loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Politica Uniunii Europene în domeniul drepturilor omului a fost -aşa cum remarcă numeroşi autori- marcată de un paradox[1]. Deşi promovarea drepturilor omului a fost unul dintre motivele esenţiale ale procesului de integrare iar respectarea acestora, atât în relaţiile sale interne cât şi externe, a fost prioritară, Uniunii i-a lipsit   un instrument propriu şi o politică coerentă în acest domeniu.

Practic, înainte de Tratatul de la Maastricht[2] (semnat în 1992, intrat în vigoare în 1993), conceptul   de drepturi fundamentale n-a fost prezent în Tratat. Cu toate acestea Curtea Europeană de Justiţie a afirmat, încă de la începutul anilor 60, că respectul pentru drepturile  fundamentale  face parte integrantă  din moştenirea  juridică  a Comunităţii. Măsurile care contravin acestor drepturi au fost considerate  incompatibile  cu valorile democrate ale Uniunii. Practic, din acest moment protecţia drepturilor fundamentale a devenit unul dintre principiile de bază ale ordinii juridice  Comunitare.

Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un important pas înainte. Art.6 (2) prevede că Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, născute din tradiţia constituţională comună a statelor membre şi recunoscute ca principii generale de Drept comunitar.  Tratatul de la Amsterdam din 1 (în vigoare de la 1 mai) 1999 a introdus un număr de elemente care impun dezvoltarea unei noi politici în domeniul drepturilor omului :

  • Tratatul prevede pentru  prima  oară  că Uniunea  Europeană  se fundamentează pe principile libertăţii, democraţiei, drepturilor omului şi statului de drept.(art.6 (1) ex art. F).
  • solicită Curţii  Europene  de  Justiţie  ca,  în  limitele competenţei sale, să aplice standardele drepturilor omului tuturor actelor elaborate de instituţiile comunitare. Pe această bază actele instituţiilor comunitare sunt supuse controlului   jurisdicţional   al   Curţii   şi   în   ce   priveşte   promovarea/respectarea drepturilor omului în activitatea lor.
  • extinde semnificativ competenţa Comunităţii în adoptarea măsurilor de combatere a unui spectru larg de forme de discriminare.
  • introduce, de   asemenea,   posibilitatea   suspendării drepturilor unui Stat Membru pentru încălcarea drepturilor omului.

Încă înainte de intrarea în vigoare a Tratatului  de la Amsterdam  Consiliul de Miniştri a iniţiat un proiect de elaborare a unui document propriu al Uniunii Europene în materia drepturilor omului- Carta Drepturilor Fundamentale.  Necesitatea elaborării unui astfel de document a fost prezentată în cadrul Agendei 2000 a Uniunii Europene pentru Drepturile Omului[3]. Această Agendă a fost adoptată de un comitet - Comite des Sages- constituit din patru experţi : Antonio Cassese, Catherine Lalumiere, Peter Leuprecht şi Mary Robinson.

Între motivele care impun adoptarea unui document propriu al Uniunii Europene cei patru experţi menţionau:

a.) O Uniune Europeană care nu protejează şi promovează drepturile omului în mod constant şi efectiv va trăda valorile sale comune şi ataşamentul faţă de ele. Politicile europene existente în acest domeniu nu mai sunt adecvate.

Ele au fost construite pentru Europa de ieri şi nu mai sunt suficiente pentru Europa de mîine(…) Este urgent nevoie de o politică a drepturilor omului coerentă, echilibrată şi profesionistă.

b.) Există  multe  motive  pentru  care  Uniunea  Europeană  nu  poate  rămîne  fără  un document intern în domeniul drepturilor omului:

  • adoptarea unei monede unice pentru aproape 300 de milioane de oameni;
  • creşterea incidentelor de natură rasistă, xenofobă, a urii de rasă în cadrul Europei;
  • tendinţa Europei de a se transforma într-o "fortăreaţă" ostilă celor din afară, care descurajează refugiaţii şi azilanţii;
  • adîncirea cooperării în materia politicilor de securitate şi insuficienta ei adaptare la standardele drepturilor omului;
  • aspiraţia de a integra cel puţin cinci noi ţări, dacă nu chiar toate cele treisprezece, în cadrul Uniunii în anii care vor urma (…)

Toate politicile europene în domeniul drepturilor omului trebuie să fie orientate de un ansamblu de obiective:

a.) Recunoaşterea  obligaţiilor  legale. Chiar  şi cele mai simple  acţiuni  din interiorul Uniunii trebuie să fie realizate cu respectarea deplină a drepturilor omului(...).

b.) Universalitatea.  Uniunea  Europeană  va  promova  întotdeauna  principiul  conform căruia drepturile omului sunt, prin natura lor, universale şi trebuie respectate de toate statele şi aplicate tuturor persoanelor.

c.) Indivizibilitatea. Drepturile   civile şi politice nu pot fi separate de cele economice, sociale şi culturale. Toate aceste drepturi sunt atât un mijloc de a promova binele comun cît şi un scop în sine (…).

 

[1] Cassese, Antonio; Lalumiere, Catherine; Leuprecht, Peter , Robinson Mary  (1998), “Leading by Example: A Human Rights Agenda for the European Union for the Year 2000”, AEL, Florence, p. 21;

[2] Weiler, J.H.H; Fries, S.C ,“ A Human Rights Policy for the European Community and Union : The Question of Competences in P.Alston, M.Bustelo şi J.Heenan "The EU and Human Rights", Oxford University Press, p.152;

[3] Cassese, Antonio; Lalumiere, Catherine; Leuprecht, Peter , Robinson Mary  (1998),” Leading by Example : A Human Rights Agenda for the European Union for the Year 2000”, AEL,, Florence p.1-3;

Loading...