun stat, grupare sau persoanã de a desfăşura vreo activitate sau a săvârşi vreun act care sã aibă ca scop desfiinţarea vreunui drept enunţat în Declaraţie.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor cuprinse în Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului este supusã doar îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul asigurării respectului drepturilor şi libertăţilor altora, precum şi a respectării cerinţelor moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democraticã. Dispoziţia aceasta este o recunoaştere implicitã a caracterului relativ al drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului.[4]

 Nefiind absolute, drepturile pot fi deci limitate în exerciţiul lor, astfel încât sã prevină abuzul de drept şi în acelaşi timp sã se păstreze caracterul democratic al societăţii.

 Limitarea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti făcută prin acte interne este restrânsã, deoarece nici o dispoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului “ nu poate fi interpretatã ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoanã dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta declaraţie”. Declaraţia este primul document internaţional care stabileşte o concepţie unitarã despre drepturile omului. Reprezentând standardul comun al comunităţii internaţionale, drepturile proclamate în cuprinsul acestei declaraţii sunt universale şi inalienabile.

Influenţa[5] Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului s-a manifestat profund atât faţã de statele membre ale ONU, cât şi faţã de celelalte state. Impactul acesteia a fost universal, în sensul cã legislaţia statelor de pe diferite continente, alături de convenţiile regionale ale drepturilor omului s-au inspirat din cuprinsul Declaraţiei sau au preluat unele prevederi ale acesteia.

 Cu privire la mãsurile de implementare a drepturilor omului au fost propuse mai multe variante, ajungându-se la următoarea soluţie: crearea Comitetului Drepturilor Omului care devine principalul organ de implementare; admiterea petiţiilor interstatale ca mãsuri de implementare; instituirea sistemului rapoartelor întocmite de state; furnizarea de informaţii de către organismele ONU sau alte agenţii specializate de la care se pot obţine informaţii neoficiale; trimiterea de recomandări acute statului intimat.

În ceea ce priveşte cele douã Pacte internaţionale, în general structura lor este asemănătoare. Astfel, fiecare pact are un preambul în care se reiterează obligaţia statelor, aşa cum rezultã din Carta ONU de a contribui la promovarea şi respectarea drepturilor omului. Se precizează cã atingerea idealurilor omului liber care sã se bucure de drepturile şi libertăţile sale, eliberat de teamã şi mizerie, nu se pot realiza decât dacã sunt create condiţile care sã permită fiecăruia sã se bucure de drepturile şi libertăţile sale civile şi politice, dar şi de cele economice, sociale şi culturale.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale[6] consacrã, printre altele, dreptul pe care îl are orice persoanã a se bucura de condiţii de muncã juste şi prielnice, care sã asigure, îndeosebi, un salariu echitabil şi o remuneraţie egalã pentru o muncã de valoare egalã, dreptul pe care îl are orice persoanã în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor sale economice, de a forma împreunã cu alte persoane sindicate, dreptul la securitate socialã etc.

Sunt, de asemenea înscrise prevederi în legãturã cu îmbunătăţirea metodelor de producţie, o repartiţie echitabilã a resurselor alimentare, scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale, asigurarea exercitării dreptului la educaţie, a dreptului de a participa la viaţa culturalã, ca şi libertatea cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice [7] înscrie o largã gamã de drepturi, printre care dreptul la viaţã, interzicerea torturii, sclaviei, comerţului cu sclavi şi muncii forţate, dreptul pe care îl are fiecare om la libertate şi la securitatea persoanei sale, dreptul persoanelor arestate sau deţinute de a fi tratate în mod uman, egalitatea în faţa tribunalelor, dreptul oricărei fiinţe umane de a i se recunoaşte pretutindeni personalitate juridicã, dreptul de a întemeia o familie, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor politice, de a alege şi de a fi ales, de a avea acces in condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.

O dispoziţie importantã a acestui document este şi aceea care prevede cã în ţările în care existã minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului, propria lor viaţã culturalã, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria limbã.

În articolul 28 din Pact se prevede crearea Comitetului pentru drepturile omului, însărcinat cu supravegherea şi aplicarea mãsurilor prevăzute în pact.

Acest organ poate primi sesizări în legãturã cu nerespectarea drepturilor omului prevăzute în pact numai din partea statelor membre.

Ca urmare, persoanele fizice nu puteau face sesizări acestui organism. Problema s-a convenit a fi rezolvatã prin adoptarea primului Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice[8].

Acest Protocol prevede un mecanism prin care, sesizările primite de la persoanele particulare care se pretind cã sunt victime ale încălcării drepturilor enunţate în Pact pot fi primite şi soluţionate.

Ultimul document care face parte din aşa-zisa Cartã Internaţionalã a Drepturilor omului, este al doilea Protocol facultativ cu privire la drepturile civile şi politice şi care se referã expres la abolirea pedepsei cu moartea, care a fost adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale ONU din 15 decembrie 1989.

Prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 România a ratificat cele douã pacte, iar prin Decretul nr.68 din 20 decembrie 1990 a aderat şi la cel de-al doilea Protocol facultativ cu privire la drepturile civile şi politice.

Preocuparea ONU pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului nu s-a oprit la adoptarea acestor documente de bazã ci a continuat cu adoptarea altor instrumente internaţionale care reglementează, fie drepturile anumitor categorii de persoane, care prin natura lor sunt mai vulnerabile, mai expuse încălcării drepturilor lor, fie instrumente care reglementează în detaliu anumite drepturi.

Printre aceste documente reprezentative, în funcţie de domeniul de aplicare, amintim:

  • Convenţia internaţionalã privind egalitatea în drepturi și nediscriminare;
  • Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasialã;
  • Convenţia internaţionalã privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialã;
  • Convenţia internaţionalã asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid;
  • Convenţia internaţionalã privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului:
  • Declaraţia Adunării Generale a ONU împotriva discriminării bazate pe religie şi convingere;
  • Convenţia internaţionalã privind protecţia drepturilor femeii:
  • Declaraţia privind eliminarea discriminării faţã de femei;
  • Convenţie asupra drepturilor politice ale femeii;
  • Convenţie asupra cetăţeniei femeii căsătorite;
  • Convenţie asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţã de femei;
  • Convenţie privind consimţământul la cãsãtorie, vârsta minimã pentru cãsãtorie şi înregistrarea cãsãtoriilor;
  • Convenţia internaţionalã privind protecţia copilului, a adolescentului şi a persoanelor care au nevoie de ajutor:
  • Declaraţia drepturilor copilului;
  • Convenţia drepturilor copilului;
  • Declaraţie privind promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi înţelegere între popoare;
  • Declaraţia drepturilor deficientului mintal;
  • Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate.
  • Declarația privind abolirea sclaviei şi reprimarea traficului cu sclavi şi fiinţe umane:
  • Convenţie cu privire la sclavie;
  • Convenţie suplimentarã cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei;
  • Convenţie asupra abolirii muncii forţate;
  • Convenţie asupra muncii forţate;
  • Convenţie pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor;
  • Convenţia internaţionalã privind protecţia persoanelor supuse detenţiei sau întemniţării:
  • Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor;
  • Declaraţie asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante;
  • Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante;
  • Convenţia internaţionalã privind situaţia refugiaţilor;
  • Statutul Oficiului Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi;
  • Convenţie referitoare la statutul refugiaţilor[9];
  • Declaraţie asupra azilului teritorial;
  • Declaraţie asupra drepturilor omului, ale persoanelor care nu posedã naţionalitatea ţãrii în care trăiesc;

Fără a avea pretenţia cã am epuizat multitudinea documentelor internaţionale privind protecţia drepturilor omului, putem afirma cã am prezentat pe cele principale, încercând şi o clasificare a acestora în funcţie de domeniul la care se referã fiecare.

 

[1]  ONU numară în prezent 193 de state membre;

[2] Radu C. Demetrescu, Irina Moroianu Zlătescu,”Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite: protecţie şi promovare”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2000, p. 41;

[3] Doina Micu, "Garantarea Drepturilor Omului", Editura All Beck, Bucuresti, 1998, p. 201;

[4] Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 67;

[5] Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a revăzută şi adăugită”,Editura Lumina Lex, 2000, p. 43;

[6] Adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966;

[7]  Pact adoptat la 16 decembrie 1966;

[8] „Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte”, vol.I-II, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, p. 32;

[9]  România a aderat la Convenția privind statutul refugiaților prin legea 46/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 148/17.07.1991;

Loading...