Drept

Noţiuni generale privind contestaţia la executare

                Pentru a putea controla respectarea dispoziţiilor legale privitoare la întocmirea sau aducerea la îndeplinire a actelor execuţionale, legiuitorul dă posibilitatea părţilor sau altor persoane prejudiciate prin aceste acte de a se plânge instanţei competente prin intermediul contestaţiei la executare.

                Contestaţia la executare este mijlocul procedural specific pentru faza de executare silită, o plângere prin care persoana interesată sau procurorul solicită instanţei desfiinţarea actelor sau măsurilor de executare nelegale sau clarificarea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului hotărârii executate.

                Contestaţia la executare are rolul de a înlătura orice nelegalitate cu privire la activitatea de executare, reprezintă garanţia valabilităţii acesteia.

                Sediul materiei îl reprezintă articolele 399-404 C. proc. civ.

Art. 399 alin. 1 arată că împotriva executării silite însăşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal (art. 399 alin. 2).

Subiectele contestaţiei la executare

                Principala condiţie pentru a putea fi subiect al acestei contestaţii este existenţa unui interes legitim propriu. Astfel, pot introduce contestaţii la executare în primul rând debitorul şi creditorul dar şi terţul care este interesat sau vătămat prin executare. Nu poate fi subiect al acestei contestaţii cel care invocă lezarea drepturilor unei terţe persoane. Atunci când este vorba de nulitate relativă sau de drept privat, ea nu poate fi invocată decât de partea în favoarea căreia legea a admis-o.

Obiectul şi motivele contestaţiei la executare

                Din dispoziţiile art. 399 C. proc. civ. rezultă în ce constă obiectul contestaţiei. Prin contestaţia la executare propriu-zisă se poate contesta executarea silită însăşi, precum şi orice act de executare, putându-se solicita chiar anularea întregii executări. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281¹, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute.

Astfel, obiectul contestaţiei la executare poate privi înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută (contestaţia la titlu) cât şi executarea însăşi (contestaţia la executare propriu-zisă).

Conform art. 399 alin. 2¹, introdus prin Legea nr. 219/2005, după ce a început executarea silită, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea constestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie sau, după caz, necuviinţarea executării, dată fără îndeplinirea condiţiilor legale.

Contestaţia la titlu se poate face numai dacă nu s-a utilizat în prealabil procedura prevăzută de art. 281¹ C. proc. civ. Dacă s-ar admite contestaţia la executare după ce s-a folosit articolul menţionat, s-ar ajunge la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii puse în aplicare.

                Prin contestaţia la titlu se atacă însuşi titlul executoriu dar numai în cea ce priveşte clarificarea, interpretarea, întinderea şi aplicarea acestuia. Validitatea sa priveşte fondul şi a fost dezbătută deja în cadrul procesului şi a intrat în puterea lucrului judecat.

               

 Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei

                Contestaţia la executare, aşa cum am arătat poate viza numai modificarea sau anularea executării, nefiind posibilă schimbarea fondului soluţiei cuprinsă în titlul executoriu. Contestaţia la titlu poate purta numai asupra înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului titlului executoriu. Pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca motive de fond care să repună în dicuţie o hotărâre definitivă.

                Pentru ca o contestaţie la executare să fie admisă, trebuie ca:

1. Executarea să se facă sub controlul instanţelor judecătoreşti.
2. Să nu fie invocate apărări de fond anterioare pronunţării hotărârii.
3. Partea interesată să nu aibă deschisă calea unei acţiuni de drept comun.
4. Nu poate fi admisă contestaţia colectivă, fiecare parte nu poate să-şi apere decât ceea ce limitează interesul său propriu.

                Executările care nu se fac sub controlul instanţelor judecătoreşti sunt puţine la număr şi legiuitorul a instituit pentru aceste cazuri alte căi de verificare a legalităţii actelor şi formelor prin care sunt executate.

                În ceea ce priveşte cazurile în care nu sunt reglementate expres căi şi organe speciale de control asupra actelor de executare, se poate folosi calea contestaţiei la executare.

                Prin contestaţie la executare nu se pot invoca motive de fond care au putut fi ridicate în timpul fazei contradictorii a procesului civil la judecata în fond sau prin căile de atac legale în termenele prevăzute de lege.

                Natura imperativă a instituţiei autorităţilor lucrului judecat nu permite apelarea la motive de fond pe calea contestaţiei. Instanţa de executare este obligată să se conformeze titlului; ea nu îl poate modifica sau anula.

                În cazul contestaţiei la titlu, nu se poate cere decât lămurirea înţelesului dispozitivului, al întinderii sau aplicării lui.

                Prin contestaţie se poate opri executarea, dar nu se poate anula titlul executării (ca în cazul contestaţiei la executare).

                Prin contestaţia la poprire nu se pot invoca motive care ar pune în discuţie fondul dreptului, aşa cum el rezultă din hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi pe baza căruia s-a pornit la executare.

                Astfel, condiţiile pentru acordarea întreţinerii nu pot fi discutate prin contestaţie la poprire, însă pot justifica introducerea unei acţiuni de modificare a hotărârii de obligare la plata întreţinerii.

Pe calea contestaţiei la executare pot fi atacate măsurile asiguratorii.

                Nu este admisibilă contestaţia prin care se cere reducerea sumelor datorate cu titlu de întreţinere. Condiţiile pentru acordarea întreţinerii nu pot fi discutate în contestaţia la poprire. Ele pot constitui însa motive care să justifice introducerea unei acţiuni în modificare a hotărârii de obligare la plata întreţinerii (art. 44 şi 94 Codul familiei) care va fi adresată instanţei care a pronunţat hotărârea de stabilire a pensiei de întreţinere. Pe calea contestaţiei la executare se poate cere anularea urmăririi ca urmare a interpretării dispozitivului.

Natura juridică a contestaţiei la executare

                În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-au exprimat păreri diferite cu privire la natura juridică a contestaţiei la executare.

                Astfel, s-a susţinut că ar avea natură juridică a unei acţiuni, având aceleaşi caractere cu o acţiune civilă, de asemenea s-a susţinut că ea ar avea un caracter mixt de cale de atac specială şi de acţiune în anulare.

                Articolul 399 C. proc. civ. prevede că împotriva executării silite se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. Acesta a dus la o confuzie între contestaţie şi plângere, identitate datorată caracterului contestaţiei de atacare a anumitor acte sau măsuri.

                Susţinerile diferite din doctrina şi practica judiciară ne duc la caracterizarea ca greşită a unora dintre ele şi la acceptarea faptului că acestor modalităţi de contestare a actelor şi măsurilor de executare au un caracter mixt.

                Contestaţia la executare are natură juridică diferită în funcţie de obiectivul urmărit şi de titulatura ei.

                Astfel, ea este o cale de atac, dacă este introdusă de creditor sau debitor, împotriva actelor de executare pentru că astfel, conform cu caracterul unei căi de atac, se declanşează controlul instanţei cu privire la actele de urmărire silită.

                Atunci când este introdusă de terţ pentru a scoate de sub urmărire bunurile pe care le revendică drept ale sale şi care sunt urmărite greşit în contul datoriei debitorului, contestaţia la executare are caracterul unei adevărate acţiuni, o adevărată cerere de revendicare.

Competenţa pentru soluţionarea contestaţiei la executare

                Competenţa pentru soluţionarea contestaţiilor la executare se stabileşte în funcţie de obiectul contestaţiei, de caracterul titlurilor executorii şi după locul pronunţării hotărârilor judecătoreşti (în ţară sau în străinătate).

                Potrivit art. 400 alin. 1 şi 2, competenţa instanţei de judecare a contestaţiei la executare se determină în funcţie de obiectul contestaţiei.

Astfel, art. 400 alin. 1 prevede: contestaţia se introduce la instanţa de executare. Contestaţia la titlu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.

1. a) Contestaţiile la titlu, adică cele care privesc înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului, sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Conform art. 400 alin. 2 contestaţia la titlu, dacă vizează un titlu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, este de competenţa instanţei de executare.

                În materie de poprire, instanţa care a ordonat o poprire are, în judecarea contestaţiilor declarate, o anume competenţă, care se limitează la examinarea condiţiilor de formă în care s-a ordonat şi înfiinţat poprirea. Excepţiile de fond, care privesc însăşi valabilitatea titlului executoriu, trebuie examinate de instanţa de la care emană titlul.

                Contestaţia la titlu referitoare la dispoziţiile civile dintr-o hotărâre dată în urma unui proces penal se rezolvă de instanţa penală, care a pronunţat hotărârea ce se execută (art. 463 C. proc. pen.). Această instanţă e competentă şi când s-a pus în executare o hotărâre nedefinitivă sau când e îndreptată contra altei persoane decât cea condamnată.

1. b) Celelalte contestaţii, care se ridică împotriva urmăririi însăşi, asupra actelor de executare propriu-zisă, sunt de competenţa instanţei de executare.

                Astfel, contestaţiile la executare în care se discută opozabilitatea titlului pus în executare sunt de competenţa instanţei de executare.

                Dacă titlul executoriu este încuviinţat de un alt organ cu activitate jurisdicţională contestaţia va fi introdusă la acel organ de jurisdicţie.

                Când titlul executoriu emană de la un organ fără activitate jurisdicţională contestată (dacă nu există o cale specială), va fi adresată instanţei de executare, care va putea cere lămuriri de la organul de la care emană titlul.

                Competenţa teritorială

                Competenţa teritorială determină care anume dintre instanţe de acelaşi grad este chemată să soluţioneze o contestaţie la executare. Altfel spus, se delimitează competenţele între ele.

                În materie de contestaţie la titlu, instanţele competente sunt judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, spre deosebire de contestaţia la executare propriu-zisă, în cazul căreia sunt competente numai judecătoriile.

                Există şi situaţii speciale în care executarea se face prin comisie rogatorie în raza teritorială a altei instanţe.

Uneori, aceeaşi judecătorie are competenţa de a judeca ambele contestaţii. De exemplu, atunci când debitorul pârât are bunurile sale la domiciliul său, primeşte venitul din muncă în localitatea uned domiciliază sau are anumite bunuri în circumscriţia teritorială a judecătiei de domiciliu.

Aşa cum am văzut, există popriri cu un regim special în privinţa contestaţiei la executare. Astfel, pentru poprirea reglementată de art. 453 alin. 2, orice contestaţie trebuie adresată instanţei care a dispus, din oficiu, înfiinţarea popririi.

                Termenul pentru introducerea contestaţiei la executare

Prin O.U.G. nr. 138/2000 s-a introdus o reglementare nouă, cu privire la termenul de exercitare a contestaţiei la executare, abandonându-se sistemul anterior al unui termen general, prevăzut în fostul art. 403 C. proc. civ., care, stabilea că se poate formula contestaţie la executare în tot timpul cât durează executarea, adică din momentul primului act de executare, până la momentul când aceasta este considerată finalizată, adică potrivit alin. 3 al art. 403, în vechea adnotare, până la momentul pronunţării încheierii pe care instanţa de executare era obligată să o dea fără citarea părţilor, de îndată ce primea procesul-verbal de executare, constatând săvârşirea executării.

Prin art. 401 alin. 1 C. proc. civ., introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, s-a stabilit un termen unitar de 15 zile pentru execitarea contestaţiei la executare, care începe să curgă de la data când:

1. a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare;
2. b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu de la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;
3. c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia, ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile când nu a primit somaţia sau executarea se face somaţie.

Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut nu-l împiedică pe terţ să-şi realizeze dreptul pe calea unei acţiuni separate (art. 401 alin. final C. proc. civ.).

Cu privire la natura juridică a termenului de 15 zile, prevăzut de art. 401 C. proc. civ., acesta este un termen de decădere, susceptibil de repunere în termen, potrivit dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., sub rezerva dovedirii de către parte a faptului că a fost împiedicată să îndeplinească actul de procedură în termenul legal, printr-o împrejurarea mai presus de voinţa sa.

În acest caz însă, potrivit alin. 1 al aceluiaşi articol, actele de procedură se vor îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, arătându-se în acelaşi termen, de către parte, şi motivele acelei împiedicări.

Principalele aspecte procedurale ale contestaţiei

                Sediul materiei: art. 400, art. 401-402 C. proc. civ. şi art. 112 C. proc. civ. cu privire la cuprinsul şi modul de prezentare a cererii de chemare în judecată.

                Sesizarea instanţei se face printr-o cerere-contestaţie al cărui conţinut este prevăzut de art. 82-84, coroborate cu art. 112 C. proc. civ., fiind identic cu conţinutul oricărei cereri de chemare în judecată.

                Cererea de contestaţie la executare trebuie să cuprindă: numele şi domiciliul părţilor, obiectul, motivarea în fapt şi în drept, dovezile pe care se sprijină contestaţia şi semnătura. Motivarea contestaţiei la executare nu este îngrădită de reglementări speciale, cum se întâmplă în cazul recursului ori în cazurile de revizuire. Astfel, dacă partea împotriva căreia s-a pornit executarea a fost pusă în imposibilitate de a uza de o cale de atac ordinar, din cauza unui viciu de procedură săvârşit cu ocazia hotărârii ce se execută, aceasta are deschisă calea contestaţiei la executare, deşi nu au fost epuizate toate căile ordinare de atac.

                Contestaţiile la executare sunt supuse taxelor de timbru care se calculează proporţional cu valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, dacă acesta este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite, fără a putea depăşi un anumit cuantum, indiferent de valoarea urmăririi contestate.

                Taxa ce urmează a fi restituită în caz de admitere nu poate fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată.

                Contestaţia la executare se judecă de urgenţă, fixându-se în acest scop un termen scurt, sunt judecate cu precădere faţă de celelalte pricini la începutul şedinţei de judecată. Judecata se face potrivit regulilor de drept comun.

                Pentru a frâna tendinţa unor justiţiabili de a se folosi de dreptul de a face contestaţie la executare în scop de şicană sau pentru a tergiversa executarea, legea prevede că, în cazurile de vădită rea-credinţă, instanţa să acorde, la cererea părţii interesate, despăgubiri şi amendă.

Părţile

                Participanţii la judecarea contestaţiei la executare trebuie să fie părţile direct interesate: creditorul şi debitorul, terţul poprit sau terţul care pretinde că i s-a urmărit pe nedrept un bun al său şi care a introdus contestaţie.

                Citarea părţilor este obligatorie. Soţul necitat, reprezentant al soţiei în instanţa de urmărire, care nu a invocat viciul de procedură, nu se poate plânge pentru acest lucru pe cale de contestaţie.

 

Administrarea probelor. Aspecte caracteristice contestaţiei la executare

                Art. 402 C. proc. civ. permite administrarea tuturor probelor ce se pot folosi la judecarea oricărei acţiuni în justiţie cu condiţia să fie respectate prevederile art. 112 C. proc. civ..

                Administrarea de probe noi se poate face numai în cazul în care ele privesc situaţii ulterioare pronunţării hotărârii sau când ele reuşesc să clarifice conţinutul echivoc al hotărârii ce se execută. Astfel, nu se pot repune în discuţie şi administra probe pentru a se combate situaţia soluţionată de către instanţa de fond, dar acestea pot fi aduse la dosar pentru a lămuri dispozitivul neclar, fiind administrate de instanţă dacă, fără aceste probe, ea nu ar putea soluţiona în mod corespunzător contestaţia.

                Contestaţia la titlu se soluţionează pe baza probelor aflate la dosar, adică a hotărârii a cărei interpretare se cere, mai ales pentru că prin contestaţie la executare aceasta nu poate fi modificată, anulată sau completată.

                Contestaţia la executare poate fi sprijinită pe orice fel de probe admise în procedura comună.

                Stabilirea proprietăţii bunurilor urmărite şi revendicate de terţi

                Pentru a li se admite contestaţia la executare, terţii trebuie să dovedească dreptul lor de proprietate asupra bunului urmărit.

Suspendarea executării silite în cadrul contestaţiei la executare

Reglementarea legală a suspendării executării în temeiul promovării unei contestaţii la executare este prevăzută în art. 403 C. proc. civ., aceste dispoziţii reprezentând regimul general al încuviinţării suspendării executării.

Potrivit art. 403 alin. 1 C. proc. civ.: "până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel".

Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că asupra cererii de suspendare a executării silite, instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

Cererea de suspendare a executării silite se soluţionează, în lipsa unei dispoziţii contrare, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Totodată, se instituie obligativitatea depunerii unei cauţiuni, în cuantum fixat de instanţă.

Cu privire la natura juridică a cauţiunii, în literatura de specialitate, s-a exprimat constant punctul de vedere că aceasta reprezintă o garanţie pecuniară, dispusă de instanţa de judecată, în sarcina reclamantului, pentru evitarea exercitării de către acesta în mod abuziv a anumitor drepturi procesuale, şi pentru a asigura dezdăunarea pârâtului pentru pagubele produse prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către reclamant.

Încheierea pronunţată asupra cererii de suspendare a executării silite se poate ataca separat cu recurs, potrivit art. 403 alin. 3, în termenul general prevăzut de art. 301 C proc. civ., de 15 zile de la comunicarea încheierii.

Cu privire la suspendarea executării, art. 403 alin. 4 C. proc. civ. prevede posibilitatea pronunţării acesteia, prin încheiere, de către preşedintele instanţei, dacă există urgenţă, măsura astfel dispusă durând până la soluţionarea cererii de suspendare în cadrul contestaţiei la executare.

Altfel spus, concomitent cu introducerea contestaţiei la executare şi a formulării în cadrul acesteia a unei cereri de suspendare a executării, partea interesată poate formula o cerere de suspendare provizorie a executării, care nu se va soluţiona de un complet ordinar, ci de însuşi preşedintele instanţei, şi care va face obiectul unui dosar distinct de cel al contestaţiei la executare.

În astfel de situaţii, reclamantul este ţinut să facă dovada că a formulat contestaţia la executare, şi că în cadrul acesteia a solicitat suspendarea executării silite. De asemenea, trebuie plătită o cauţiune în cuantum de 10% din valoareabobiectului cererii sau de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani.Cauţiunea este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul.

Soluţionarea cererii de suspendare se face fără citarea părţilor. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.

 Căile de atac

În privinţa căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare, C. proc. civ., în actuala sa reglementare instituită prin O.U.G. nr. 138/2002, a stabilit un regim juridic distinct pentru contestaţiile la executare propriu-zisă, contestaţiile la titlu, contestaţiile prin care un terţ pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului urmărit, şi contestaţiile prin care se solicită împărţirea bunurilor proprietate comună.

Potrivit dispoziţiilor art. 402 alin. 2 C. proc. civ. "hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel".

Art.402 alin. 2 C. proc. civ. prevede în conţinutul său două excepţii de la regula pe care o instituie, şi anume: o primă derogare se referă la hotărârile pronunţate în contestaţia la executare prin terţii pretind că au asupra bunului supus urmăririi silite un drept de proprietate sau un alt drept real, iar a doua excepţie are în vedere hotărârile pronunţate în contestaţia la executare, cu privire la împărţirea bunurilor proprietate comună.

În aceste două cazuri reglementate de art. 401 alin. 2 şi art. 400¹ C. proc. civ., căile de atac sunt apelul, şi respectiv recursul, soluţie justificată prin aceea că în astfel de situaţii are loc o adevărată judecată asupra fondului, şi este necesar să se asigure o identitate de tratament juridic, sub aspectul căilor de atac, între aceste contestaţii şi acţiunile principale prin care se valorifică aceste drepturi, între care contestatorul poate opta.

Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută, potrivit dispoziţiilor art. 402 alin. 3 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte hotărârea asupra contestaţiei la titlu, atunci când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, aceasta este supusă recursului potrivit art. 402 alin. 2 C. proc. civ., nefiind incidente dispoziţiile alin. 3, căci, în acest caz, nu se execută o hotărâre judecătorească.

În cadrul judecării contestaţiei la titlu, instanţa, atunci când constată că actul nu este destul de clar, va putea cere lămuririle necasare de la organul emitent al titlului executoriu.

Codul de procedură civilă nu conţine în materia contestaţiei la executare dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în privinţa posibilităţilor de exercitare a căilor extraordinare de atac.

Prin urmare, doctrina a apreciat că împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare se pot exercita şi căile extraordinare de atac: contestaţia în anulare (art. 317-321 C. proc. civ.), revizuirea (art. 322-328 C. proc. civ.), dacă sunt întrunite cerinţele legale de executare a acestora.

Efectele hotărârii pronunţate în contestaţia la executare

                În cazul în care contestaţia este respinsă:

                - se continuă executarea în cazul în care urmărirea a fost suspendată;

                - nu mai poate fi introdusă o nouă contestaţie la executare pentru aceleaşi motive, hotărârea de respingere având putere de lucru judecat.

                Atunci când se constată vădita rea-credinţă a titularului contestaţiei la executare şi introducerea acesteia pentru a tergiversa executarea sau pentru a tachina cealaltă parte, instanţa poate să-1 oblige pe acesta la plata de despăgubiri dacă împiedicarea executării a pricinuit pagube, cât şi la plata unei amenzi (art. 404 alin. 2). Acestea vor fi stabilite prin hotărârea de respingere a contestaţiei pentru a crea astfel un titlu executoriu cu privire la ele.

                Dacă a fost admisă contestaţia, efectele diferă după scopul urmărit de aceasta. Astfel, conform art. 404 alin. 1, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, dispune anularea ori încetarea executării însăşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

 

Întoarcerea executării

Prin modificarea şi completarea Codului de procedură civilă adusă de O.U.G. nr. 138/2000, a fost acoperită lipsa reglementării privitoare la întoarcerea executării. Asrfel, au fost introduse art. 404¹-404³, consacrate acestei instituţii, ce formează secţiunea VI¹ din Capitolul I.

Potrivit art. 404¹, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. În continuare, textul precizează că bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celi îndreptăţit.

Dacă executarea s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei. Excepţie face situaţia prevăzută de art. 449 C. proc. civ.

Se observă că textul legal are în vedere întoarcerea executării în cazul ambelor forme: executare silită directă şi executare silită indirectă.

În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, se va putea dispune, la cererea persoanei interesate, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării (art. 404² alin. 1).

Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul (art. 404² alin. 2).

Textul legal se referă şi la ipoteza în care restabilirea situaţiei anterioare nu s-a dispus de instanţă, în condiţiile prezentate anterior. În acest caz, persoana îndreptăţită va putea cere restabilirea situaţiei anterioare instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.

La fel se va proceda şi în cazul în care titlul executoriu emis de un alt organ decât o instanţă judecătorească a fost desfiinţat de acel organ sau de alt organ din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii situaţiei anterioare nu este prevăzută de lege sau, deşi este prevăzută, nu s-a luat această măsură. Şi în acest caz, persoana îndreptăţită se va putea adresa instanţei judecătoreşti competente potrivit legii (art. 404³ C. proc. civ.).