loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 1. Adoptare

 

Începând cu secolul al XVIII-lea, “dreptul public european” desemnează ansamblul raporturilor juridice instituite de tratatele încheiate între principii europeni: formula este folosită, în 1747 , de abatele Mably; ea este reluată la Congresul de la Viena, apoi în Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Ideea fundamentală este aceea a afirmării unui sistem de drept european foarte elaborat, chiar dacă principiul însuşi al unui “drept al oamenilor, pozitiv şi universal” este adesea contestat – de Georges Frederic de Martens, spre exemplu, care recunoştea totuşi existenţa unei legi naturale aplicabile societăţii umane universale.

Acest prim drept public european, ce guverna relaţiile dintre statele europene până la primul conflict mondial, viza în principal legitimarea unui anumit număr de situaţii teritoriale: el consacra ordinea teritorială instituită de acordurile de la Viena, recunoscută şi parţial garantată de marile puteri reunite în Concertul European. Noul drept public european – acest nou sistem de drept regional care, imediat după cel de-al doilea război mondial, se detaşează net de dreptul internaţional general, prin caracterul său progresist – priveşte, dimpotrivă, statutul cetăţeanului european, raporturile statelor europene şi ale rezidenţilor lor.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prinde viaţă în marea mişcare ce încerca să facă din conceptul de stat de drept un element de legitimitate internaţională.

 Statul – putere suverană, a cărui acţiune nu este subordonată niciunei norme – scopurile fiind suficiente pentru a justifica mijloace pur discreţionare – “statul poliţienesc[1]” – este, treptat, depăşit.

Apărea o nouă concepţie a raporturilor dintre stat şi cetăţean care implica subordonarea – prin norme interstatale- a acţiunilor statului faţă de cetăţenii săi şi, în anumite cazuri, faţă de străinii rezidenţi pe teritoriul său. Deja Carta Naţiunilor Unite deschisese această cale, făcând loc preocupării pentru protecţia drepturilor omului. Pe plan european Congresul de la La Haye tocmai reclama o Cartă a drepturilor omului.

 Începând din vara lui 1949, Comisia juridică a Adunării consultative a Consiliului Europei începe elaborarea unui pre-proiect care, după numeroase revizuiri ale Comitetului de Miniştri, se va concretiza la Roma prin semnarea celor 15 state din Convenţia Europeană.

Încă de la crearea sa, din 1949, Consiliul Europei şi-a propus ca obiectiv “să realizeze o unire mai strânsă între membri săi, în scopul salvgaldării şi promovării idealurilor şi principilor care constituie patrimoniul lor comun, ca şi favorizarea progresului lor economic şi social”. De asemenea, s-a mai înscris un obiectiv foarte important : “salvgaldarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale”.

Asumându-şi încă de la înfiinţare sarcina redactării unei convenţii a drepturilor omului care să extindă prevederile Declaraţiei universale a Drepturilor Omului pe care a avut-o drept model, Consiliul Europei a urmărit să deschidă noi căi de dezvoltare dreptului internaţional şi, pentru prima dată, să creeze un organism regional eficient pentru protecţia drepturilor omului. Prin aceasta, statele membre s-au angajat nu numai să-şi asume anumite obligaţii, dar să recunoască faptul că oamenii au drepturi care decurg dintr-o legislaţie internaţională.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 de către 15 ţări europene şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Din punct de vedere tehnic, Convenţia europeană este un tratat în virtutea căruia statele îşi asumă anumite obligaţii juridice şi prin care se recunosc drepturile fiecărei persoane. În acelaşi timp, Convenţia permite persoanelor fizice care apreciază că le-au fost încălcate drepturile să iniţieze proceduri în faţa instituţiilor europene prevăzute de Convenţie, împotriva statelor responsabile de abuzuri.

 

 

 2. Prevederi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului

 

Convenţia protejează prin prevederile sale următoarele drepturi civile şi politice: dreptul la viaţă, dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei, dreptul la o judecată echitabilă, dreptul la respectarea vieţii particulare şi familiale, a domiciliului şi corespondenţei, dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea de expresie, dreptul la libertatea de reuniune şi asociere, inclusiv de a adera la sindicate, dreptul de căsătorie şi de a forma o familie, egalitatea în drepturi şi îndatoriri între soţi, dreptul la respectarea proprietăţii asupra bunurilor, dreptul la învăţământ, drepturi electorale, dreptul la libera circulaţie şi alegerea reşedinţei, dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv propria ţară[2].

Este de remarcat că, înscriind o serie de drepturi care apar şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană aduce o serie de precizări şi dezvoltări demne de relevat dacă ne gândim că ea a fost adoptată la numai doi ani de la proclamarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Astfel, remarcăm, de pildă, că interzicând munca forţată sau obligatorie, Convenţia precizează totodată şi acele situaţii care nu pot fi considerate munci forţate sau obligatorii.

Importante precizări întâlnim şi în legătură cu dreptul la libertate şi siguranţă.

Înscriind principile juridice specifice dreptului societăţilor democratice, Convenţia dezvoltă pe larg ideea dreptului la un proces echitabil, care trebuie desfăşurat într-un termen rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege[3].

Este de relevat, în ordinea acestor preocupări, şi ideea că, de regulă, dezbaterile judiciare trebuie să fie publice, cu excepţia unor consideraţii ce ţin de moralitate, ordine publică sau securitate naţională, într-o societate democratică, ori de protecţia intereselor minorilor sau a vieţii private a părţilor.

În spiritul tradiţiilor societăţilor democratice, este înscris, cu multă vigoare, dreptul persoanei la viaţă privată, considerându-se că nu este admis amestecul unei autorităţi decât în măsura în care un asemenea amestec ar fi prevăzut de lege şi este necesar într-o societate democratică, pentru protecţia unor anumite valori.

Precizări importante se găsesc şi în legătură cu libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Se menţionează că acest drept implică şi libertatea cuiva de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi de a-şi manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv.

Și aici se întâlneşte prevederea că libertatea de gândire, conştiinţă şi religie nu poate îmbrăca obiectul unei restrângeri decât a celor care sunt prevăzute de lege în societăţile democratice.

Libertatea de expresie constituie obiectul unor importante prevederi, precizându-se că ea cuprinde atât libertatea de opinie cât şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei.

Dintre celelalte prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului remarcăm în mod deosebit prevederile art.13, care dispune că: “Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost violate, are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, dacă violarea ar fi fost comisă de către persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale”. O asemenea prevedere este de natură a conferi individului reale posibilităţi de acţiune şi de protecţie împotriva unui abuz din partea autorităţilor.

Considerăm, de asemenea, demne de a fi remarcate şi prevederile art.16, care dispune că nici o dispoziţie a art.10, 11 şi 14 (care se referă la libertatea de expresie, de reuniune şi de interzicere a discriminărilor) nu poate fi considerată ca “interzicând statelor membre să impună restrângerea activităţilor politice a străinilor[4]”. O asemenea dispoziţie are caracter de pionierat în condiţiile în care unele state, acceptând străini pe teritoriul lor, se fereau totuşi să le permită acestora desfăşurarea unor activităţi politice pentru a nu perturba relaţiile diplomatice cu anumite ţări care s-ar fi simţit lezate dacă s-ar fi făcut auzite critici la adresa politicii lor şi la reglementările existente în ţările respective.

În legătură cu sfera drepturilor ce intră sub incidenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului remarcăm un fenomen de extindere şi dezvoltare permanentă a acestor drepturi.

 

 

 

 

 3. Protocoale adiționale la Convenție

 

 

În perioada scursă de la adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiei, ca urmare a evoluţiei şi schimbărilor apărute în viaţa societăţii europene, s-a impus adoptarea unor protocoale adiţionale care o completează pe aceasta în unele domenii sau aduc modificări de procedură.

Primul Protocol adiţional al Convenţiei, adoptat la Paris la 20 martie 1952, consacră prevederi legate de respectul proprietăţii , dreptul la instrucţie şi organizarea de alegeri libere, prin vot secret, “în condiţii care asigură libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ”.

Cel de-al doilea Protocol, adoptat la Strasbourg, la 6 mai 1963, a atribuit Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. Prin Protocolul nr.4, adoptat la Strasburg, la 17 septembrie 1963, au mai fost recunoscute şi alte drepturi ca : dreptul unei persoane de a nu fi privată de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală şi dreptul oricărei persoane de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa pe teritoriul unui stat dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa proprie şi interzicerea expulzării propriilor resortisanţi posibilitatea aplicării prevederilor Convenţiei în teritoriile dependente ale statelor contractante.

Prin Protocolul nr.6, adoptat la Strasburg, la 28 aprilie 1983, statele membre s-au angajat să abolească pedeapsa cu moartea.

Protocolul nr.7, adoptat la Strasburg,la 22 noiembrie 1984, a adus importante precizări în legătură cu interzicerea expulzării străinilor, cu dreptul persoanelor condamnate de a cere să li se examineze cauza de către o jurisdicţie superioară aceleia care le-a găsit culpabile, repararea prejudiciilor în caz de erori judiciare, egalitatea dintre soţi în ceea ce priveşte căsătoria şi relaţiile lor cu copii lor etc.

Prin Protocolul nr.8, adoptat la 19 martie 1985, au fost aduse dezvoltări regulilor de procedură, stabilindu-se în special crearea unor Camere în cadrul unor comisii, compuse din cel puţin 7 membri, precum şi a unor Comitete, compuse din cel puţin 3 membri, cu competenţa de a declara în unanimitate inadmisibilitatea sau scoaterea de pe rol a unei cereri introdusă în aplicarea art.25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul persoanelor fizice, al organizaţiilor internaţionale sau ale unor grupuri de particulari, de a se adresa Comisiei (pentru acele părţi contractante care au recunoscut competenţa Comisiei în această materie).

O prevedere interesantă introdusă prin acest Protocol este şi aceea că membri Comisiei, în tot cursul exercitării mandatului lor, nu-şi pot asuma funcţiuni incompatibile cu exigenţele de independenţă, imparţialitate şi disponibilitate, inerente acestui mandat.

Protocolul nr.9, adoptat la Roma, la 6 noiembrie 1990, priveşte accesul recurenţilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Este de reţinut, în special, recunoaşterea calităţii procesuale nu numai a statelor părţi şi a Comisiei, cum era până atunci, dar şi organizaţiilor neguvernamentale şi grupurilor de particulari care au introdus o cerere în aplicarea art. 25 din Convenţie.

Prin Protocolul nr.10, adoptat la Strasbourg, la 25 martie 1992, au fost modificate prevederile art.32 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Anterior acestei modificări, dacă într-un termen de 3 luni de la comunicarea raportului Comisiei către Comitetul de Miniştri cauza nu este trimisă Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin aplicarea art.48, Comitetul de Miniştri decide “prin votul a două treimi” dacă a existat sau nu o violare a Convenţiei. Protocolul nr.10 elimină din text cuvintele de “două treimi”, ceea ce face ca hotărârea Comitetului de Miniştri, în cazurile menţionate, să poată fi adoptate cu majoritate simplă.

Protocolul nr.11,semnat de reprezentanţii celor 32 de state membre la Strasbourg, la 10 mai 1994, instituie o Curte Europeană unică a drepturilor omului.[5]

După intrarea în vigoare a acestui Protocol, toate cazurile de încălcare a drepturilor individuale vor putea fi semnalate direct Curţii nou create, având competenţa să se pronunţe în tot ceea ce ţine de drepturile individului, precum şi în toate litigiile interstatale. Plângerile considerate neîntemeiate vor putea fi clasate irevocabil prin decizia unanimă a trei judecători. Pentru cauzele prezentând o importanţă deosebită, competenţa va reveni unei “Mari Camere”, alcătuită din 17 judecători. În competenţa marii Camere” ar intra obligatoriu toate plângerile interstatale. Comitetul de Miniştri îşi va pierde rolul de organ de decizie al Convenţiei în ce priveşte plângerile individuale şi cele interstatale, dar îşi va păstra atribuţia de organ de supraveghere al executării hotărârilor definitive ale Curţii.

 Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de convenţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respective de către statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat creşterea noului  sistem,  în  special  prin  aceea  că  a  permis  accesul  direct  în  faţa  Curţii  al persoanelor  fizice  şi  juridice  aflate  sub  jurisdicţia  statelor  contractante.

  Celelalte Protocoale  se  refereau  la  organizarea  instituţiilor   înfiinţate  de  Convenţie  şi  la procedura  de  urmat  în  faţa  acestora.  La  1  octombrie  2009  a  intrat  în  vigoare Protocolul  nr.  14 bis  cu  privire  la  Convenţia  Europeană  a  Drepturilor   Omului. Protocolul nr. 14 bis urmăreşte eficientizarea activităţii Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol,care include două proceduri specifice  privind numărul de judecători care examineaza cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.

În legătură cu prevederile de ordin procedural legate de aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie să amintim şi Acordul European cu privire la procedurile ce se desfăşoară în faţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, încheiat în 1969 şi intrat în vigoare în 1971. Acest Acord cuprinde prevederi legate de asistarea părţilor în cadrul procedurii contradictorii ce se desfăşoară.

 

 4. Influența Convenției asupra legislației interne a statelor semnatare

 

Referindu-ne la impactul extinderii cooperării internaţionale a statelor în domeniul drepturilor omului, considerăm necesar să subliniem că recunoaşterea şi consacrarea acestor drepturi prin documente internaţionale a avut o influenţă benefică, contribuind la perfecţionarea legislaţilor naţionale. Pe de o parte, problematica drepturilor omului căpătând o dimensiune internaţională din ce în ce mai accentuată, acest fapt a făcut posibil ca pretutindeni în lume să fie valorificate la maximum ideile de libertate şi demnitate, să fie stimulată opoziţia faţă de regimurile totalitare. Acţiunea internaţională a generat încredere şi spirit de răspundere în promovarea unei atitudini ferme pentru respectul drepturilor omului din partea unor organizaţii şi organisme internaţionale. Relaţia dintre mijloacele naţionale şi cele internaţionale de protecţie a drepturilor omului a căpătat dimensiuni inedite în condiţiile în care elaborarea a noi şi noi documente internaţionale garantând protecţia omului şi a drepturilor sale a stimulat apariţia unor importante acte normative. Acestea – constituţii naţionale şi legi reglementând diferite domenii majore ale protecţiei drepturilor omului – au contribuit la rândul lor la o tot mai puternică recunoaştere în viaţa internaţională a principului respectării drepturilor omului, conceput ca un principiu imperativ de drept internaţional, având o relevanţă dintre cele mai mari pentru desfăşurarea paşnică a relaţiilor dintre state.

Guvernele statelor părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au obligaţia de a asigura respectarea drepturilor persoanelor care se află sub jurisdicţia lor, de a crea condiţile necesare pentru ca acestea să se bucure din plin de exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de Convenţie. Acest lucru a făcut necesară intervenţia statelor în legislaţia lor internă, astfel încât aceasta să fie în deplină concordanţă cu prevederile Convenţiei.

În unele state Convenţia a fost integral preluată de dreptul intern, în sensul că persoana lezată se plânge unei instanţe invocând direct încălcarea drepturilor prevăzute de aceasta (Germania, Elveţia şi Italia).

Conform Constituţiei franceze din 1958, tratatele internaţionale încheiate şi aprobate au valoare superioară legilor interne. În Olanda, Convenţia este superioară Constituţiei, iar în Austria, Convenţia este egală cu Constituţia.

Chiar dacă un stat nu a preluat în dreptul intern toate prevederile Convenţiei, el are obligaţia ca legislaţia pe care o are să nu vină în contradicţie cu aceasta. Convenţia nu intenţionează să înlocuiască sistemele legislative naţionale, de protecţie a drepturilor omului, ci să constituie o garanţie internaţională care se adaugă dreptului intern.

 

  

 5. Mecanismul CEDO de protecție a drepturilor omului

 

Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei, care au călăuzit această prestigioasă organizaţie de la constituirea sa, şi-au găsit concretizarea şi materializarea în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Trebuie observat însă, că în comparaţie cu sistemul de protecţie a drepturilor omului existent în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, mecanismul european oferă imaginea unui sistem mult mai integrat, cu posibilităţi sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul ONU se întemeiază în general pe ideea relaţiilor de la stat la stat, fiind foarte prudent în recunoaşterea posibilităţii pentru statele care doresc, ori pentru indivizii prejudiciaţi, de a pune în discuţie modul în care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică, sistemul european merge mai departe, stabilind o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate şi obligate a da explicaţii, iar în final, să execute anumite hotărâri prin care s-ar stabili anumite încălcări ale drepturilor omului în detrimentul propriilor cetăţeni. În asemenea situaţii, ele pot fi condamnate la despăgubiri şi la adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor persoanelor cărora li s-au încălcat drepturi fundamentale.[6]

Garanţiilor prevăzute de ordinea juridică naţională li se adaugă aşadar garanţiile internaţionale in scopul aplicării Convenţia Europeană a Drepturilor Omului realizat de Comisia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri. Acest sistem de control european este de fapt un mecanism care asigură protecţia drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi armonizarea legislaţiilor naţionale ale statelor părţi la Convenţie cu ordinea juridică europeană.

Conform dispoziţiilor CEDO, drepturile prevăzute în Convenţie pot fi garantate prin intermediul recursului interstatal şi al petiţiei individuale. Recursul interetatic are ca fundament garanţia colectivă cu caracter obiectiv care asigură protecţia ordinii juridice a Europei. De aceea, se consideră că acest recurs este o acţiune publică care permite fiecărui stat parte la Convenţie să intervină în numele tuturor şi în beneficiul fiecărui individ indiferent dacă are sau nu calitatea de resortisant al statului care a introdus recursul interetatic.

Petiţia sau recursul individual conferă persoanei fizice dreptul la o acţiune directă în faţa unui organ de control internaţional. Acest drept prevăzut într-o clauză facultativă a Convenţiei, este subordonat voinţei statului parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care face o declaraţie prealabilă de acceptare a competenţei Comisiei şi Curţii Europene a Drepturilor Omului. Titularii petiţiei individuale pot fi:

  • orice persoană fizică indiferent de naţionalitate, rezidenţă, statut civil, capacitate, aflat pe teritoriul unui stat parte la Convenţie;
  • orice organizaţie neguvernamentală;
  • un grup de particulari care au interese comune, identice şi care se pretind victime ale violării CEDO;

Pentru ca petiţia individuală să fie admisă, oricare dintre titularii amintiţi trebuie să se pretindă victimă a unei violări a Convenţiei. Noţiunea de victimă în înţelesul atribuit de jurisprudenţa organelor de la Strasbourg acoperă înţelesul de victimă directă, efectivă sau potenţială şi pe cel de victimă indirectă, cu condiţia să existe o victimă directă şi o legătură strânsă şi personală între victima indirectă şi cea directă.

Toate Înaltele Părţi Contractante la Convenţie au declarat că recunosc dreptul la recurs individual prevăzut de art. 25. cea mai mare parte a acestora şi-au exercitat facultatea de a-l recunoaşte numai pentru anumite perioade de timp, reînoind cu regularitate declaraţiile lor în acest sens.

În lipsa unor declaraţii în sens contrar făcute de Stat, Comisia are competenţa să examineze cererile individuale cu care este sesizată pe baza art. 25 şi care se referă la orice problemă apărută după ratificarea Convenţiei de către stat, cu condiţia totuşi ca acea cerere să întrunească condiţiile impuse de art. 26 ( epuizarea recursurilor interne şi prezentarea în cele 6 luni ce urmează deciziei interne definitive pronunţate de stat). Numai Spania, Italia şi Regatul Unit au depus declaraţii în sens contrar limitând recunoaşterea de către ele a competenţei Comisiei cu privire la problemele ridicate sau la deciziile pronunţate posterior datei la care declaraţia relativă a art. 25 a făcut referire. Comisia a apreciat aceste declaraţii ca fiind compatibile cu articolul menţionat. Dacă un stat nu a depus declaraţii care să limiteze astfel competenţa Comisiei, aceasta se va socoti competentă să examineze orice problemă izvorâtă între data ratificării Convenţiei de către stat şi data intrării în vigoare a declaraţiei sale date în temeiul art.25. Totuşi, chiar şi atunci, Comisia va impune întotdeauna respectarea celor 6 luni enunţate de art.25.

Conform paragrafului 1 al art. 25, atunci când un stat recunoaşte dreptul de recurs individual el se angajează “ să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea eficace a acestui drept [7]“.

În prima perioadă a aplicării Convenţiei, Comisia a cunoscut adesea cereri prin care persoane aflate în stare de detenţie susţineau că fusese încălcată această dispoziţie.

În aceste cauze Comisia a apreciat că statutul nu poate întârzia schimbul de corespondenţă între deţinut şi Comisie, nici să facă presiuni asupra unui reclamant pentru ca acesta să-şi retragă cererea, nici să impună sancţiuni disciplinare unui deţinut pentru că introdusese o cerere la Comisie.

În 1987, de exemplu, Turcia a declarat că recunoaşte competenţa Comisiei de a se examina cereri individuale prezentate în conformitate cu art.25. În acelaşi timp ea, a alăturat acceptării din partea sa şi un anumit număr de limitări. Guvernul turc a declarat de exemplu, că:

(III) competenţa atribuită Comisiei în virtutea acestei declaraţii nu va cuprinde materiile referitoare la statutul juridic al personalului militar şi în particular regimul disciplinar al forţelor armate;

(IV) conform scopurilor atribuite Comisiei, în virtutea acestei declaraţii, noţiunea de societate democratică ce figurează în paragrafele 2 ale articolelor 8, 9, 10 şi 11 din Convenţie, trebuie să fie înţeleasă în conformitate cu principiile enunţate în Constituţia turcă;

(V) în scopul competenţei atribuite Comisiei în virtutea acestei declaraţii, articolele 33, 52 şi 135 din Constituţie trebuie înţelese ca fiind conforme cu articolele 10 şi 11 din Convenţie.

(anexă la scrisoarea adresată Secretariatului General la 19 ianuarie 1987).”

Turcia este singura Înaltă Parte Contractantă la Convenţie care a încercat vreodată să pună condiţii la o declaraţie făcută pe temeiul art. 25. Când Secretarul General a notificat Înaltelor Părţi Contractante declaraţia turcă, mai multe dintre acestea şi-au exprimat nemulţumirea faţă de aceste condiţii şi şi-au rezervat dreptul de a le contesta. Grecia a declarat că ea consideră declaraţia turcă drept inadmisibilă. Principalele probleme litigioase ridicate în corespondenţa asupra acestei cauze vehiculează în jurul naturii unei rezerve în sensul art. 64 din Convenţie şi în dreptul internaţional în general. Într-o decizie luată recent de Comisie, cu caracter de admisibilitate, a fost examinat un larg evantai de probleme litigioase referitoare la declaraţia turcă şi au fost apreciate condiţiile care o însoţesc drept incompatibile cu obiectul şi scopul Convenţiei. La sfârşitul anului 1988, Republica Cipru, de asemenea, a subscris la o declaraţie ce recunoaşte dreptul de recurs individual pe temeiul art. 25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest text conţine totuşi un paragraf ce precizează că guvernul cipriot nu ar recunoaşte competenţa Comisiei pentru examinarea cererilor ce urmăresc acţiuni sau omisiuni referitoare la “ măsuri luate de guvernul Republicii Cipru în scopul de a face necesităţilor situaţiei ce rezultă din invazia şi ocupaţia militară continue, asupra unei părţi a teritoriului Cipru de către Turcia”. Nici Comitetul de Miniştri, nici Comisia nu s-a pronunţat încă asupra caracterului acceptabil al acestei restricţii față de competenţa Comisiei conform art. 25.

 

 

 6.  Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

 

Curtea stabileşte, conform Convenţiei, regulamentul şi procedura sa. Regulamentul iniţial, adoptat în 1959 şi revizuit de mai multe ori, a făcut obiectul unei modificări complete în 24 noiembrie 1982. Acest regulament modificat a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983. Cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 la Convenţie, pe data de 1 octombrie 1994, acest text amendat a devenit regulamentul A, iar Curtea a adoptat o altă serie de reguli , regulamentul B, care nu se aplică decât problemelor care privesc statelor care au ratificat acest protocol. La 31 mai 1995, 17 state membre ratificaseră Protocolulnr.9, printre care se numără şi România.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ jurisdicţional care funcţionează într-o Cameră de 9 judecători, deşi numărul membrilor săi este egal cu acela al tuturor statelor membre la Consiliul Europei. Din Camera care va examina plângerea face parte, din oficiu, şi judecătorul care este cetăţean al statului căruia i s-au adus criticile privind încălcarea drepturilor omului sau, în lipsa acestuia, o persoană la alegerea sa. Numele celorlalţi judecători sunt trase la sorţi înaintea începerii examinării cauzei, prin grija preşedintelui. Completul astfel alcătuit poate sau trebuie, în anumite condiţii prevăzute de regulament, să se desesizeze în favoarea unei Camere compuse din 19 judecători. În cazuri excepţionale, aceasta se poate desesiza la rândul ei în favoarea Curţii plenare. Sistemul acestor camere a fost instituit în octombrie 1994. Înaintea acestei date, Curtea plenară a tratat optzeci şi opt de dosare.

Aşa cum am arătat, Curtea poate fi sesizată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau de Comitetul de Miniştri, dar ea poate fi sesizată şi în mod direct de către un stat parte la Convenţie, sau chiar de către statul al cărui cetăţean a fost victima unei încălcări.

Comisia participă şi ea la proces, fiind reprezentată de un delegat desemnat din rândul membrilor săi, dar nu are calitate procesuală, atribuţia sa fiind de a sesiza Curtea în calitate de ‘’ apărător al interesului public[8] ‘’.

Examinând dosarul Curtea îşi va stabili competenţa în cazul în care aceasta i-a fost contestată. Competenţa Curţii cuprinde toate cazurile care îi sunt prezentate şi care privesc interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Cu toate acestea, competenţa ei contencioasă nu se poate exersa decât faţă de statele care au declarat că acceptă Convenţia ca pe o obligaţie juridică sau care şi-au dat consimţământul sau agrementul la o hotărâre a Curţii într-o problemă precisă.

Conform Convenţiei, orice cerere prezentată Curţii are obligatoriu ca origine o cerere introdusă de un stat, o persoană fizică, o organizaţie neguvernamentală, sau un grup de particulari în faţa unui alt organism al Comisiei Europeană a Drepturilor Omului. Comisia controlează mai întâi valabilitatea cererii. Dacă cererea este acceptată, ea stabileşte faptele şi caută un aranjament prin bună înţelegere. În caz de eşec, Comisia redactează un raport în care constată faptele şi formulează un aviz despre o eventuală încălcare a obligaţiilor care revin statului intimat. Raportul este trimis Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Comisia sau statul interesat pot apoi să sesizeze Curtea în termen de trei luni. Dacă nu au făcut-o, Comitetul de Miniştri decide dacă s-a comis o abatere.

De asemenea, Protocolul nr.9 prevede că o persoană fizică, un grup de parlamentari sau o organizaţie neguvernamentală poate să sesizeze Curtea atunci când Comisia a terminat examinarea cererii recunoscută ca valabilă. O Cameră formată din trei judecători, din care şi judecătorul părţii contractante intimate, poate, în unanimitate, să decidă ca cererea să nu fie examinată de Curte. În acest caz, Comitetul de Miniştri trebuie să se pronunţe.

Procedura în faţa Curţii comportă două faze:

  • fază scrisă, în cadrul căreia părţile şi Comisia depun memorii şi concluzii;
  • fază orală, în cursul căreia speţa este examinată în prezenţa părţilor şi a delegatului Comisiei, şedinţele fiind publice, cu excepţia situaţilor în care Curtea decide altfel.

La procedurile judiciare participă statul sau statele contractante; comisia participă şi ea delegând în acest sens unul sau mai mulţi membri. Cu toate acestea ea nu face parte din instanţă. După prezentarea cererii în faţa Curţii, Comisia devine consilier. În fapt, investită cu o misiune de interes general, Comisia este asociată la funcţionarea Curţii, pe care trebuie să o “călăuzească “.

Examinând pe fond, Curtea va decide în legătură cu încălcările despre care a fost sesizată. Ea va putea, în mod suveran, pe baza probelor care se administrează, să stabilească dacă a existat sau nu a existat o încălcare . În cazul în care s-a constatat că nu a existat o încălcare a prevederilor Convenţiei, dosarul se închide. În cazul în care Curtea constată că s-a produs o încălcare a prevederilor Convenţiei, există de asemenea două situaţii. În primul rând, există situaţia în care dreptul intern al ţării în cauză nu permite decât în mod imperfect repararea consecinţelor încălcării, caz în care Curtea va acorda celui prejudiciat o satisfacţie echitabilă, în conformitate cu art. 50 din Convenţie. În situaţia în care dreptul intern al statului în cauză permite înlăturarea consecinţelor încălcării, statul respectiv va da urmare, prin mecanismele sale interne, satisfacerii cererii persoanei prejudiciate.

În ceea ce priveşte reclamanţii persoane fizice, Convenţia nu le permitea să sesizeze Curtea, nici să se prezinte în faţa ei în calitate de părţi. Un articol din vechiul regulament al Curţii autoriza delegaţii Comisiei să fie asistaţi de o persoană la alegere. De exemplu, putea fi vorba de avocatul sau fostul avocat al reclamantului sa chiar de reclamant în persoană. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1970, Curtea a admis această posibilitate, iar de atunci delegaţii Comisiei au folosit această posibilitate de mai multe ori.

Regulamentul A menţine o dispoziţie analoagă, introducând o noutate importantă: o dată ce Curtea a fost sesizată de un guvern sau de Comisie, reclamantul poate să ceară să participe la procedură. Dacă o face – situaţie frecvent întâlnită – reclamantul trebuie în principiu să fie reprezentat de un consilier. Dacă a obţinut asistenţă juridică pentru a-şi apăra cauza în faţa Comisiei, o păstrează şi în faţa Curţii. În caz contrar, preşedintele poate în orice moment să i-o acorde la cerere în anumite condiţii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu un dosar ajuns în faţa Curţii conform regulamentului B, din moment ce comitetul de trei judecători a decis să îl examineze.

În interesul unei bune administrări a justiţiei, preşedintele poate să invite sa să autorizeze un stat contractant, care nu este în cauză, să prezinte observaţii scrise într-un termen şi asupra unor puncte pe care el le determină. Preşedintele poate cere acelaşi lucru şi unei persoane diferite de reclamant. Deşi a refuzat anumite cereri, preşedintele a recurs deja la această procedură.

Procedura care se desfăşoară în faţa Curţii este contencioasă. Cu toate acestea, Curtea încearcă la rândul său să rezolve cauza pe calea unei înţelegeri amiabile între părţi. În situaţiile în care se realizează, Curtea va radia cauza de pe rol. În caz contrar, Curtea judecă cauza şi pronunţă o decizie definitivă, obligatorie şi neexecutorie.

Ca orice act jurisdicţional, decizia Curţii Europene nu este susceptibilă de contestare sau modificare, ea bucurându-se de autoritatea lucrului judecat. Această autoritate este relativă, ea neavând efecte erga omnes, deoarece decizia are forţă obligatorie numai pentru părţile în litigiu. Executarea deciziilor Curţii depinde de statele părţi la Convenţie.

Aplicarea deciziilor Curţii este supravegheată de Comitetul de Miniştri. În anumite condiţii, Curtea poate acorda victimei o reparare echitabilă . Se pot cere explicaţii Curţii în ceea ce priveşte interpretarea dată sau revizuirea deciziilor sale.

Dacă o hotărâre nu exprimă, total sau parţial, opinia unanimă a judecătorilor care au judecat plângerea, fiecare dintre ei are dreptul să adauge opinia personală şi motivaţia acesteia.

Precizările anterioare se referă la competenţa contencioasă a Curţii. Un protocol al Convenţiei, intrat în vigoare pe 21 septembrie 1970, acordă Curţii o competenţă suplimentară: aceea de a da avize consultative. Protocolul nr.11 al Convenţiei, deschis spre semnare pe 11 mai 1994, prevede instituirea unei Curţi unice permanente pentru a înlocui sistemul actual la două nivele: în faţa Comisiei şi în faţa Curţii. Până la 31 mai 1995, toate statele membre ale Consiliului Europei au semnat acest Protocol. În viziunea acestui Protocol, noua Curte unică se va ocupa de reclamaţiile individuale şi de cele statale. În mod normal, şapte judecători vor delibera, dar un Comitet de trei judecători va putea, în unanimitate, să declare fără obiect reclamaţiile lipsite de fundament. Pe de altă parte, Camera constituită va putea în anumite cazuri să se desesizeze în dauna unei mari camere de şaptesprezece judecători, cu condiţia ca nici una dintre părţi să nu se opună la această decizie.

Hotărârea luată de Cameră este definitivă în afara cazului în care una dintre părţile contractante cere în termen de trei luni de la hotărâre revizuirea acesteia în faţa Camerei Mari. Un colegiu de cinci judecători decide dacă hotărârea trebuie sau nu să fie examinată de Camera Mare. Statul în cauză trebuie să se supună hotărârii definitive, executarea hotărârii fiind supravegheată de Comitetul de Miniştri.

Cu o astfel de structură organizatorică şi o competenţă contencioasă ( de rezolvare a recursurilor individuale sau statale) îmbunătăţită, activitatea Curţii va fi mult mai eficientă şi se va desfăşura într-o perioadă de timp mult mai scurtă. Executarea hotărârilor Curţii în dreptul intern al statelor constituie în acelaşi timp o problemă de drept intern, dar şi de drept internaţional. Ea pune implicit în discuţie prioritatea unor categorii de norme juridice – cele naţionale, ale dreptului intern al fiecărui stat membru al Consiliului Europei – cu altele – cele internaţionale, în speţă prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Constituţia României din 1991 a rezolvat acest conflict de legi, acordând prioritate aplicării normelor juridice internaţionale din domeniul drepturilor omului( art. 20 alin. 2).

Problema aplicării deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului depinde de statele implicate şi este rezultatul unui complex de împrejurări, dintre care menţionăm următoarele: decizile Curţii au forţă obligatorie, dar nu şi executorie; ele produc efecte inter partes şi nu erga omnes ( între părţile în litigiu, dar nu şi faţă de terţi); decizile obligă părţile numai faţă de cazul rezolvat de Curte. Apreciem că aparatul de protecţie al drepturilor omului constituit în cadrul Consiliului Europei este “supranaţional “ în sensul în care înţelegem promovarea, protecţia şi garantarea drepturilor omului ca o problemă “fără frontiere “, care caracterizează toate societăţile contemporane indiferent de structura lor politică, economică, socială etc. De altfel, s-a constatat că vasta problematică a drepturilor omului a cunoscut o evoluţie dinspre proclamarea juridică a acestora, spre socializare şi internaţionalizarea lor; dinspre simpla proclamare a lor ca idealuri în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, spre protecţia şi garantarea lor juridică realizată la nivel internaţional – prin adoptarea unor convenţii internaţionale care prevăd obligaţii juridice pentru statele părţi şi crearea unui mecanism de “sancţionare “ a încălcărilor sau vătămărilor aduse acestora - şi naţional prin prevederea în legeile fundamentale ale statelor a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a garanţiilor constituţionale ale acestora[9].

Metodele de aplicare a decizilor Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost perfecţionate şi vizează aspecte juridice şi nejuridice. Comitetul Miniştrilor, care este organul executiv al Consiliului Europei, este competent să vegheze la respectarea deciziilor Curţii şi la punerea lor în practică de statele implicate. Acestea au o obligaţie juridică de a respecta atât convenţiile la care sunt părţi contractante şi care au fost adoptate de Consiliul Europei, cât şi actele oficiale adoptate de organele Consiliului Europei.

 Această obligaţie decurge din manifestarea liberă a consimţământului statului care aderă la Statutul Consiliului Europei.

Calitatea de membru cu drepturi depline în organizaţia pan – europeană presupune drepturi şi obligaţii internaţionale. Printre obligaţile internaţionale se numără şi aceea de a respecta cu bună – credinţă tratatele internaţionale – care este de altfel, şi obligaţia esenţială ce formează conţinutul principiului fundamental al dreptului internaţional “pacta sunt servanta “, precum şi îndeplinirea obligaţiilor liber asumate şi ale acelora care decurg din conţinutul calităţii de membru al unei organizaţii, subiect de drept internaţional public – este cazul în speţă a Consiliului Europei.

Aspectele nejuridice ale aplicării decizilor Curţii, precum şi ale actelor adoptate de organele Consiliului Europei, nu constituie obiect al preocupărilor noastre în cadrul acestui studiu, ele fiind de natură politică, economică etc. Considerăm că o importanţă au avut-o şi continuă să o aibă activităţile de informare, popularizare, largă răspândire a materialelor documentare despre drepturile omului – ele, alături de activitatea educaţională la nivel internaţional şi naţional, constituind elementul important, stabil şi eficient de asigurare a unei respectări voluntare a drepturilor omului atât de către individ, cât şi de către stat, indiferent de raportul juridic concret în care s-ar materializa oricare dintre drepturile prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau în Constituţia statelor membre ale Consiliului Europei.

Un alt aspect nejuridic privind respectarea deciziilor Curţii Europene îl constituie faptul că practica acestei instanţe este considerată de către statele membre ale Consiliului Europei un “ indicator “, un “standard “ pentru activitatea jurisdicţională naţională. Ne referim la faptul că în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a celor 11 Protocoale adiţionale, Curtea este competentă să facă interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului conform art.45. Această interpretare făcută la cererea unui stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau în aplicare dispoziţiilor Convenţiei când se rezolvă un caz concret – ceea ce rezultă de altfel şi din considerentele deciziei – este obligatorie pentru state. Obligaţia statelor de a se raporta la acest standard rezultă din prevederile implicite ale Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului, din calitatea statului de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, precum şi din calitatea acestuia de stat membru la Convenţie, care, fiind un tratat internaţional, stabileşte obligaţii internaţionale liber asumate şi nu posibilităţi alternative de la care statele pot să abdice după bunul lor plac. În literatură s-a exprimat ideea conform căreia convenţiile în materia drepturilor omului sunt tratate – legi, care atribuie statelor obligaţii obiective şi absolute, nu obligaţii subiective şi reciproce. Acestea trebuie să asigure prin intermediul unor măsuri legislative, administrative sau judecătoreşti, interpretarea şi aplicarea uniformă a Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Natura juridică a activităţii desfăşurate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este complexă: jurisdicţională în esenţa sa, dar şi politico – diplomatică prin concilierea pe care încearcă să o realizeze. Concilierea vizează, în opinia noastră, nu numai realizarea înţelegerii amiabile a părţilor în litigiu, dar şi corelarea unor legislaţii naţionale cu ordinea juridică europeană.

 

[1] Scăunaş, Stelian,”Uniunea Europenă. Construcţie. Instituţii. Drept”, editura AllBeck, 2005, p. 61;

[2] Corneliu Bîrsan,” Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 45;

[3] Scăunaş, Stelian, op. cit., p. 91;

[4] Corneliu Bîrsan, “Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 61;

[5] Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki(APADOR-CH), „Manualul Drepturilor Omului”,Bucuresti 2008, p. 31;

[6] Corneliu Bîrsan, “Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. 2, Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor”, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2006; p. 136;

[7] Raluca Miga-Beşteliu, Catrinel Brumar, op. cit., p. 69;

[8] Corneliu Bîrsan, „Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. 2, Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006; pg 21-23;

[9] Doina Gomen,"Introducere în Conventia Europeana A Drepturilor Omului", Editura Trei, 1998, p. 60-63;

Loading...