loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1 Actul final al Conferinţei  pentru Securitate şi Cooperare în Europa, 1975

Rezultat al unui amplu  şi laborios  proces de negocieri  care s-a desfăşurat în principal în trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezintă un document   de   o   mare   complexitate,    care   marchează   o    dezvoltare    a problematicii drepturilor omului la nivel european şi mondial.

„Actul  Final" se  compune,  de  fapt,  din  mai  multe documente subsumate unei  concepţii  unitare, vizând  principiile care  guvernează relaţiile statelor europene, edificarea încrederii şi anumite aspecte ale securităţii  şi  dezarmarii  pe continent,   cooperarea  în  domeniile  economiei, ştiinţei, tehnicii  şi  mediului  înconjurător,  cooperarea  în  domeniul umanitar   şi  în  alte   domenii.   Este   de  remarcat că  acest  document marchează o  recunoaştere neechivocă a protecţiei  drepturilor  omului ca un principiu fundamental al dreptului internaţional.

Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru capitole sau "coşuri". Coşul I - "Aspecte legate de securitatea în Europa" ce conţine două secţiuni     "Principiile     directoare     privind    relaţiile     între     statele participante" şi "Măsuri de  clădire a încrederii şi anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării"). Coşul II se referă la "Cooperarea în domeniul economiei,  ştiinţei  şi  tehnologiei  şi  mediului  înconjurător."  Subiectul Coşului  III este "Cooperarea  în domeniul  umanitar  şi alte  domenii."

 Coşul  IV,   ultimul  capitol,   face   precizări   referitoare   la   aşa-numitul process "de urmare[1]".

Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal la secţiunea "Principiile directoare  privind relaţiile  între  statele  participante" - Coşul I şi într-o oarecare măsura în Coşul III, deşi acesta din urmă şi-a pierdut din  importanţă  întrucât  subiectele  pe care le  abordează  –  contactele umane, reunificarea familiei etc. - nu mai  au relevanţa  pe care o  aveau în plin Război Rece.

Unul dintre principiile directoare este  Principiul VII ("Respectul pentru drepturile  omului  şi  libertăţile  fundamentale,  inclusiv  libertatea  de gândire,  conştiinţă,  religie  sau credinţă")  şi  Principiul VIII ("Drepturi egale şi autodeterminarea popoarelor").

 Celelalte principii se referă la suveranitate, folosirea  forţei,  inviolabilitatea  frontierelor,  integritatea teritorială,   soluţionarea   paşnică   a  diferendelor, neamestecul  în  treburile interne, cooperarea între state şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor juridice internaţionale.

Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. În primele  două, statele  participante  se angajează  să  "respecte drepturile  omului  şi libertăţile fundamentale" şi "să promoveze  şi să încurajeze exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor civile, politice, economice, sociale, culturale şi de altă natură...". Acest principiu se referă şi la libertatea la religie, la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, şi "dreptul persoanei  de a cunoaşte şi de  a acţiona  în conformitate  cu drepturile  şi îndatoririle sale în acest domeniu". Ultimul paragraf al Principiului VII sună    astfel:     „În     domeniul    drepturilor     omului    şi    libertăţilor fundamentale,   Statele   participante   vor    acţiona   în  conformitate   cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi Declaraţiei Universale a drepturilor  omului. 

Ele îşi vor   îndeplini de asemenea obligaţiile ce  le revin  în  virtutea  declaraţiilor  şi  acordurilor  internaţionale  în  acest domeniu la care pot fi părţi....”.

Importanţa  acestui paragraf,  la  momentul  adoptării  sale,  se datora faptului că  până  în  acel  moment  unele  dintre  statele  participante,  inclusiv Uniunea Sovietică,  nu recunoscuseră niciodată  în mod formal  obligaţia de a se conforma Declaraţiei Universale  a Drepturilor  Omului. (Uniunea Sovietică  s-a  abţinut  la  adoptarea  Declaraţiei  Universale  de  către Adunarea   Generală   a  O.N.U. Principiul VII  fiind  prima   recunoaştere neechivocă al caracterului "normativ" al acestui instrument.)

Principiul VIII dedică  patru paragrafe  subiectului  "drepturi  egale şi autodeterminarea  popoarelor."  După asumarea angajamentului de a recunoaște drepturi egale pentru  popoare  şi dreptul acestora la autodeterminare[2], statele participante recunosc "că popoarele au întotdeauna  dreptul de a hotărî  în deplină  libertate,  statutul lor  politic intern şi extern, când şi cum doresc, fără amestec din afară...".

A  durat  destul  de  mult până  când  Uniunea Sovietică  şi aliaţii săi  au recunoscut pe  deplin  că aceste  două principii  directoare  au înscris problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest în curs  de  desfăşurare.   Treptat,   aceste  încercări   s-au  redus   şi  spre sfârşitul  aniilor '80, abordarea unor încălcări  specifice  ale  drepturilor omului a devenit o  chestiune obişnuită  în cadrul  reuniunilor  CSCE.

 Impactul important pe care l-a avut CSCE în sfera drepturilor omului poate fi în parte atribuit  procesului  de  continuare   a  demersurilor   iniţiate   de  CSCE prevăzut în Coşul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.

Existența acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea  şi revizuirea  extensivă a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia   conferinţelor   ulterioare.   Aceste   reuniuni  au  constituit  de asemenea un prilej pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra unor state  care  nu  erau  la   înălţimea   angajamentelor   asumate  privind drepturile   omului[3].  Această  acţiune   normativă   este   finalizată   prin încheierea unui "document final adoptat prin consens la aceste conferinţe[4]”.

Astfel, punctul VII din „decalogul” de la Helsinki consacră ca un principiu de sine stătător „respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere. Printre alte obligaţii înscrise în sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova  şi încuraja respectarea efectivă a  acestor  drepturi,  inclusiv dreptul  persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, la egalitate în faţa legii şi de  a se bucura  efectiv  de  toate  drepturile   şi  libertăţile   fundamentale   ale omului. Se precizează că în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,   statele   participante   vor    acţiona   în  conformitate   cu scopurile  şi principiile Cartei  Naţiunilor Unite, cu Declaraţia  Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate în acest  domeniu.  Trebuie  subliniat  şi faptul  că  principiul respectării drepturilor omului este consacrat de „Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante” împreună cu alte  principii  de  o   importanţă  majoră  ale relaţiilor  dintre  state,  precum egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor,  neamestecul în treburile  interne  ş.a. Urmează,  aşadar, a se înţelege  că  principiul respectării  drepturilor  omului reprezintă  -  în concepţia statelor participante - o importantă normă de comportament internaţional  ce trebuie interpretată  şi aplicată  într-un  deplin  consens cu   toate    celelalte    principii    fundamentale.    Prin   urmare,    principiile suveranităţii,  neamestecului  etc.,  nu pot fi  invocate  ca un temei  pentru nerespectarea  drepturilor  omului, tot  aşa  după  cum nerespectarea drepturilor omului nu poate să ducă în final la contestarea suveranităţii statelor  şi a celorlalte  principii fundamentale.  În  legătură  cu caracterul

Actul Final[5] nu  a  fost  înregistrat  ca un document al  Organizaţiei  Naţiunilor Unite, s-a  emis  părerea că el  ar reprezenta numai  un document cu valoare politică morală, specifică comunicatelor şi altor documente comune publicate la terminarea unor conferinţe internaţionale.

Un asemenea  punct  de  vedere  nu  poate  fi   acceptat  deoarece  prin semnăturile depuse de şefii celor 35 de state participante, „Actul Final” are valoarea  unui angajament  în termenii  categorici,  a cărui forţă nu poate  fi  contestată.

 De altfel,  în  însuşi  textul  „Actului  Final”,  şefii statelor   participante   declară   că  au  adoptat  documentul  „în  mod solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra  valorii juridice a „Actului Final”.   Reafirmarea    ulterioară    a   Actului    Final   prin    numeroase documente  subsecvente,  ca  şi   valoarea   universală   a  principilor proclamate în 1975, demonstrează paternitatea ideilor înscrise în acest document, concordanţa lor  deplină cu marile principii ale dreptului internaţional contemporan.

 

2 Documentul     final    al    Reuniunii   de    la    Viena    a reprezentanţilor    statelor    participante   la   Conferinţa     pentru Securitate şi Cooperare în Europa

 

 

Acest document  a fost adoptat  prin  consens, la  Viena,  la  15 ianuarie    1989,  constituind   rezultatul   unei    conferinţe    a   statelor participante   la   procesul   CSCE, care   s-a   desfăşurat   –   conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989.

A   marcat  un  moment  important,   de   cotitură,   în  domeniul protecţiei drepturilor omului. Acest document insistă asupra asigurării unor  căi  efective  de  recurs  persoanelor  cărora  le-au  fost  încălcate drepturi  şi libertăţi  fundamentale;  drepturilor  persoanelor  aparţinând minorităţilor naţionale; dreptul fiecărei persoane de a-şi părăsi ţara etc.

Cea mai  notabilă  realizare  a acestei  Reuniuni constă  în crearea unui „mecanism al dimensiunii umane având ca finalitate intensificarea dialogului   statelor    participante    asupra    modului   în   care    aplică angajamente asumate prin semnarea documentelor referitoare la varii aspecte ale drepturilor omului[6]”.

Prin documentul   Reuniunii  de  la   Viena   a  fost,  de  asemenea, convocată „Conferinţa  asupra dimensiunii  umane a  OSCE,  cu  cele  trei reuniuni succesive: Paris (30 mai-23 iunie 1989), Copenhaga (5-29 iunie 1990), Moscova (10 septembrie-4 octombrie 1991).

Reafirmând  ataşamentul făță  de  principiile înscrise  în  Actul  Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pildă, colaborarea  statelor  în lupta  împotriva  terorismului,  stabilind  totodată  măsuri  concrete  de natură a garanta libertatea  religioasă,  dreptul  indivizilor de a acţiona pentru traducerea în viaţă a liberţăţilor fundamentale.

O  menţiune specială  trebuie făcută  în  legătură  cu prevederile înscrise  la  pct.  13/5  din  Capitolul  „Principii", prin  care  statele  se angajează  să  respecte  „dreptul cetăţenilor  lor   de a contribui  activ, individual,  sau   în  asociere   cu  alţii,  la   promovarea  şi  protejarea drepturilor  omului şi a libertăţiilor  fundamentale",  text ce a constituit baza   juridică  a  recunoaşterii   drepturilor   dizidenţilor  şi  asociaţiilor pentru respectarea  drepturilor  omului  în ţările  Europei de  răsărit.  O prevedere relevantă  este  şi cea  înscrisă  la  pct. 21, care reconfirmă ideea  că eventualele  „restricţii"  de la  garantarea drepturilor  civile şi politice au „un caracter de excepţie", statele participante angajându-se „să nu abuzeze de aceste restricţii  şi ca ele  să nu se aplice  arbitrar,  ci de o manieră care să menţină exercitarea efectivă a acestor drepturi".

Documentul adoptat la  Viena  mai cuprinde  prevederi  legate  de creşterea încrederii,  securităţii  şi dezarmării  pe continent, cooperarea în domeniul ştiinţei, culturii, economiei, transporturilor, turismului, etc.

La  6 ianuarie  1990, Ministerul  Afacerilor  Externe  al  României (Sergiu Celac) a făcut   cunoscut  faptul  că   ţara   noastră   şi-a   retras  „rezervele   şi declaraţiile  interpretative"  ce fuseseră  formulate  din  ordinul vechiului regim la 15 ianuarie 1989,  în legătură  cu prevederile  Documentului Final de la Viena, confirmînd acceptarea acestui document internaţional în totalitatea   sa  şi  exprimând   voinţa   României  de  a  acţiona   pentru traducerea lui în viaţă integral şi cu deplină bună credinţă.

 

 

3 Documentul   Reuniunii de  la  Copenhaga  a  Conferinţei pentru dimensiunea umană a OSCE

 

 

 

A fost adoptat la 29 iunie 1990. Este un act ce aduce noi elemente în planul problemelor drepturilor omului.

Dintre  ideile  mai  importante  înscrise  în  acest  document, sunt cele referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept; recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere.

Statele  participante  recunosc exercitarea  deplină  şi efectivă  a drepturilor şi libertăţilor de către „persoanele aparţinând minorităţilor naţionale".

 

 

4 Carta de la Paris pentru o nouă Europă

 

Document de o considerabilă importanţă politică şi juridică, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile  colaborării europene în  contextul   schimbării   raporturilor   de  forţe,  prăbuşirii[7]   sistemelor totalitare  în  Europa  de  răsărit  şi  trecerii  la  economia  de  piaţă.  El efectuează,  totodată,  o  substanţială  analiză  a problemelor  Europei, indicând  căi  şi direcţii  în care  trebuie  acţionat  pentru  a  face  posibil triumful marilor valori europene şi în primul rând al principiului respectării drepturilor omului.

Este  demn de semnalat  faptul că acest document enunţă de la bun început  cadrul fundamental  schimbat al  desfăşurării  actuale  ale raporturilor    dintre    statele    europene.    În    această   ordine    de   idei   este semnificativă  constatarea că „era de confruntare şi divizare  a Europei a luat sfârşit. Noi declarăm că relaţiile noastre se vor  întemeia de acum înainte pe respect şi cooperare”.

Carta  de  la  Paris  pentru o  nouă  Europă ierarhizează  în mod  nou problemele  colaborării  europene.  Astfel,  deşi  se  reafirmă  valoarea tuturor celor zece principii ale Actului final de la Helsinki, problematica drepturilor  omului —  în trecut  „coşul trei"  —  trece acum pe primul plan.  Marile  probleme  pe  care  Carta  de  la  Paris  le  enunţă  sunt: drepturile  omului, democraţia  şi statul  de drept,  libertatea  economică şi responsabilitatea, relaţiile de prietenie între statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura dintre procesul european şi procesele  mondiale.

 În  cadrul  direcţiilor şi reorientărilor  de viitor,  pe primul plan  apare dimensiunea  umană  a relaţiilor dintre state, urmând apoi securitatea,  cooperarea economică,  problemele  mediului  înconjurător, cultura,  problemele   muncitorilor  imigranţi,   organizaţiile neguvernamentale etc.

Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea unor nuanţe noi, semnificative pentru cunoaşterea orientării actuale a procesului european.  Aşadar,  de pildă,  problemele  drepturilor  omului apar, de această dată, strâns corelate  de ideea  democraţiei  pluraliste şi de statul  de drept.  Se afirmă că libertatea şi pluralismul politic sunt elemente    necesare   în   realizarea    obiectivului   de    dezvoltare    a economiilor   de    piaţă    pentru   o    creștere   economică    susţinută, prosperitate şi justiţie socială.

In Carta de la Paris apar preocupări  noi  pentru  minorităţile naţionale. Se afirmă  că „identitatea  etnică, culturală,  lingvistică  şi religioasă  a minorităților   naţionale   va  fi   protejată,   iar   persoanele   aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber, prezerva şi dezvolta această identitate,  fără  nicio  discriminare  şi în condiţiile unei  depline  egalităţi în faţa legii".

În capitolul privind orientările viitoare ale procesului  CSCE este înscrisă   şi   formularea   că   „problemele   referitoare   la   minorităţile naţionale  pot fi  soluţionate  în mod  satisfăcător  numai  într-un  cadru politic democratic".  După părerea noastră, toate aceste precizări  noi trebuie raportate la consideraţiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirmă  ideea  că „toate  principiile (procesului CSCE) se aplică  în mod egal  şi fără  rezervă, fiecare  dintre  ele  fiind interpretate  ţinând seama de celelalte".  Este  clar,  prin  urmare,  că  noile formulări cu privire la drepturile  minorităţilor  nu  pot  fi  interpretate  în  nici   un  caz  ca  o diminuare  a  cadrului  juridic  oferit  de   principiile  dreptului   internaţional, inclusiv  suveranitatea,  neamestecul,  respectul integrităţii  teritoriale, iar  respectul identităţii  minorităţilor  va trebui realizat  tocmai  ţinând seama de aceste principii nu nesocotindu-le.

Carta  de la  Paris stabileşte  o  serie  de mecanisme noi   de natură a asigura instituţionalitatea şi continuitatea procesului CSCE. Astfel, se stabilesc următoarele noi  organisme[8]:

  1. a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel  puţin o dată   pe  an  şi  care  va  reprezenta  forumul central  al  consultărilor politice în cadrul CSCE;
  2. b) un Comitet   al   înalţilor  funcţionari   care  va  pregăti  reuniunile consiliului, va executa deciziile sale,  va analiza  problemele  curente şi va putea lua decizii corespunzătoare;
  3. c) un Secretariat al  statelor  participante,  având sediul  la  Praga, cu scopul de  a facilita consultările  între  statele  ce iau  parte la  procesul CSCE;
  4. d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc  la  fiecare  doi ani, pentru a permite  statelor  să evalueze  situaţia  şi să  adopte  măsuri pentru continuarea procesului CSCE;
  5. e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având sarcina să ajute statele să prevină riscurile de conflict;
  6. f) un Birou pentru alegeri libere  cu sediul  la  Varşovia,  având misiunea de  a facilita contactele  şi schimbul  de  informaţii asupra  alegerilor  în statele participante;
  7. g) Adunarea parlamentară CSCE, reunind  membrii  ai  parlamentelor din toate  ţările participante.

Document de incontestabilă  importanţă  pentru redefinirea sarcinilor  actuale  ale  procesului  CSCE, Carta  de la  Paris  tratează totuşi  în  mod  inegal  anumite  probleme.

 Aşadar,  de  exemplu,  deşi  se reafirmă  că „succesul tranziţiei  la  economia  de piaţă  de către ţările care  fac  eforturi  în  această  direcţie  este  important  şi  în  interesul tuturor", nu se întâlnesc  precizări  în legătură  cu modul în care  fostele state „socialiste”  vor   putea fi  ajutate  ca să-şi  refacă  economia.  De altfel,  întregul  capitol  al relaţiilor economice  este redactat într-o formă generală.    Documentul  vorbeşte   despre   „continuarea   sprijinului, acordat ţărilor democratice în tranziţia spre economia de piaţă", însă prevederile    concrete   sunt   foarte    puţine.   Problema    muncitorilor imigranţi este numai enunţată, fără a se preconiza nici  un fel de măsuri practice pentru rezolvarea ei.

Problemei minorităţilor naţionale i se acordă o importanţă considerabilă, prevăzânduse, în detaliu, obiectivele reuniunii de experţi pe această temă ce a avut loc   între  1-19  iulie 1991  la  Geneva. Ne întrebăm dacă această problemă avea într-adevăr o  prioritate atât de mare faţă de convulsiile sociale din ţările Europei de răsărit şi faţă de cerinţele de a se găsi rezolvări problemei remedierii economiei acestor state, ţinerii „în frâu” a şomajului şi soluţionării unor probleme sociale grave, ce ar putea duce la urmări incontrolabile.

 

5 Documentele de la Helsinki din 1992

 

 

În  cadrul Conferinţei la  Nivel Înalt  pentru Securitate  şi Cooperare în Europa, care a avut loc  la Helsinki, între 9 şi 11 iunie 1992, au fost adoptate  2 documente: „Declaraţia   la   nivel  înalt   de la   Helsinki"  şi „Deciziile Helsinki".

Cu  privire   la  problemele   drepturilor   omului, este  demnă  de menţionat  preocuparea  pentru  întărirea   instituţiilor   şi  structurilor OSCE  şi  prevenirea  conflictelor  militare.   Statele   participante   au hotărât   crearea   unui  post  de  „Înalt   Comisar  al   OSCE   pentru minorităţile naţionale".

Instrumentele  de  prevenire  a  conflictelor şi de supraveghere a crizelor implică crearea unor misiuni de anchetă şi desemnarea unor raportori,  efectuarea  unor operaţiuni OSCE de  menţinere  a  păcii,constituirea unor grupuri ad-hoc[9].

 

 

6 Documentul Reuniunii de la Budapesta

 

 

La  Reuniunea  la  nivel  înalt  de la  Budapesta  din  1994  a  fost adoptat un document intitulat „Către un parteneriat autentic, într-o  nouă eră" , în   care   se   prevede    că   „drepturile   omului   şi   libertăţile fundamentale,  preeminenţa  dreptului şi instituţiile  democratice stau la baza  păcii şi securităţii, constituind o  contribuţie majoră la prevenirea conflictelor.

   Salvgardarea   drepturilor    omului,   inclusiv   a   drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, este o  componentă de bază, esenţială, a societăţii democratice civile".

Mecanismul privind dimensiunea umană rezidă într-un proces de negociere,  mediere  şi investigaţie,  care se desfăşoară  în  mai  multe etape şi care presupune negocieri  multilaterale,  misiuni  OSCE de experţi   şi  raportori   cu   sprijinul  Biroului  OSCE  pentru   Instituţii democratice şi Drepturile  omului (ODIHR).  Un astfel de proces este, de obicei,  declanşat  de o  plângere  a unuia sau a mai  multor state  prin care unui alt  stat i se impută  că nu este la  înălţimea  angajamentelor sale    din   OSCE,   referitoare    la    dimensiunea    umană.   Urmează schimburi   diplomatice   între   statele   interesate,   pentru  care  sunt stabilite termene limită. Dacă problema nu se soluţionează în acest  fel între  ele,  statele  pot  supune  atenţiei  tuturor  statelor  membre  ale OSCE. diferendul  respectiv, pe care îl pot de asemenea include  pe agenda conferinţelor  OSCE. Dacă acest  procedeu  nu dă  rezultate, există  posibilitatea  constituirii unor misiuni de experţi  ai  OSCE sau de raportori,  care să investigheze  acuzaţiile,  aceştia îndeplinind  rolul de mediatori şi investigatori terţi.

De regulă, aceste  misiuni sunt stabilite  cu asentimentul statelor interesate, deşi în situaţii grave acest acord nu este necesar.

Se poate afirma  deci,  că documentele  OSCE au creat,  treptat, ceea   ce   putem   numi    standardele    europene   post-comuniste   în domeniul drepturilor  omului.

 

[1] Harold S. Russell, „The Helsinki Declaration: Brobdingnag or Lilliput”, American Society of International Law, 1976, p. 3-5;

[2]   Steinhardt R. , International Law and Self-Determination (The Atlantic Council, 1994);

[3] Rosas A. & Helgesen J. (eds.), ”Human Rights in a Changing East/West Perspective”  (1987), p. 221;

[4] E.B. Schlager,  „The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to the Paris Charter, 1972-1990," 12 Hum. Rts. L.J. 221 (1991) p. 202 ;

[5] Popescu Andrei; Jinga, Ion,”Organizaţii europene şi euroatlantice”, Lumina Lex,2001, p. 13;

[6] Miga-Beşteliu, Raluca, op.cit., p. 131;

[7] Rusu, Ioan,”Organizaţii şi relaţii internaţionale” , Editura Lumina Lex, Bucureşti,2002, p. 63;

[8] http://www.osce.org/mc/39516

[9] Victor Duculescu, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi

internaţionale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 79;

Loading...