1 Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, 1975
Rezultat al unui amplu şi laborios proces de negocieri care s-a desfăşurat în principal în trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezintă un document de o mare complexitate, care marchează o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european şi mondial.
„Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei concepţii unitare, vizând principiile care guvernează relaţiile statelor europene, edificarea încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmarii pe continent, cooperarea în domeniile economiei, ştiinţei, tehnicii şi mediului înconjurător, cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii. Este de remarcat că acest document marchează o recunoaştere neechivocă a protecţiei drepturilor omului ca un principiu fundamental al dreptului internaţional.
Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru capitole sau "coşuri". Coşul I - "Aspecte legate de securitatea în Europa" ce conţine două secţiuni "Principiile directoare privind relaţiile între statele participante" şi "Măsuri de clădire a încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării"). Coşul II se referă la "Cooperarea în domeniul economiei, ştiinţei şi tehnologiei şi mediului înconjurător." Subiectul Coşului III este "Cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii."
Coşul IV, ultimul capitol, face precizări referitoare la aşa-numitul process "de urmare[1]".
Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal la secţiunea "Principiile directoare privind relaţiile între statele participante" - Coşul I şi într-o oarecare măsura în Coşul III, deşi acesta din urmă şi-a pierdut din importanţă întrucât subiectele pe care le abordează – contactele umane, reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanţa pe care o aveau în plin Război Rece.
Unul dintre principiile directoare este Principiul VII ("Respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau credinţă") şi Principiul VIII ("Drepturi egale şi autodeterminarea popoarelor").
Celelalte principii se referă la suveranitate, folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, soluţionarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, cooperarea între state şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor juridice internaţionale.
Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. În primele două, statele participante se angajează să "respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale" şi "să promoveze şi să încurajeze exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor civile, politice, economice, sociale, culturale şi de altă natură...". Acest principiu se referă şi la libertatea la religie, la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, şi "dreptul persoanei de a cunoaşte şi de a acţiona în conformitate cu drepturile şi îndatoririle sale în acest domeniu". Ultimul paragraf al Principiului VII sună astfel: „În domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Statele participante vor acţiona în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi Declaraţiei Universale a drepturilor omului.
Ele îşi vor îndeplini de asemenea obligaţiile ce le revin în virtutea declaraţiilor şi acordurilor internaţionale în acest domeniu la care pot fi părţi....”.
Importanţa acestui paragraf, la momentul adoptării sale, se datora faptului că până în acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietică, nu recunoscuseră niciodată în mod formal obligaţia de a se conforma Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. (Uniunea Sovietică s-a abţinut la adoptarea Declaraţiei Universale de către Adunarea Generală a O.N.U. Principiul VII fiind prima recunoaştere neechivocă al caracterului "normativ" al acestui instrument.)
Principiul VIII dedică patru paragrafe subiectului "drepturi egale şi autodeterminarea popoarelor." După asumarea angajamentului de a recunoaște drepturi egale pentru popoare şi dreptul acestora la autodeterminare[2], statele participante recunosc "că popoarele au întotdeauna dreptul de a hotărî în deplină libertate, statutul lor politic intern şi extern, când şi cum doresc, fără amestec din afară...".
A durat destul de mult până când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au recunoscut pe deplin că aceste două principii directoare au înscris problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest în curs de desfăşurare. Treptat, aceste încercări s-au redus şi spre sfârşitul aniilor '80, abordarea unor încălcări specifice ale drepturilor omului a devenit o chestiune obişnuită în cadrul reuniunilor CSCE.
Impactul important pe care l-a avut CSCE în sfera drepturilor omului poate fi în parte atribuit procesului de continuare a demersurilor iniţiate de CSCE prevăzut în Coşul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.
Existența acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea şi revizuirea extensivă a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferinţelor ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra unor state care nu erau la înălţimea angajamentelor asumate privind drepturile omului[3]. Această acţiune normativă este finalizată prin încheierea unui "document final adoptat prin consens la aceste conferinţe[4]”.
Astfel, punctul VII din „decalogul” de la Helsinki consacră ca un principiu de sine stătător „respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere. Printre alte obligaţii înscrise în sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova şi încuraja respectarea efectivă a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, la egalitate în faţa legii şi de a se bucura efectiv de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Se precizează că în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, statele participante vor acţiona în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu. Trebuie subliniat şi faptul că principiul respectării drepturilor omului este consacrat de „Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante” împreună cu alte principii de o importanţă majoră ale relaţiilor dintre state, precum egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne ş.a. Urmează, aşadar, a se înţelege că principiul respectării drepturilor omului reprezintă - în concepţia statelor participante - o importantă normă de comportament internaţional ce trebuie interpretată şi aplicată într-un deplin consens cu toate celelalte principii fundamentale. Prin urmare, principiile suveranităţii, neamestecului etc., nu pot fi invocate ca un temei pentru nerespectarea drepturilor omului, tot aşa după cum nerespectarea drepturilor omului nu poate să ducă în final la contestarea suveranităţii statelor şi a celorlalte principii fundamentale. În legătură cu caracterul
Actul Final[5] nu a fost înregistrat ca un document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a emis părerea că el ar reprezenta numai un document cu valoare politică morală, specifică comunicatelor şi altor documente comune publicate la terminarea unor conferinţe internaţionale.
Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin semnăturile depuse de şefii celor 35 de state participante, „Actul Final” are valoarea unui angajament în termenii categorici, a cărui forţă nu poate fi contestată.
De altfel, în însuşi textul „Actului Final”, şefii statelor participante declară că au adoptat documentul „în mod solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea ulterioară a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca şi valoarea universală a principilor proclamate în 1975, demonstrează paternitatea ideilor înscrise în acest document, concordanţa lor deplină cu marile principii ale dreptului internaţional contemporan.
2 Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Acest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989, constituind rezultatul unei conferinţe a statelor participante la procesul CSCE, care s-a desfăşurat – conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989.
A marcat un moment important, de cotitură, în domeniul protecţiei drepturilor omului. Acest document insistă asupra asigurării unor căi efective de recurs persoanelor cărora le-au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale; drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; dreptul fiecărei persoane de a-şi părăsi ţara etc.
Cea mai notabilă realizare a acestei Reuniuni constă în crearea unui „mecanism al dimensiunii umane având ca finalitate intensificarea dialogului statelor participante asupra modului în care aplică angajamente asumate prin semnarea documentelor referitoare la varii aspecte ale drepturilor omului[6]”.
Prin documentul Reuniunii de la Viena a fost, de asemenea, convocată „Conferinţa asupra dimensiunii umane a OSCE, cu cele trei reuniuni succesive: Paris (30 mai-23 iunie 1989), Copenhaga (5-29 iunie 1990), Moscova (10 septembrie-4 octombrie 1991).
Reafirmând ataşamentul făță de principiile înscrise în Actul Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pildă, colaborarea statelor în lupta împotriva terorismului, stabilind totodată măsuri concrete de natură a garanta libertatea religioasă, dreptul indivizilor de a acţiona pentru traducerea în viaţă a liberţăţilor fundamentale.
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prevederile înscrise la pct. 13/5 din Capitolul „Principii", prin care statele se angajează să respecte „dreptul cetăţenilor lor de a contribui activ, individual, sau în asociere cu alţii, la promovarea şi protejarea drepturilor omului şi a libertăţiilor fundamentale", text ce a constituit baza juridică a recunoaşterii drepturilor dizidenţilor şi asociaţiilor pentru respectarea drepturilor omului în ţările Europei de răsărit. O prevedere relevantă este şi cea înscrisă la pct. 21, care reconfirmă ideea că eventualele „restricţii" de la garantarea drepturilor civile şi politice au „un caracter de excepţie", statele participante angajându-se „să nu abuzeze de aceste restricţii şi ca ele să nu se aplice arbitrar, ci de o manieră care să menţină exercitarea efectivă a acestor drepturi".
Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de creşterea încrederii, securităţii şi dezarmării pe continent, cooperarea în domeniul ştiinţei, culturii, economiei, transporturilor, turismului, etc.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României (Sergiu Celac) a făcut cunoscut faptul că ţara noastră şi-a retras „rezervele şi declaraţiile interpretative" ce fuseseră formulate din ordinul vechiului regim la 15 ianuarie 1989, în legătură cu prevederile Documentului Final de la Viena, confirmînd acceptarea acestui document internaţional în totalitatea sa şi exprimând voinţa României de a acţiona pentru traducerea lui în viaţă integral şi cu deplină bună credinţă.
3 Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a OSCE
A fost adoptat la 29 iunie 1990. Este un act ce aduce noi elemente în planul problemelor drepturilor omului.
Dintre ideile mai importante înscrise în acest document, sunt cele referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept; recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere.
Statele participante recunosc exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor de către „persoanele aparţinând minorităţilor naţionale".
4 Carta de la Paris pentru o nouă Europă
Document de o considerabilă importanţă politică şi juridică, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării europene în contextul schimbării raporturilor de forţe, prăbuşirii[7] sistemelor totalitare în Europa de răsărit şi trecerii la economia de piaţă. El efectuează, totodată, o substanţială analiză a problemelor Europei, indicând căi şi direcţii în care trebuie acţionat pentru a face posibil triumful marilor valori europene şi în primul rând al principiului respectării drepturilor omului.
Este demn de semnalat faptul că acest document enunţă de la bun început cadrul fundamental schimbat al desfăşurării actuale ale raporturilor dintre statele europene. În această ordine de idei este semnificativă constatarea că „era de confruntare şi divizare a Europei a luat sfârşit. Noi declarăm că relaţiile noastre se vor întemeia de acum înainte pe respect şi cooperare”.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă ierarhizează în mod nou problemele colaborării europene. Astfel, deşi se reafirmă valoarea tuturor celor zece principii ale Actului final de la Helsinki, problematica drepturilor omului — în trecut „coşul trei" — trece acum pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunţă sunt: drepturile omului, democraţia şi statul de drept, libertatea economică şi responsabilitatea, relaţiile de prietenie între statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura dintre procesul european şi procesele mondiale.
În cadrul direcţiilor şi reorientărilor de viitor, pe primul plan apare dimensiunea umană a relaţiilor dintre state, urmând apoi securitatea, cooperarea economică, problemele mediului înconjurător, cultura, problemele muncitorilor imigranţi, organizaţiile neguvernamentale etc.
Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea unor nuanţe noi, semnificative pentru cunoaşterea orientării actuale a procesului european. Aşadar, de pildă, problemele drepturilor omului apar, de această dată, strâns corelate de ideea democraţiei pluraliste şi de statul de drept. Se afirmă că libertatea şi pluralismul politic sunt elemente necesare în realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piaţă pentru o creștere economică susţinută, prosperitate şi justiţie socială.
In Carta de la Paris apar preocupări noi pentru minorităţile naţionale. Se afirmă că „identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităților naţionale va fi protejată, iar persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber, prezerva şi dezvolta această identitate, fără nicio discriminare şi în condiţiile unei depline egalităţi în faţa legii".
În capitolul privind orientările viitoare ale procesului CSCE este înscrisă şi formularea că „problemele referitoare la minorităţile naţionale pot fi soluţionate în mod satisfăcător numai într-un cadru politic democratic". După părerea noastră, toate aceste precizări noi trebuie raportate la consideraţiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirmă ideea că „toate principiile (procesului CSCE) se aplică în mod egal şi fără rezervă, fiecare dintre ele fiind interpretate ţinând seama de celelalte". Este clar, prin urmare, că noile formulări cu privire la drepturile minorităţilor nu pot fi interpretate în nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit de principiile dreptului internaţional, inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integrităţii teritoriale, iar respectul identităţii minorităţilor va trebui realizat tocmai ţinând seama de aceste principii nu nesocotindu-le.
Carta de la Paris stabileşte o serie de mecanisme noi de natură a asigura instituţionalitatea şi continuitatea procesului CSCE. Astfel, se stabilesc următoarele noi organisme[8]:
- a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel puţin o dată pe an şi care va reprezenta forumul central al consultărilor politice în cadrul CSCE;
- b) un Comitet al înalţilor funcţionari care va pregăti reuniunile consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente şi va putea lua decizii corespunzătoare;
- c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu scopul de a facilita consultările între statele ce iau parte la procesul CSCE;
- d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a permite statelor să evalueze situaţia şi să adopte măsuri pentru continuarea procesului CSCE;
- e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având sarcina să ajute statele să prevină riscurile de conflict;
- f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varşovia, având misiunea de a facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra alegerilor în statele participante;
- g) Adunarea parlamentară CSCE, reunind membrii ai parlamentelor din toate ţările participante.
Document de incontestabilă importanţă pentru redefinirea sarcinilor actuale ale procesului CSCE, Carta de la Paris tratează totuşi în mod inegal anumite probleme.
Aşadar, de exemplu, deşi se reafirmă că „succesul tranziţiei la economia de piaţă de către ţările care fac eforturi în această direcţie este important şi în interesul tuturor", nu se întâlnesc precizări în legătură cu modul în care fostele state „socialiste” vor putea fi ajutate ca să-şi refacă economia. De altfel, întregul capitol al relaţiilor economice este redactat într-o formă generală. Documentul vorbeşte despre „continuarea sprijinului, acordat ţărilor democratice în tranziţia spre economia de piaţă", însă prevederile concrete sunt foarte puţine. Problema muncitorilor imigranţi este numai enunţată, fără a se preconiza nici un fel de măsuri practice pentru rezolvarea ei.
Problemei minorităţilor naţionale i se acordă o importanţă considerabilă, prevăzânduse, în detaliu, obiectivele reuniunii de experţi pe această temă ce a avut loc între 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne întrebăm dacă această problemă avea într-adevăr o prioritate atât de mare faţă de convulsiile sociale din ţările Europei de răsărit şi faţă de cerinţele de a se găsi rezolvări problemei remedierii economiei acestor state, ţinerii „în frâu” a şomajului şi soluţionării unor probleme sociale grave, ce ar putea duce la urmări incontrolabile.
5 Documentele de la Helsinki din 1992
În cadrul Conferinţei la Nivel Înalt pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a avut loc la Helsinki, între 9 şi 11 iunie 1992, au fost adoptate 2 documente: „Declaraţia la nivel înalt de la Helsinki" şi „Deciziile Helsinki".
Cu privire la problemele drepturilor omului, este demnă de menţionat preocuparea pentru întărirea instituţiilor şi structurilor OSCE şi prevenirea conflictelor militare. Statele participante au hotărât crearea unui post de „Înalt Comisar al OSCE pentru minorităţile naţionale".
Instrumentele de prevenire a conflictelor şi de supraveghere a crizelor implică crearea unor misiuni de anchetă şi desemnarea unor raportori, efectuarea unor operaţiuni OSCE de menţinere a păcii,constituirea unor grupuri ad-hoc[9].
6 Documentul Reuniunii de la Budapesta
La Reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din 1994 a fost adoptat un document intitulat „Către un parteneriat autentic, într-o nouă eră" , în care se prevede că „drepturile omului şi libertăţile fundamentale, preeminenţa dreptului şi instituţiile democratice stau la baza păcii şi securităţii, constituind o contribuţie majoră la prevenirea conflictelor.
Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, este o componentă de bază, esenţială, a societăţii democratice civile".
Mecanismul privind dimensiunea umană rezidă într-un proces de negociere, mediere şi investigaţie, care se desfăşoară în mai multe etape şi care presupune negocieri multilaterale, misiuni OSCE de experţi şi raportori cu sprijinul Biroului OSCE pentru Instituţii democratice şi Drepturile omului (ODIHR). Un astfel de proces este, de obicei, declanşat de o plângere a unuia sau a mai multor state prin care unui alt stat i se impută că nu este la înălţimea angajamentelor sale din OSCE, referitoare la dimensiunea umană. Urmează schimburi diplomatice între statele interesate, pentru care sunt stabilite termene limită. Dacă problema nu se soluţionează în acest fel între ele, statele pot supune atenţiei tuturor statelor membre ale OSCE. diferendul respectiv, pe care îl pot de asemenea include pe agenda conferinţelor OSCE. Dacă acest procedeu nu dă rezultate, există posibilitatea constituirii unor misiuni de experţi ai OSCE sau de raportori, care să investigheze acuzaţiile, aceştia îndeplinind rolul de mediatori şi investigatori terţi.
De regulă, aceste misiuni sunt stabilite cu asentimentul statelor interesate, deşi în situaţii grave acest acord nu este necesar.
Se poate afirma deci, că documentele OSCE au creat, treptat, ceea ce putem numi standardele europene post-comuniste în domeniul drepturilor omului.
[1] Harold S. Russell, „The Helsinki Declaration: Brobdingnag or Lilliput”, American Society of International Law, 1976, p. 3-5;
[2] Steinhardt R. , International Law and Self-Determination (The Atlantic Council, 1994);
[3] Rosas A. & Helgesen J. (eds.), ”Human Rights in a Changing East/West Perspective” (1987), p. 221;
[4] E.B. Schlager, „The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to the Paris Charter, 1972-1990," 12 Hum. Rts. L.J. 221 (1991) p. 202 ;
[5] Popescu Andrei; Jinga, Ion,”Organizaţii europene şi euroatlantice”, Lumina Lex,2001, p. 13;
[6] Miga-Beşteliu, Raluca, op.cit., p. 131;
[7] Rusu, Ioan,”Organizaţii şi relaţii internaţionale” , Editura Lumina Lex, Bucureşti,2002, p. 63;
[8] http://www.osce.org/mc/39516
[9] Victor Duculescu, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi
internaţionale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 79;