Actuala Constituţie a Federaţiei Ruse reprezintă rezultatul unui atent proces de elaborare, influenţat, desigur, de transformările survenite în viaţa politică şi de confruntarea diferitelor tendinţe care s-au manifestat în Rusia după prăbuşirea sistemului comunist. Parlamentul rus ales în 1990 cuprindea încă un număr foarte mare de "aparatciki" (oameni legaţi de fostul regim), ca şi numeroşi "nehotărâţi", ataşaţi mai curând ideilor conservatoare decât principiilor noi. Pentru aceste consideraţiuni nu au putut fi încheiate la timp lucrările Comisiei Constituţionale - ce fusese constituită de Parlament - şi care trebuiau să se finalizeze în toamna anului 1991, la cea de a V-a sesiune a Congresului Deputaţilor din Rusia. Lucrările Comisiei Constituţionale nefiind încheiate, s-a amânat depunerea proiectului de Constituţie pentru cea de a VI-a sesiune, ce urma să aibă loc în primăvara anului 1992. Deputaţii s-au trezit atunci sesizaţi cu trei proiecte, dintre care numai unul avea valoarea unui text oficial şi care fusese pregătit de Comisia Constituţională, sub conducerea lui Oleg Rumianţev. Proiectul respectiv, care se inspira dintr-o logică semi-prezidenţială, conferea importante puteri preşedintelui ales prin sufragiu universal şi reducea rolul Parlamentului până la rolul unui organ mai curând consultativ decât legislativ. Un asemenea proiect a stârnit nemulţumirea parlamentarilor ruşi, care îşi vedeau redus rolul, iar preşedintele Parlamentului, Ruslan Hasbulatov, a adoptat de atunci o atitudine ostilă faţă de acest proiect. Chiar Boris Elţîn, la timpul respectiv, oficial preşedinte al Comisiei Constituţionale, l-a găsit ca fiind "prea socialist". Preşedintele Elţîn prefera un alt proiect, întocmit de unul dintre consilierii săi cei mai apropiaţi, Serghei Şakrai, orientat după sistemul constituţional american. Cel de al treilea proiect, "Proiectul Sobciak", elaborat în numele Mişcării pentru reforme democratice, se inspira din ideile lui Andrei Saharov, preconizând o republică parlamentară ce dispunea de largi posibilităţi de control asupra executivului.
Cu prilejul celei de a VI-a sesiuni a Congresului Deputaţilor Poporului s-au purtat aprige discuţii în jurul celor trei proiecte: proiectele neoficiale au fost refuzate de la bun început ca bază de discuţie, iar proiectul oficial a fost amânat din nou pentru sesiunea de toamnă. În aceste condiţii, preşedintele Elţîn - care pronunţase o cuvântare dură în cadrul Congresului - a apreciat că singura formulă posibilă ar fi dizolvarea Parlamentului existent şi supunerea Constituţiei pentru aprobare poporului, prin referendum. O asemenea măsură presupunea însă, potrivit legislaţiei existente atunci în Rusia, adeziunea unui milion de cetăţeni faţă de un anumit proiect. Mai multe organizaţii, printre care Mişcarea pentru reforme democratice şi Rusia democratică, s-au oferit să sprijine campania de colectare a semnăturilor necesare.
Autoarea franceză Hélčne Carrčre d'Encausse apreciază că exista o largă convergenţă de opinii pentru a impune o nouă constituţie peste capul parlamentarilor de atunci. Era ştiut că parlamentarii ruşi din 1990 nu voiau să renunţe la vechile lor privilegii, deoarece proiectul Şakrai, sprijinit de Elţîn, reducea rolul parlamentarilor, în timp ce proiectul Sobciak ar fi încurajat alegerea unor deputaţi de tendinţe democratice. La aceasta se adăugau şi alte împrejurări, ca de pildă neîncrederea existentă între adepţii diferitelor curente ce reprezentau tendinţele democratice, ca şi urgenţa măsurilor de reforme ce puneau puteri sporite la dispoziţia preşedintelui, pentru a putea asigura tranziţia de la regimul totalitar la democraţie şi a înfrânge opoziţia forţelor conservatoare[1].
Constituţia Federaţiei Ruse, adoptată de "poporul multinaţional al Federaţiei Ruse" la 12 decembrie 1993, consacră în preambulul său respectul pentru memoria înaintaşilor care au transmis dragostea faţă de patrie, credinţa în bine şi dreptate, pentru statalitatea independentă a Rusiei şi bazele ei de nezdruncinat, arătând că ea îşi propune să asigure prosperitatea şi înflorirea Rusiei, ca o conştientizare a răspunderii pentru generaţia actuală şi cele viitoare, ca parte a comunităţii mondiale.
Bazele orânduirii constituţionale
În Partea I, capitolul I, consacrat bazelor orânduirii constituţionale, se stipulează că "Federaţia Rusă este un stat democratic federativ de drept, cu formă republicană de conducere". Tot aci se face precizarea că denumirea de "Federaţia Rusă" şi "Rusia" sunt sinonime (echivalente). Se mai arată că valoarea supremă în Rusia o constituie omul, drepturile şi libertăţile sale, iar respectarea şi apărarea acestor drepturi şi libertăţi reprezintă o obligaţie a statului. Purtătorul suveranităţii şi unicul izvor al puterii în Rusia este poporul ei multinaţional, care nemijlocit şi prin organele puterii de stat şi ale autoconducerii locale înfăptuieşte această putere. Referendumul şi alegerile libere constituie expresia supremă directă a puterii poporului, putere care nu poate fi uzurpată de nimeni, acapararea sau uzurparea puterii fiind pedepsite prin legea federală.
În ceea ce priveşte aspectele privitoare la suveranitate, art.4 precizează, la pct.1-3, că suveranitatea se extinde asupra întregului teritoriu al Federaţiei Ruse, Constituţia federaţiei şi legile federale având supremaţie pe întreg teritoriul federaţiei, teritoriu a cărui integritate şi intangibilitate este garantată.
Structura Federaţiei Ruse include republici, ţinuturi, regiuni, oraşe de importanţă federală, regiuni autonome, districte autonome - subiecţi egali în drepturi ai Federaţiei Ruse. Republica (statul) are Constituţia şi legislaţia sa; ceilalţi subiecţi au statutul şi legislaţia lor. Această structură se întemeiază pe integritatea statului şi pe unitatea puterii de stat.
Delimitarea subiecţilor aflaţi sub administrare şi a mandatelor între organele puterii de stat ale Federaţiei şi cele ale subiecţilor săi se efectuează ţinându-se seama de egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor în cadrul Federaţiei. În raporturile dintre ei precum şi în relaţiile cu organele federale ale puterii de stat, toţi subiecţii sunt egali în drepturi.
Un aspect important este cel privitor la cetăţenia Federaţiei ruse, care se obţine şi încetează potrivit legii federale; toţi cetăţenii Federaţiei se bucură de drepturi şi libertăţi şi poartă răspunderi egale, astfel cum sunt ele prevăzute de Constituţia Federaţiei Ruse. Potrivit alin.3 al art.6, "Cetăţeanul Federaţiei nu poate fi lipsit de cetăţenia sa sau de dreptul de a o schimba". Federaţia Rusă fiind un stat social, politica sa vizează crearea condiţiilor pentru o viaţă demnă şi dezvoltarea liberă a omului. Munca şi sănătatea oamenilor sunt ocrotite. Prin lege se stabileşte o limită minimă a plăţii muncii, se asigură sprijinul statului pentru familie, pentru părinţi şi copii, pentru invalizi, vârstnici, pentru aceştia din urmă fiind prevăzute pensii, ajutoare de stat şi alte garanţii de protecţie socială.
În ceea ce priveşte proprietatea, Constituţia Federaţiei Ruse recunoaşte şi apără în mod egal proprietatea privată, de stat, municipală, precum şi alte forme de proprietate. De asemenea, sunt garantate unitatea spaţiului economic, libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi a mijloacelor financiare, sprijinirea concurenţei şi libertatea activităţilor economice. Pământul şi alte resurse naturale se pot afla - potrivit legii fundamentale - în proprietatea privată, de stat, municipală sau în alte forme de proprietate, ele fiind garantate ca bază a vieţii şi activităţii popoarelor Federaţiei.
Puterea de stat în Federaţia Rusă se înfăptuieşte pe baza separării ei în legislativă, executivă şi judecătorească, organele fiecărei puteri fiind de sine stătătoare. Puterea este exercitată de Preşedintele Federaţiei Ruse, de Adunarea Federală (Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat), de Guvernul Federaţiei Ruse şi instanţele judecătoreşti ale Federaţiei. În cadrul componenţilor Federaţiei, puterea se înfăptuieşte de către organele create de aceştia.
Autoconducerea locală este garantată de Constituţie, fiind o formă de exercitare a puterii de sine stătătoare, dar nu face parte din sistemul organelor puterii de stat.
Pe plan politic, potrivit art.13, în Federaţia Rusă este recunoscut pluralismul ideologic, cu precizarea că nu există o ierarhizare a partidelor politice şi nici stabilirea unei anumite ideologii de stat sau obligatorie. De asemenea, sunt recunoscute pluralismul politic şi multipartidismul, cu menţiunea că toate organizaţiile şi uniunile sociale sunt egale în faţa legii. Totodată se interzic crearea şi activitatea unor uniuni sau organizaţii al căror scop şi acţiune ar fi acelea de a schimba prin forţă orânduirea constituţională şi de a aduce atingere integrităţii Federaţiei Ruse, de a submina securitatea statului, de a crea formaţiuni înarmate sau care ar genera vrajbă socială, rasială, naţională sau religioasă.
Art.14 stabileşte că Federaţia Rusă este un stat laic şi că nici o religie nu se poate impune ca religie de stat sau obligatorie, iar uniunile religioase sunt separate de stat şi egale în faţa legii.
Consacrând supremaţia Constituţiei federale, se statuează că aceasta are acţiune directă şi se aplică pe întreg teritoriul Federaţiei, nici o altă constituţie sau lege neputând să contravină acesteia. Consacrând caracterul de largă generalitate şi obligativitatea Constituţiei şi legislaţiei federale - acestea trebuind să fie respectate de organele puterii de stat, organele autoconducerii locale, persoanele oficiale, cetăţeni şi uniunile lor - se stabileşte totodată principiul publicării acestora în mod oficial; actele normative nepublicate nu se aplică.
Principiile şi normele general recunoscute pe plan internaţional reprezintă o parte constitutivă a sistemului de drept al Rusiei; în caz de neconcordanţă între dispoziţii legislative ale Rusiei şi dispoziţii cuprinse în tratatele internaţionale la care aceasta este parte, se aplică regulile din tratatele internaţionale, care au prioritate.
Drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului
Un amplu capitol (II) al Constituţiei Federaţiei Ruse este consacrat drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului, care sunt recunoscute şi garantate în conformitate cu principiile dreptului internaţional general acceptate. Principalele drepturi şi libertăţi ale omului sunt inalienabile şi sunt inerente omului (de la naştere), dar înfăptuirea lor nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile altor persoane. Constituind un obiect de preocupare al tuturor organelor şi instituţiilor statului, drepturile şi libertăţile omului sunt apărate şi asigurate şi de către justiţie.
Egalitatea în faţa legii este garantată de stat tuturor persoanelor, indiferent de sex, rasă, origine, situaţie materială şi oficială, domiciliu, religie, convingeri, apartenenţă la uniuni sau de alte situaţii, fiind interzisă orice limitare bazată pe asemenea motive. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, bărbatul şi femeia au drepturi şi libertăţi egale şi posibilităţi egale de a le exercita.
Cum este şi firesc, primul şi cel mai important drept al omului este dreptul la viaţă (până la abolirea ei, pedeapsa cu moartea putea fi stabilită de legea federală în mod excepţional, pentru crime deosebit de grave, cu condiţia de a se acorda celui vinovat dreptul de a fi judecat de un complet cu participarea juraţilor), dreptul la demnitatea persoanei, abolirea torturii, violenţei şi tratamentelor sau pedepselor crude sau care înjosesc demnitatea umană. Potrivit art.21 pct.2 din Constituţie, "Nimeni nu poate fi supus unor experimente medicale, ştiinţifice sau de alt fel fără acordul său benevol".
Printre drepturile principale ale cetăţenilor sunt prevăzute dreptul la libertate şi inviolabilitatea persoanei, precizându-se că arestul, arestul sub pază şi detenţia sub stare de arest sunt permise numai pe baza hotărârii judecătoreşti. În lipsa unei asemenea hotărâri, persoana asupra căreia planează suspiciunea că a comis o faptă penală nu poate fi reţinută decât pentru cel mult 48 de ore.
Sunt inserate, cu garanţiile corespunzătoare, dreptul la inviolabilitatea vieţii private, secretul personal şi de familie, apărarea cinstei şi bunului renume, dreptul la secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice, al comunicărilor poştale, prin telegraf etc. (limitarea acestui drept fiind permisă numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti). În art.24 din Constituţie se face precizarea că "strângerea, păstrarea, folosirea şi difuzarea informaţiilor despre viaţa particulară a unei persoane nu sunt admise fără acordul acesteia".
Este prevăzut şi dreptul la inviolabilitatea domiciliului, ca şi dreptul de a-şi defini liber şi arăta apartenenţa naţională, dreptul de a folosi limba maternă, de liberă alegere a limbii de comunicare, educaţie, studiu şi creaţie. Cât priveşte libera deplasare a persoanelor şi alegerea reşedinţei, aceasta este posibilă pe teritoriul Federaţiei, iar dacă o persoană pleacă în afara graniţelor, ea se poate întoarce fără nici un fel de oprelişte în Federaţia Rusă.
În art.28-31 inclusiv, sunt menţionate libertatea conştiinţei, a credinţei religioase, a convingerilor, libertatea gândirii şi cuvântului, fiind interzisă propaganda sau agitaţia care provoacă ură şi duşmănie socială, de rasă, naţională sau religioasă. De asemenea, se mai precizează că nimeni nu poate fi constrâns să-şi exprime părerile şi convingerile, sau să renunţe la ele. Problemele care constituie secret de stat şi la care, deci, nu au acces toate persoanele, sunt stabilite de legea federală. Este consacrată libertatea presei şi interzicerea cenzurii, ca şi garantarea dreptului la libera asociere, inclusiv a dreptului salariaţilor de a crea sindicate care să le apere interesele, ca şi dreptul de întrunire paşnică, fără arme, precum şi de a organiza adunări, mitinguri, marşuri şi pichete.
Participarea cetăţenilor Federaţiei la conducerea treburilor statului se poate înfăptui atât în mod direct, cât şi prin reprezentanţi. Cetăţenii au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele puterii de stat şi în organele autoconducerii locale, precum şi de a participa la referendum. Acest drept nu poate fi exercitat de cei lipsiţi de capacitatea de exerciţiu (declaraţi ca atare prin hotărâre judecătorească), precum şi de cei aflaţi în detenţie în baza unei sentinţe judecătoreşti.
Cetăţenii Federaţiei Ruse au acces egal la serviciile de stat, ca şi de a participa la procesul justiţiar. Ei se pot adresa individual, precum şi în mod colectiv, organelor puterii de stat şi organelor autoconducerii locale. Este recunoscut dreptul la folosirea liberă a capacităţilor şi averii fiecăruia în activităţi antreprenoriale şi în alte activităţi care nu sunt interzise de lege. Activitatea economică ce vizează monopolizarea sau concurenţa neloială nu sunt însă permise.
Art.35 consacră dreptul la proprietatea privată, care este apărat de lege, precum şi dreptul la moştenire. Lipsirea cuiva de avere sau de patrimoniu se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau pentru cauză de utilitate publică, cu prealabilă şi justă despăgubire. Proprietatea asupra pământului aparţine atât cetăţenilor cât şi asociaţiilor, care pot dispune de el aşa cum doresc, cu condiţia să nu aducă prejudicii mediului înconjurător şi să nu încalce drepturile şi interesele legitime ale altor persoane şi asociaţii.
Cât priveşte problemele de muncă, art.37 dispune că "munca este liberă", ceea ce se traduce prin dreptul pe care îl are fiecare de a dispune liber de capacităţile sale, de a munci, de a-şi alege felul de activitate şi profesiunea. Munca forţată este interzisă. În domeniul muncii se cere ca problemele de securitate şi igienă, dreptul la recompensă a muncii, să fie realizate fără nici o discriminare şi cu respectarea limitelor minime ale retribuirii muncii stabilite de legea federală şi dreptul de ocrotire împotriva şomajului. Referitor la eventualele litigii de muncă - individuale sau colective - sunt prevăzute mijloacele pentru soluţionarea lor, inclusiv dreptul la grevă. Corelativ dreptului la muncă se prevede şi dreptul la odihnă - durata zilei de muncă, zilele de odihnă şi de sărbătoare, concediul anual de odihnă etc.
Problema familiei este, de asemenea, prezentă în Constituţia federală, art.38 precizând că "maternitatea şi copilăria, familia, se află sub protecţia statului". Dacă pct.2 al acestui articol stabileşte că grija faţă de copii, educarea lor, constituie un drept egal şi o obligaţie a părinţilor, pct.3 precizează în mod corelativ: "copiii care au depăşit vârsta de 18 ani şi sunt apţi de muncă trebuie să se îngrijească de părinţii inapţi de muncă".
Consecinţa firească a garantării libertăţii muncii este garantarea asigurării sociale pentru vârstă, boală, invaliditate, pierderea celui care îl întreţine, pentru educarea copiilor etc.
Art.40 din Constituţie consacră "dreptul la locuinţă" (art.41), la ocrotirea sănătăţii şi la ajutor medical, făcându-se precizarea că "ascunderea de către persoana oficială a faptelor şi condiţiilor care crează pericole pentru viaţa şi sănătatea oamenilor atrage pentru aceasta răspunderea în conformitate cu legea federală". Dreptul la un mediu ambiant favorabil, la informaţia corectă despre starea acestuia şi la compensarea daunelor provocate sănătăţii sau averii sale prin delicte ecologice este acordat fiecărei persoane (art.42).
Dreptul la învăţătură. Cât priveşte dreptul la învăţătură, prin Constituţie este garantat accesul general şi gratuitatea învăţământului preşcolar, a celui general de bază şi mediu, profesional, în instituţii de învăţământ de stat sau municipal şi în întreprinderi. Învăţământul general de bază este obligatoriu. Pentru celelalte forme, accesul este condiţionat de promovarea unui concurs de admitere.
Proprietatea intelectuală este ocrotită de lege, ca şi garantarea libertăţii de creaţie literară, artistică, ştiinţifică, tehnică şi de orice fel. Participarea la viaţa culturală şi folosirea instituţiilor culturale, precum şi accesul la valorile culturale, constituie drepturi ale cetăţenilor, în timp ce îngrijirea moştenirii istorice şi culturale, conservarea monumentelor istorice şi de cultură, este o obligaţie constituţională.
În ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor omului, potrivit Constituţiei federale orice persoană se poate adresa organelor justiţiei pentru a-şi realiza drepturile şi libertăţile. Pot fi atacate în justiţie hotărârile, acţiunile şi inacţiunile organelor puterii de stat, organelor autoconducerii locale, uniunilor sociale şi ale persoanelor civile. Posibilitatea de a se adresa organelor internaţionale pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor este admisă numai după epuizarea tuturor mijloacelor interne.
Accesul la justiţie al cetăţenilor este garantat şi asigurat atât cu privire la cercetarea cauzei, cât şi la desemnarea judecătorului competent, participarea juraţilor, asistenţa juridică - inclusiv asistenţă juridică gratuită în cazurile expres prevăzute de lege -, arestarea, detenţia sub pază, prezentarea materialului acuzator etc. Persoana inculpată este considerată nevinovată până când se dovedeşte vinovăţia sa prin hotărâre judecatorească, ea neputând fi obligată să-şi dovedească nevinovăţia. Nimeni nu poate fi condamnat în mod repetat pentru una şi aceeaşi faptă; fiecare condamnat are dreptul de a folosi căile de atac, precum şi dreptul de a cere graţiere sau micşorarea pedepsei. Obligaţia de a depune mărturie împotriva unor persoane precis determinate de lege nu operează.
Art.52-53 se referă la daunele suferite de pe urma delictelor şi abuzurilor de putere. Constituţia federală consfinţeşte şi caracterul neretroactivităţii legilor.
Art.55 din Constituţie precizează că enumerarea drepturilor şi libertăţilor nu poate fi interpretată în nici un caz ca o negare sau dimininuare a altor drepturi şi libertăţi general recunoscute. Limitarea drepturilor şi libertăţilor poate avea loc numai printr-o lege federală, în măsura în care este vorba de apărarea bazelor constituţionale, de cerinţele apărării moralităţii, sănătăţii, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane, de asigurarea apărării ţării şi securităţii statului, dar asemenea restricţii pot opera numai pe un termen limitat.
În ce priveşte obligaţiile cetăţenilor, acestea privesc taxele şi impozitele stabilite prin lege, protejarea şi conservarea naturii şi bogăţiilor naturale, apărarea patriei (serviciul militar poate fi înlocuit, în cazuri bine determinate, cu un serviciu alternativ civil).
Cetăţenii Federaţiei nu pot fi expulzaţi sau predaţi spre a fi judecaţi în alte state. Constituţia recunoaşte posibilitatea dublei cetăţenii. Străinii şi apatrizii se bucură de drepturi şi au obligaţii în Federaţia Rusă, mai puţin cele stabilite de legea federală, ea referindu-se numai la cetăţenii Federaţiei.
Art.65 enumeră subiecţii Federaţiei Ruse şi anume: republici, ţinuturi, regiuni, districte - al căror statut este definit de Constituţia federală şi de constituţiile fiecărei republici. Se precizează că teritoriul Federaţiei este alcătuit din teritoriile subiecţilor săi, din apele interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian corespunzător, precum şi din platoul continental, zona economică de excepţie a Federaţiei Ruse fiind definită prin lege federală şi normele dreptului internaţional. Schimbarea graniţelor între subiecţii Federaţiei se poate face numai cu acordul lor reciproc.
Art.68 stabileşte că limba de stat pe întregul teritoriu al federaţiei este limba rusă. Limbile republicilor pot fi folosite împreună cu limba de stat a Federaţiei Ruse, în organele puterii de stat, organele autoconducerii locale, instituţii de stat etc., popoarelor federaţiei fiindu-le garantat dreptul de a-şi păstra limba maternă.
În competenţa Federaţiei Ruse intră: adoptarea şi schimbarea Constituţiei şi a legilor federale precum şi controlul asupra respectării lor; structura federativă şi teritoriul federaţiei; reglementarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor omului; cetăţenia şi drepturile minorităţilor naţionale; stabilirea sistemului organelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti, organizarea activităţii lor, formarea organelor federale ale puterii de stat; proprietatea federală şi administrarea ei; stabilirea bazelor politicii federale şi a programului federal în domeniul dezvoltării statale, economice, ecologice, sociale, culturale şi naţionale; stabilirea bazelor juridice ale pieţei unice; reglementările financiar-valutare, de credit şi vamale, emisiunea de monedă, bazele politicii de preţuri; serviciile federale economice, inclusiv băncile federale; bugetul federal, impozitele şi taxele federale, fondurile federale pentru dezvoltare regională; sistemele energetice, energetica nucleară, transportul, căile de comunicaţie, informaţia şi comunicaţiile, activităţile în Cosmos; politica externă şi relaţiile internaţionale ale Federaţiei Ruse; problemele războiului şi păcii; relaţiile economice ale Federaţiei Ruse; apărarea şi securitatea (producţia de apărare, definirea căilor de vânzare şi cumpărare a armamentului, muniţiei, tehnicii militare şi a altor bunuri militare, producţia de substanţe otrăvitoare, narcotice şi normele folosirii lor); problemele teritoriale (graniţe, marea teritorială, spaţiul aerian, zona economică exclusivă, platoul continental); organizarea sistemului judecătoresc, a Procuraturii; adoptarea legislaţiei penale, de procedură penală şi de executare a pedepselor; amnistia şi graţierea; cetăţenia; problemele proprietăţii intelectuale; instituirea de distincţii; serviciul de stat federal etc.
Subiecţii Federaţiei Ruse dispun de întreaga putere de stat, mai puţin ceea care intră în competenţa Federaţiei. Între subiecţii Federaţiei nu se pot stabili frontiere vamale, taxe, impozite şi orice alte obstacole care împiedică libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi mijloacelor financiare, decât în cazuri anume determinate de legea federală. În cazul în care există o contradicţie între o lege federală şi un act normativ al unuia dintre subiecţii Federaţiei are prioritate legea federală.
Astfel cum se arată la pct.2 al art.77, "sistemul unic al puterii executive în Federaţia Rusă este alcătuit din organele federale ale puterii executive şi organele executive ale subiecţilor federaţiei". Pentru a-şi înfăptui mandatul, organele federale ale puterii executive îşi pot crea propriile organe teritoriale şi pot numi persoanele oficiale respective. Organele federale pot transmite o parte din atribuţiile lor organelor executive ale subiecţilor, în măsura în care aceasta nu contravine Constituţiei şi legilor federale, şi invers. Înfăptuirea mandatului puterii federale de stat pe întreg teritoriul Federaţiei Ruse este asigurată de Preşedintele Federaţiei şi Guvernul Federaţiei.
Şeful statului este Preşedintele Federaţiei Ruse. El este garantul Constituţiei, al drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului; adoptă măsuri pentru apărarea suveranităţii, a independenţei şi integrităţii de stat a Federaţiei Ruse, asigură funcţionarea coordonată şi interacţiunea organelor puterii de stat. El defineşte principalele direcţii ale politicii interne şi externe a statului, reprezintă Federaţia în calitatea sa de şef al statului, atât în interior cât şi în relaţiile internaţionale. Preşedintele este ales pe o perioadă de 4 ani de către cetăţenii Federaţiei Ruse prin vot universal, egal, direct şi secret; vârsta cerută pentru a putea fi ales Preşedinte al federaţiei este de minimum 35 de ani şi condiţia de a fi domiciliat cel puţin ultimii 10 ani în Federaţia Rusă; Preşedintele nu poate fi reales decât pentru două mandate consecutive; jurământul pe care îl depune Preşedintele Federaţiei Ruse la începerea mandatului său este următorul: "Jur ca în îndeplinirea împuternicirilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse să respect şi să protejez drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, să respect şi să apăr Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea, securitatea şi integritatea statului, să servesc cu credinţă poporul". Jurământul se depune în cadrul unei ceremonii, în prezenţa membrilor Consiliului Federal, a deputaţilor Dumei de Stat şi a judecătorilor Tribunalului Constituţional al Federaţiei Ruse.
Art.83-93 se ocupă de atribuţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse. Astfel, se arată că acesta numeşte - cu acordul Dumei de Stat - pe preşedintele Guvernului federal; are dreptul de a prezida şedinţe ale Guvernului; hotărăşte cu privire la demisia Guvernului; prezintă Dumei de Stat candidaturi pentru numirea în funcţie a preşedintelui Băncii Centrale şi de eliberare a acestuia din funcţie; la propunerea preşedintelui Guvernului federaţiei, numeşte şi eliberează din funcţie pe locţiitorul preşedintelui Guvernului federal şi pe miniştrii federali; prezintă Consiliului Federaţiei candidaturi pentru numirea judecătorilor Tribunalului Constituţional al Federaţiei, ai Tribunalului Suprem, ai Tribunalului Suprem de Arbitraj şi a Procurorului General al Federaţiei precum şi propunerea de eliberare a acestora din funcţie; numeşte pe judecătorii altor tribunale federale; numeşte şi conduce Consiliul Securităţii Federaţiei Ruse; aprobă doctrina militară, numeşte şi eliberează pe Comandantul Suprem al forţelor armate; desemnează Administraţia Preşedintelui Federaţiei Ruse. De asemenea, preşedintele are în atribuţii numirea şi rechemarea, după consultări cu comitetele şi comisiile corespunzătoare ale camerelor Adunării Federale, a reprezentanţilor diplomatici ai Rusiei în state străine şi în organizaţiile internaţionale.
Pe planul activităţii legislative, atribuţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse constau în stabilirea alegerilor pentru Dumă, dizolvarea acesteia în cazurile şi modalităţile prevăzute de Constituţie, stabilirea referendumului conform procedurii prevăzute de legea constituţională federală, introducerea de proiecte de legi în Dumă, semnarea şi darea publicităţii a legilor federale şi adresarea de mesaje anuale privind situaţia ţării. Preşedintele poate folosi procedurile de mediere pentru rezolvarea divergenţelor dintre organele puterii de stat ale Federaţiei şi cele ale subiecţilor acesteia, precum şi dintre organele subiecţilor, iar în caz de nereuşită poate transmite cazul unui tribunal competent.
În planul politicii externe, Preşedintele Federaţiei Ruse realizează conducerea acestei activităţi, poartă negocieri şi semnează tratatele internaţionale ale Federaţiei; semnează scrisorile de acreditare şi primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare a reprezentanţilor diplomatici acreditaţi pe lângă Preşedinţia Republicii.
În calitatea sa de Comandant suprem al forţelor armate, Preşedintele Federaţiei poate declara stare de război în anumite zone, informând despre aceasta neîntârziat Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat; tot astfel procedează şi în cazul decretării stării de urgenţă.
Preşedintele Federaţiei are în competenţă problemele cetăţeniei şi ale acordării azilului politic, conferirea de decoraţii şi acordarea de titluri onorifice, grade militare şi alte înalte titluri speciale, precum şi graţierea.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Preşedintele emite decrete şi dispoziţii, obligatorii pe întreg teritoriul Federaţiei şi care, fireşte, nu trebuie să contravină Constituţiei şi legilor federale. Este de menţionat că art.91 al Constituţiei se referă la faptul că "Preşedintele Federaţiei Ruse se bucură de imunitate". El îşi începe activitatea din momentul depunerii jurământului, desfăşurând-o continuu până la depunerea jurământului de către noul preşedinte ales. Un nou preşedinte urmează a fi ales, în termen de 3 luni din momentul încetării înainte de termen a împuternicirilor, în caz de demisie, de incapacitate prelungită de a-şi îndeplini împuternicirile datorită stării sănătăţii sau eliberării din funcţie înainte de terminarea mandatului. Potrivit dispoziţiilor art.92 pct.3, în toate cazurile de încetare a îndeplinirii împuternicirilor, Preşedintele Guvernului Federaţiei preia exercitarea atribuţiunilor prezidenţiale, cu precizarea că el nu poate dizolva Duma, nu poate stabili referendum şi nici introduce propuneri cu privire la modificarea sau revizuirea Constituţiei Federaţiei Ruse. Demiterea Preşedintelui Federaţiei se poate face numai pe baza acuzaţiei de înaltă trădare sau de săvârşirea altei crime grave, prezentată de Duma de Stat, confirmată de avizul Tribunalului Suprem şi de avizul Tribunalului Constituţional. Hotărârea Dumei pentru demiterea Preşedintelui Federaţiei trebuie să întrunească două treimi din voturile membrilor Camerei şi să fi fost adoptată la iniţiativa a cel puţin o treime din deputaţii Dumei şi având avizul unei comisii special constituită de Dumă. Hotărârea Consiliului Federaţiei cu privire la demiterea Preşedintelui trebuie să fie adoptată în termen de cel mult 3 luni de la prezentarea de către Dumă a acuzaţiei împotriva Preşedintelui.
Parlamentul Federaţiei Ruse - Adunarea Federală - este organul reprezentativ şi legislativ al Federaţiei Ruse şi este alcătuit din Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat. Consiliul Federaţiei este compus din 178 membri, câte doi reprezentanţi ai subiecţilor Federaţiei Ruse (unul din partea organelor reprezentative şi unul din partea organelor executive). Duma de Stat este alcătuită din 450 de deputaţi, aleşi pe 4 ani. Deputat al Dumei poate fi orice cetăţean al Federaţiei Ruse care a împlinit vârsta de 21 de ani şi care are drept de vot. Nici o persoană nu poate fi în acelaşi timp membru al Consiliului Federaţiei şi al Dumei, nici să facă parte din alte alte organe reprezentative ale puterii de stat sau ale autoconducerii locale. Deputaţii nu pot ocupa alte funcţii în serviciul statului, nici să exercite o activitate remunerată, cu excepţia activităţii didactice, ştiinţifice sau unei activităţi de creaţie. Pe tot timpul mandatului lor, membrii Consiliului Federaţiei şi ai Dumei se bucură de imunitate, neputând fi reţinuţi, arestaţi, supuşi percheziţiei, cu excepţia flagrantului. Problema ridicării imunităţii este în competenţa Camerei respective, la propunerea Procurorului General al Federaţiei Ruse.
Art.99-109 din Constituţia Rusiei sunt consacrate modului de desfăşurare a activităţii celor două Camere ale Adunării Federale, modului de alegere a preşedinţilor şi organelor de lucru alese ale acestora, formării de comitete şi comisii, adoptării regulamentelor de funcţionare şi de ordine internă. Sunt apoi enunţate competenţele Consiliului Federaţiei şi ale Dumei de Stat. Astfel, Consiliul Federaţiei este competent să confirme schimbările graniţelor dintre subiecţii Federaţiei Ruse, decretul preşedintelui cu privire la declararea stării de război şi stării excepţionale, rezolvarea problemei folosirii forţelor armate ale Federaţiei Ruse în afara limitelor teritoriale ale acesteia, stabilirea alegerilor pentru Preşedintele Federaţiei, demiterea acestuia, numirea în funcţie a judecătorilor Tribunalului Constituţional, Tribunalului Suprem şi Tribunalului Suprem de Arbitraj ale Federaţiei Ruse, numirea în funcţie şi eliberarea Procurorului General al Federaţiei, a preşedintelui Camerei de Conturi şi a unei jumătăţi din componenţii acesteia, precum şi în orice alte probleme date în competenţa sa. Hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate de voturi din numărul membrilor Consiliului, dacă în Constituţie nu este prevăzut un alt quorum.
În ce priveşte Duma de Stat, aceasta dă acordul Preşedintelui Federaţiei pentru numirea preşedintelui Guvernului federal, soluţionează problema votului de încredere pentru Guvernul federal, numirea şi eliberarea din funcţie a preşedintelui Băncii Centrale federale, a preşedintelui Camerei de Conturi şi a jumătate din componenţii acesteia, precum şi a Împuternicitului pentru problemele drepturilor omului. Duma de stat acordă amnistia şi prezintă acuzaţia împotriva Preşedintelui Federaţiei pentru demiterea lui din funcţie. Ca şi în Consiliul Federaţiei, hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor din totalul numărului deputaţilor Dumei, afară de situaţia în care Constituţia prevede un alt quorum.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine Preşedintelui Federaţiei, Consiliului Federaţiei, membrilor Consiliului, deputaţilor Dumei, Guvernului federal, organelor legislative (reprezentative) ale subiecţilor Federaţiei, Tribunalului Constituţional, Tribunalului Suprem şi Tribunalului Suprem de Arbitraj ale Federaţiei Ruse (aceste trei instanţe supreme având iniţiativă legislativă în domeniul lor de activitate). Proiectele de legi se introduc la Duma de Stat, iar cât priveşte proiectele din domeniul fiscalităţii, acestea trebuie să poarte avizul Guvernului. Legile federale se adoptă de Dumă cu majoritate de voturi din numărul total al deputaţilor, dacă în Constituţie nu se dispune altfel. După adoptare, Duma transmite legile, în termen de 5 zile, spre examinare Consiliului Federaţiei. O lege se consideră aprobată dacă a fost votată de majoritatea membrilor Consiliului sau dacă în termen de 14 zile nu a fost examinată de acesta. Este prevăzută posibilitatea procedurii de mediere în cazul respingerii unei legi de Consiliul Federaţiei, după care ea urmează să fie examinată din nou de Dumă. În caz de dezacord al Dumei faţă de hotărârile Consiliului Federaţiei, legile federale vor fi considerate adoptate cu votul a cel puţin două treimi din totalul deputaţilor Dumei.
După adoptare, legile federale sunt trimise - în termen de 5 zile - Preşedintelui Federaţiei, spre semnare şi promulgare, această din urmă operaţiune trebuind să aibă loc în termen de 14 zile de la primire. În caz de respingere a proiectului, se reia procedura în cele două Camere. Dacă după reexaminare legea este aprobată în forma iniţială, ea va trebui să primească votul a două treimi din totalul membrilor fiecărei Camere.
Quorumul pentru adoptarea legilor constituţionale federale este de trei pătrimi din numărul total al membrilor Consiliului Federaţiei şi de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor Dumei.
Duma de Stat poate fi dizolvată în caz de respingere de trei ori a candidaturilor prezentate pentru preşedintele Guvernului Federaţiei Ruse, caz în care Preşedintele Federaţiei numeşte pe preşedintele Guvernului şi dizolvă Duma de Stat, stabilind noi alegeri, ca şi în cazul exprimării de către Dumă a neîncrederii în Guvern. Dacă în decurs de 3 luni de la prima moţiune de neîncredere Duma îşi exprimă din nou neîncrederea în Guvern, Preşedintele Federaţiei are posibilitatea de a demite Guvernul, fără a dizolva Duma; Duma nu poate fi dizolvată în situaţia în care şi-a prezentat acuzaţia împotriva Preşedintelui Federaţiei, până la adoptarea hotărârii de către Consiliului Federaţiei, ca şi în perioada în care pe întreg teritoriul federaţiei este în vigoare starea de război sau starea excepţională, precum şi în perioada de 6 luni înainte de expirarea mandatului Preşedintelui.
Capitolul VI al Constituţiei - care este dedicat acestui organ - statuează că "Guvernul Federaţiei Ruse înfăptuieşte puterea executivă a Federaţiei Ruse", el fiind alcătuit din Preşedintele Guvernului Federaţiei Ruse, locţiitorii săi şi miniştrii federali. Preşedintele Guvernului, în concordanţă cu Constituţia federală şi cu decretele Preşedintelui Federaţiei, trasează principalele direcţii ale activităţii Guvernului Federaţiei şi organizează munca acestuia.
Atribuţiile Guvernului Federaţiei privesc elaborarea şi prezentarea în faţa Dumei de Stat a bugetului federal şi asigurarea realizării lui, precum şi prezentarea dării de seamă cu privire la îndeplinirea acestuia; totodată Guvernul asigură înfăptuirea politicii financiare, de credit şi monetară unitară; realizează administrarea proprietăţii federale, întreprinde măsuri pentru asigurarea apărării ţării, securităţii de stat şi înfăptuirea politicii externe, măsuri pentru asigurarea legalităţii, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru apărarea proprietăţii şi ordinii sociale, pentru lupta împotriva fenomenului infracţional, precum şi orice sarcini ce decurg din Constituţia Federaţiei, din legile federale şi din actele Preşedintelui Federaţiei.
În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, Guvernul emite hotărâri şi dispoziţii care sunt obligatorii pe întreg teritoriul Federaţiei. În caz de neconcordanţă între acestea şi Constituţie sau legile federale, Preşedintele Federaţiei poate anula legile în cauză. În cazul demisiei sau depunerii mandatului, Guvernul Federaţiei Ruse continuă să acţioneze, din însărcinarea Preşedintelui Federaţiei, până la formarea unui nou Guvern.
Art.118-129 subsumate acestui capitol din Constituţie reglementează activitatea judecătorească. Sunt precizate organele prin care se înfăptuieşte justiţia - instanţele judecătoreşti - a căror activitate se derulează prin intermediul procedurilor constituţională, civilă, administrativă şi penală. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, nu este admisă înfiinţarea de instanţe judecătoreşti extraordinare. Pentru a fi judecător se cere limita de vârstă 25 ani, studii juridice superioare şi un stagiu în profesia juridică de cel puţin 5 ani. Prin lege federală pot fi stabilite însă şi alte cerinţe pentru judecătorii instanţelor federale.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei şi legilor federale; în caz de neconcordanţă a unui act cu legea, instanţa adoptă hotărâri în concordanţă cu legea. Judecătorii sunt inamovibili, mandatul lor neputând fi întrerupt sau sistat, decât în conformitate cu procedura şi temeiurile stabilite de legea federală. Ei se bucură de imunitate, tragerea lor la răspundere penală fiind condiţionată de respectarea procedurilor stabilite de legea federală.
Cât priveşte procedura desfăşurării judecăţii, Constituţia precizează că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor strict prevăzute de lege. În unele cazuri, procedura penală se realizează cu participarea juraţilor.
Tratând instanţele pe grade de jurisdicţie, Constituţia Federaţiei stabileşte în primul rând competenţa Curţii Constituţionale a Federaţiei de a soluţiona problemele privind constituţionalitatea legilor federale, a actelor normative ale Preşedintelui Federaţiei, ale Dumei de Stat şi ale Guvernului Federaţiei, ale constituţiilor republicilor, regulamentelor şi celorlalte acte emise de organele puterii ale subiecţilor componenţi ai Federaţiei, tratatele dintre organele federaţiei şi organele subiecţilor, tratatele internaţionale ale Federaţiei care nu au intrat încă în vigoare. Totodată, această înaltă instanţă soluţionează disputele privitoare la competenţa organelor federale ale puterii de stat, între acestea şi organele de stat ale subiecţilor federali. Potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională mai soluţionează şi cazurile de neconstituţionalitate semnalate de cetăţeni cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale, precum şi de tribunale, atunci când în judecarea unor cauze se ridică problema neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale. Curtea Constituţională este cea care emite interpretări ale Constituţiei Federaţiei, având şi atribuţii în domeniul electoral (cu privire la alegerea şi la propunerea de acuzare a Preşedintelui Federaţiei Ruse pentru înaltă trădare sau alte infracţiuni grave).
Actuala Curte Constituţională a Rusiei a fost instituită în iulie 1991 şi alcătuită trei luni mai târziu, 13 din cei 15 judecători fiind instalaţi în octombrie 1991. Competenţele acestei instanţe se inspirau foarte mult din obiectivele pe care le urmărea Curtea Supremă a Statelor Unite. Abia creată, Curtea a făcut dovadă de independenţă, pronunţându-se împotriva Decretului din ianuarie 1992 cu privire la constituirea unui minister al securităţii şi afacerilor interne al Rusiei. Ea fusese sesizată cu această speţă de însuşi Preşedintele Rusiei, care îi ceruse să se pronunţe asupra legalităţii Decretului. Cu toate acestea, Curtea Constituţională s-a pronunţat împotriva Decretului, argumentând că astfel cum era prevăzut, Constituţia în vigoare la acea dată nu permitea Preşedintelui să modifice structura Guvernului şi, în plus, a arătat că problemele securităţii publice ţineau de puterea legislativă. Preşedintele Elţîn şi-a retras proiectul, ceea ce a întărit autoritatea Curţii. În schimb, în afacerea "referendumului tatar", pe care Preşedintele îi cerea să-l condamne ca fiind neconstituţional, Curtea a dat dreptate Preşedintelui, dar decizia sa a rămas practic fără efect deoarece Guvernul din Tatarstan a refuzat să o aplice şi şi-a organizat în linişte pregătirile pentru referendum. Într-o altă speţă, foarte controversată, legată de procesul Partidului Comunist, Curtea s-a dovedit foarte prudentă, o decizie categorică de a condamna Partidul Comunist ca organizaţie criminală, încă de la începutul activităţii sale, riscând să antreneze foarte multe consecinţe nu numai juridice, dar şi politice, în care Curtea nu dorea să fie implicată.
Tribunalul Suprem al Federaţiei Ruse este organul judecătoresc suprem pentru cauzele civile, penale, administrative şi de altă natură, care sunt de jurisdicţie generală. El exercită supravegherea tuturor instanţelor, emiţând şi clarificări în problemele practicii judecătoreşti. De asemenea, Tribunalul Suprem de Arbitraj al Federaţiei Ruse este organul judecătoresc suprem în ce priveşte soluţionarea disputelor economice şi a altor cauze de natură arbitrală, exercitând supravegherea şi dând clarificări în sistemul organelor din subordine.
Art.129 este consacrat instituţiei Procuraturii, care constituie un sistem unic centralizat, cu subordonarea procurorilor faţă de superiori şi faţă de Procurorul General al Federaţiei.
Prin legi organice sunt reglementate problemele privitoare la organizarea şi procedura activităţii atât ale justiţiei, cât şi ale procuraturii.
Capitolul consacrat autoconducerii locale cuprinde dispoziţii privitoare la rolul acestei autoconduceri, ea rezolvând în mod autonom problemele de importanţă locală - posesia, folosirea şi administrarea proprietăţii municipale. Autoconducerea se realizează de către cetăţeni pe calea referendumului, alegerilor, altor forme de exprimare a voinţei, prin organele alese şi prin alte forme ale conducerii locale. Realizarea autoconducerii locale ţine seama de tradiţiile istorice, culturale etc., structura organelor autoconducerii locale fiind determinată în mod independent de către populaţie, care este chemată să-şi spună părerera şi asupra problemei schimbării graniţelor teritoriale. Organele autoconducerii locale administrează în mod independent proprietatea municipală, elaborează, confirmă şi execută bugetul local, stabilesc impozite şi taxele locale, asigură ordinea publică şi rezolvă toate problemele de pe teritoriul lor. Ele îndeplinesc orice alte sarcini care li se încredinţează, primind şi mijloacele materiale şi financiare aferente; pentru aceasta, ele sunt supuse controlului statului. Autoconducerea locală este garantată în Federaţie şi de dreptul la apărare în justiţie, la compensarea cheltuielilor suplimentare ce survin ca urmare a hotărârilor organelor puterii de stat, a interdicţiei de a limita drepturile acestor organe.
O ultimă parte a Constituţiei este consacrată problemelor privind modificarea şi revizuirea ei. Aşa cum am arătat, propunerile de modificare şi de revizuire a Constituţiei Federaţiei Ruse pot fi prezentate de Preşedintele Federaţiei, de Consiliul Federaţiei, de Duma de Stat, de Guvernul Federaţiei, de organele legislative ale subiecţilor federaţiei, precum şi de un grup de cel puţin o cincime din membrii Consiliului Federaţiei sau ai Dumei.
Cât priveşte prevederile din capitolele I, II şi IX ale Constituţiei Federaţiei Ruse (care privesc bazele orânduirii constituţionale, drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, cel cu privire la modificarea şi revizuirea Constituţiei), propunerile de modificare a dispoziţiilor cuprinse în aceste capitole trebuie să fie susţinute prin votul a cel puţin trei cincimi din numărul membrilor Consiliului Federal şi din cei ai Dumei. În asemenea cazuri se convoacă Adunarea Constituantă care, fie confirmă validitatea dispoziţiei Constituţiei în cauză, fie elaborează proiectul unei noi constituţii, care se va adopta cu două treimi din numărul total al membrilor ei, sau prin referendum popular, în acest din urmă caz fiind necesară aprobarea cu majoritatea simplă (jumătate plus unu) a noului text de către alegătorii care au luat parte la vot.
Partea a doua a Constituţiei "Dispoziţii finale şi tranzitorii" cuprinde prevederi referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, precum şi la cazuri de neconcordanţă a unor dispoziţii legale ale subiecţilor Federaţiei, în acest caz aplicându-se doar părţile concordante cu Constituţia Federaţiei. Se mai face precizarea că în caz de neconcordanţă a unor dispoziţii ale constituţiilor subiecţilor federaţiei şi ale altor norme legislative, prioritate au dispoziţiile Constituţiei Federaţiei Ruse.
Evoluţii recente politice şi constituţionale
Ca urmare a alegerilor din 17 decembrie 1995, în Rusia s-a instituit o dualitate a puterii, preşedintele Boris Elţân coexistând - în cadrul prerogativelor constituţionale - cu un Parlament având o orientare contrară opţiunilor sale. Acest fapt a prilejuit dese crize în relaţiile dintre Preşedinte şi Parlament, precum şi formularea unor propuneri de redimensionare a relaţiilor dintre puterile statului.
Alegerile din 1995 s-au desfăşurat pe baza unei Legi electorale adoptată în acelaşi an. Noua Dumă de Stat a luat locul fostului Parlament, ales în decembrie 1993 pe o perioadă tranzitorie de doi ani. În cadrul alegerilor din 1995, pentru Duma de Stat s-au înscris 43 de partide care şi-au disputat cele 225 de locuri din Dumă, care sunt acordate potrivit principiului reprezentării proporţionale. În cadrul alegerilor s-au prezentat 2.700 de candidaţi, dintre care peste 1.000 independenţi.
Din cei 450 deputaţi ai Dumei de Stat, 225 sunt aleşi individual, pe circumscripţii, iar ceilalţi 225, în cadrul unei singure circumscripţii electorale la nivelul Federaţiei, pe bază de liste.
Ca urmare a desfăşurării alegerilor, atât la nivelul circumscripţiilor individuale cât şi a confruntării listelor de candidaţi propuşi de partide, s-au constatat următoarele rezultate: din cei peste 107 milioane de alegători înscrişi, s-au prezentat la vot numai 70 milioane (64,73%), dintre care peste 1 milion şi-au anulat voturile sau au depus buletine albe, rămânând deci valide numai 67.884.200 voturi.
Distribuţia mandatelor pe partide în Duma de Stat a fost următoarea: Partidul Comunist - 157; "Casa noastră Rusia" - 55; Partidul Liberal Democrat - 51; "Iabloko" - 45; Partidul Agrarian - 20; Opţiunea Democratică a Rusiei - 9; Puterea Poporului - 9; Congresul Comunităţilor Ruse - 5; Femeile din Rusia - 3; alte partide - 19; independenţi - 77.
Din cei 450 de deputaţi ai Dumei de Stat, 46 erau femei. Erau reprezentate cadre din industrie, ştiinţe, educaţie, servicii, autorităţi locale, militari ş.a.
În legătură cu cea de a doua Cameră a Parlamentului - Consiliul Federaţiei - aşa cum s-a mai arătat, aceasta cuprinde 178 de membri care nu sunt desemnaţi direct prin alegeri, ci de către înaltele autorităţi regionale.
Înainte de 1995, între preşedintele Elţân şi fosta Adunare Federală s-au manifestat deosebiri de păreri în legătură cu faptul dacă cea de a doua Cameră a Parlamentului va trebui să fie aleasă sau numită, în final prevalând ideea desemnării acesteia de către organismele locale.
Aşa cum s-a arătat, relaţiile dintre preşedintele Boris Elţân, fost membru al Partidului Comunist, care a optat însă după 1990 pentru ideile reformatoare, şi membrii Dumei de Stat, nu au fost deloc lipsite de asperităţi. La aceasta au contribuit şi desele întreruperi ale activităţii Preşedintelui, cauzate de starea sănătăţii lui Boris Elţân (care a suferit, printre altele, la 5 noiembrie 1996, o intervenţie chirurgicală pe cord deschis), împrejurări care au determinat unele partide din Dumă să solicite înlocuirea acestuia pe motive de sănătate.
Preşedintele Boris Elţân a efectuat în ultimii ani ai mandatului său o serie de schimbări importante în conducerea guvernului, înlocuind totodată şi o serie de înalţi demnitari având atribuţii în probleme politice şi de securitate. Cele mai importante dintre acestea au fost demiterea premierului Viktor Cernomârdin, a ministrului de externe Anatoli Kulikov şi a prim vice-premierului Anatoli Ciubais, în 1988, şi desemnarea ca prim ministru a lui Serghei Kirienko. După o scurtă perioadă, şi acesta a fost înlocuit cu Evgheni Primakov (septembrie 1998).
Acestuia din urmă i-a succedat Serghei Stepaşin (mai 1999), iar de la 9 august 1999 Vladimir Putin, devenit apoi preşedinte ca urmare a alegerilor din 26 martie 2000.
Instabilitatea politică din Rusia în ultimii ani ai exercitării mandatului de preşedinte de către Boris Elţân s-a datorat, potrivit observatorilor politici, unor cauze multiple, printre care numeroasele maşinaţiuni politice, acuzaţiile de corupţie în care au fost implicate persoane oficiale chiar din anturajul preşedintelui, războiul din Caucaz, dar şi aspecte ce ţineau de stilul autoritar de lucru al preşedintelui şi starea precară a sănătăţii sale.
Numit iniţial prim-ministru, Vladimir Putin a fost desemnat de Boris Elţân ca succesor al său şi ales în mod democratic ca preşedinte la 26 martie 2000, chiar din primul tur de scrutin, cu o majoritate de peste 50% din voturi.
Ascensiunea sa rapidă s-a datorat faptului că a găsit permanent o cale de comunicare atât cu formaţiunile de stânga, cât şi cu cele de dreapta, iar alegătorii au văzut în persoana sa un omn politic mult mai hotărât şi mai dinamic decât predecesorul său. Un alt element care a contribuit la alegerea sa a fost şi succesul obţinut în operaţiunile militare împotriva separatiştilor ceceni din Caucazul de Nord.
Dacă primul conflict ruso-cecen (1994-1996) s-a încheiat cu stabilirea unui anumit echilibru şi recunoaşterea autonomiei Ceceniei, reluarea războiului în 1999 s-a soldat cu confruntări violente şi cucerirea, după lupte grele, a capitalei cecene - Groznâi. În aceste condiţii, autonomia locală acordată Ceceniei a fost anulată la 8 iunie 2000.
Noul preşedinte Vladimir Putin a reuşit să creeze o relaţie echilibrată cu Duma de Stat.
Duma de Stat a Rusiei, aleasă la 19 decembrie 2000, avea următoarea componenţă: Partidul Comunist - 95 mandate; Coaliţia "Patria - Întreaga Rusie" - 45; agrarienii - 35; Partidul Unitatea - 81; Uniunea Forţelor de Dreapta - 33; Deputaţii poporului - 58; Regiunile Rusiei - 40; Iabloko - 21; Blocul Jirinovski - 17.
Ca urmare a negocierilor purtate între Partidul Unitatea (sprijinitor al preşedintelui Putin) şi Partidul Comunist (principala formaţiune politică de stânga), Ghennadi Jelezniev, membru al Partidului Comunist, a fost ales cu 285 voturi preşedinte al Dumei de Stat, post pe care l-a ocupat şi în legislatura precedentă. Acestă înţelegere a fost criticată de deputaţii aparţinând unor forţe politice (Iabloko, Uniunea Forţelor de Dreapta, Patria - Întreaga Rusie şi Regiunile Rusiei), etichetaţi de majoritatea deputaţilor "menşevici" (minoritari).
Mihai Kasianov, care de fapt preluase interimatul postului de premier după desemnarea lui Putin ca Preşedinte interimar, a devenit oficial prim-ministru, votat de Dumă în mai 2000.
Cele mai recente alegeri pentru Duma de Stat au avut loc la 7 decembrie 2003. Scrutinul legislativ era urma să aibă loc înaintea alegerilor prezidenţiale programate pentru martie 2004.
Campania electorală s-a desfăşurat sub semnul noii legi reglementând campania electorală în Rusia, care a stârnit o serie de controverse, deoarece consacra dreptul organelor Ministerului Informaţiilor nu numai să „atenţioneze” anumite organe de presă, dar şi să dispună – pe cale judiciară – suspendarea unor publicaţii.
Pentru cele 450 de locuri în Duma de Stat, 225 locuri urmau să fie desemnate prin votul pe liste şi 225 prin scrutin uninominal majoritar simplu.
În cadrul campaniei electorale, principalul partid de opoziţie – Partidul Comunist – şi-a axat campania pe ideea reînnoirii sistemului de guvernare. Opoziţia a criticat „autoritarismul” Kremlinului după arestarea conducătorului Companiei petroliere Iukos – Mihail Kodorkovski, a cărui arestare potrivit presei s-ar fi datorat sprijinului acordat unor partide de opoziţie.
Alegerile s-au desfăşurat în prezenţa a 1.100 observatori internaţionali din 48 de ţări. Observatorii au constatat că alegerile s-au desfăşurat în general corect, dar a fost criticată utilizarea partizană a fondurilor şi a televiziunii de stat pentru sprijinirea unor formaţiuni politice.
În urma alegerilor, Partidul Rusia Unificată a obţinut 37,1% din voturi şi 120 de locuri în Duma de Stat, Partidul Comunist 12,7% şi 40 de locuri în Duma de Stat, iar Partidul Liberal Democrat al Rusiei, condus de Vladimir Jirinovski, având 11,6% din voturi, a obţinut 36 de locuri în Dumă. Celelalte mandate au fost atribuite unor alte partide.
Ca urmare a totalizării mandatelor, adăugându-se şi mandatele obţinute prin votul uninominal în cadrul circumscripţiilor, Partidul Rusia Unificată, care îl sprijină pe preşedintele Putin a obţinut cu totul 222 mandate din cele 450 pe care le are Duma de Stat.
În urma alegerilor, Boris Grizlov, şeful grupului parlamentar Rusia Unificată, a fost ales preşedinte al Dumei de Stat, iar prim ministru al Guvernului a devenit, de la 5 martie 2004, Mihail Efimovici Fradkov.
Cât priveşte componenţa Consiliului Federaţiei, alcătuit din 178 de membri, pentru aceştia nu au fost organizate alegeri deoarece ei sunt desemnaţi de organele legislative şi guvernamentale ale entităţilor constitutive ale Federaţiei Ruse, iar durata mandatului lor diferă, potrivit prevederilor constituţionale ale Republicii sau ale Regiunii pe care o reprezintă.
Sub conducerea lui Vladimir Putin au cunoscut o evoluţie favorabilă în ultimii ani două mari probleme care au dominat viaţa politică rusă dupa 1990: redimensionarea raporturilor dintre Preşedinte, Guvern şi Duma de Stat şi realizarea Uniunii cu Belarus şi, în perspectivă, a înfăptuirii unei Uniuni între Rusia, Belarus şi Ucraina.
În ceea ce priveşte relaţiile fostului Preşedinte cu Duma de Stat, acestea se degradaseră în special în 1998, când Partidul Comunist - majoritar în Dumă, condus de Ghenadi Ziuganov - a iniţiat, în baza semnăturii a 127 de deputaţi, o moţiune cerând declanşarea procedurii de destituire a Preşedintelui Boris Elţân. În baza cererii deputaţilor majoritari a fost constituită o Comisie parlamentară care a luat în discuţie o serie de capete de acuzare formulate la adresa Preşedintelui. Premierul de atunci, Primakov, a fost însă favorabil unei declaraţii politice (pact) între Preşedinte, premier şi Duma de Stat, potrivit căreia Duma s-ar angaja să nu îl destituie pe Preşedinte şi să nu răstoarne guvernul; preşedintele să se angajeze să nu dizolve Duma, iar premierul să nu recurgă la votul de încredere al deputaţilor.
Preşedintele Boris Elţân nu era însă favorabil unui asemenea acord, care l-ar fi lipsit de două dintre importantele sale prerogative: aceea de a demite guvernul şi aceea de a dizolva legislativul.
La sfârşitul anului 1998, în cercurile politice ruse circulase insistent ideea unui acord prin care Preşedintele ar fi transferat unele dintre prerogativele sale către Parlament şi executiv. Acest acord ar fi vizat restrângerea dreptului Preşedintelui de a desemna membrii guvernului numai la miniştrii apărării, de interne şi de externe, şi la şeful securităţii federale. Acordul preconizat avea în vedere, totodată, ca să se recurgă la procedura votării individuale de către Parlament a fiecăruia dintre membrii Guvernului şi nu numai a premierului, cum prevede actuala Constituţie. Propunerile menţionate, dacă ar fi fost aprobate, ar fi fost de natură să producă importante mutaţii în structura constituţională şi politică a Rusiei, deplasând organizarea acesteia de la o structură prezidenţială, către una de tip parlamentar.
Noile relaţii stabilite între preşedintele Vladimir Putin şi Duma de Stat au închis, cel puţin pentru o perioadă de timp, această dispută. Confruntat cu probleme complexe şi dificile cum ar fi pierderea echipajului şi a submarinului „Kursk“ (august 2000) şi capturarea de către un commando terrorist cecen a unui număr de peste 750 ostatici la teatrul Dubrovska din Moscova (octombrie 2002) – eveniment comparat de analişti cu atentatul din 11 septembrie – Vladimir Putin a reuşit să facă faţă situaţiilor, impunându-se ca un lider charismatic, dar totdată energic şi eficient.
În ce priveşte cea de a doua problemă care a dominat viaţa politică rusă în ultimii ani, Acordul de principiu de uniune dintre Rusia şi Belarus, semnat la 2 aprilie 1996, reconfirmat şi dezvoltat prin noul Tratat de uniune semnat la 25 decembrie 1998, trebuie menţionat că acesta se bucura de sprijinul fostei Dume de Stat şi nici nu a fost repus în discuţie de parlamentarii actualei legislaturi. De altfel, Duma de Stat a ratificat şi Tratatul de prietenie dintre Rusia şi Ucraina, care pune capăt unor dispute considerate greu de soluţionat. Unii observatori politici estimează însă că o eventuală fuziune între Rusia şi Belarus ar fi dat posibilitatea lui Boris Elţân să candideze pentru un nou mandat (de fapt al treilea), întrucât ar fi fost vorba de o nouă entitate statală, creată prin unirea celor două ţări.
În mai 2001 a fost dată publicităţii o propunere a Comisiei Dumei de Stat pentru problemele Transnistriei în care se avansa ideea creării unei Uniuni între Rusia, Belarus şi Republica Moldova. Această propunere este însă mult mai dificil de realizat, ridicând numeroase probleme de ordin politic.
Cu privire la politica externă a Rusiei, un eveniment notabil, care trebuie semnalat, este obţinerea de către această ţară, la 25 ianuarie 1996, a statutului de membru în Consiliul Europei. Deşi Rusia a aderat la "Parteneriatul pentru pace" al N.A.T.O. (22 iunie 1994), ea se opune, totuşi, includerii unor state din Europa de răsărit în Alianţa Atlantică.
Rusia a devenit membră a "Grupului celor 7" (devenit "Grupul celor 8"), iar Uniunea Europeană a promis Rusiei să-i acorde "statutul de economie de piaţă".
Printre evoluţiile constituţionale recente ale Rusiei se cuvine a menţiona, în special, desăvârşirea cadrului de guvernare creat de Constituţia din 1993, prin adoptarea a patru legi organice şi anume: Legea cu privire la Curtea Constituţională, din 21 iulie 1994; Legea cu privire la referendum, din 10 octombrie 1995; Legea cu privire la sistemul judiciar, din 23 octombrie 1996 şi Legea federală asupra Guvernului, adoptată la 17 decembrie 1997. Această din urmă lege - esenţială pentru guvernarea ţării - tratează în cuprinsul a 48 de articole, repartizate în 10 capitole, o serie de probleme esenţiale, printre care relaţiile Guvernului cu şeful statului, Parlamentul, justiţia etc.
În mai 2000, după preluarea funcţiei de preşedinte, Vladimir Putin a semnat un decret ce vizează regruparea celor 89 regiuni şi republici în şapte super-regiuni: regiunea federală centrală (Moscova), regiunea federală de Nord-Vest (Sankt Petersburg), regiunea federală a Caucazului de Nord (Rostov pe Don), regiunea federală Volga (Nijni Novgorod), regiunea federală Ural (Ekaterinburg), regiunea federală a Siberiei (Novosibirsk) şi regiunea federală a Extremului Orient (Habarovsk).
Curtea Constituţională a Rusiei a desfăşurat şi ea o activitate importantă în toată această perioadă. Aşa, de pildă, prin Hotărârea nr.17 din 17 noiembrie 1997, Curtea Constituţională a anulat, ca fiind neconstituţională, o modificare efectuată la Legea asupra statutului judecătorilor adoptată în mod neconstituţional numai de Dumă, fără consultarea celei de a doua Camere a Parlamentului - Consiliul Federaţiei. Prin Hotărârea nr.19 din 10 decembrie 1997, Curtea Constituţională a considerat ca fiind neconstituţional statutul regiunii Tambov, întrucât în acest statut fuseseră introduse o serie de prevederi contrare principiului separaţiei puterilor, cum ar fi, de pildă, acela că Duma de Stat ar avea dreptul de control asupra administraţiei locale. Prin Hotărârea nr.21 din 23 decembrie 1997, Curtea Constituţională a anulat o hotărâre a Dumei de Stat care adoptase anumite măsuri în legătură cu ridicarea secretului bancar, care se refereau însă numai la o singură categorie de cetăţeni - aceia care aveau venituri salariale. Prin Hotărârea nr.3 din 15 ianuarie 1998, Curtea Constituţională a considerat că sunt neconforme cu principiile Constituţiei ruse o serie de prevederi ale Constituţiei Republicii Komis şi o lege cu privire la organele puterii executive a acestei republici, întrucât fusese nesocotit principiul autoconducerii şi autoadministrării locale, creindu-se totodată o confuzie de atribuţii între organele puterii şi organele autogestiunii locale[2].
[1] A se vedea, pentru dezvoltări, Hélène Carrère d'Encausse, Victorieuse Russie, Fayard, Paris, 1992, p.345 şi urm.
[2] Patrice Gélard, L'actualité constitutionnelle en Russie, dans les Etats de la C.E.I. et de l'Europe de l'Est. La situation dans les autres Etats anciennement communistes (novembre 1997-janvier 1998), în "Révue Française de Droit Constitutionnel", vol.33, 1998, pag.201-203.