loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

          Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea pentru a fi operantă trebuie să capete formă juridică, aceasta fiind cea dintâi sesizată. O asemenea formă este dată de contractul de asigurare, care constituie legea părţilor, precum şi de legea propriu-zisă, care are putere legislativă. Contractul şi legea cu privire la activitatea de asigurare, cuprinzând drepturi şi obligaţii în materie de asigurări, se completează reciproc.

          După renunţarea la monopolul statului în materie de asigurări, exercitat prin Administraţia Asigurărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării date prin legea contractului de asigurare; “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătescă o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anume risc să plătescă asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizaţie, în limitele şi la termenele cuvenite”[1].

            Conform aceloraşi prevederi legale, orice contract de asigurare este obligatoriu să se întocmească în formă scrisă şi trebuie să conţină următoarele elemente:

  • numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
  • obiectul asigurării: bunuri, persoane şi răspundere civilă;
  • riscuri ce se asigură;
  • momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
  • primele de asigurare;
  • sumele asigurate;
  • alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

           Poliţa de asigurare reprezintă, de fapt, un transfer al riscurilor financiare de la persoane fizice şi juridice către societăţile de asigurări.

Pe piaţa asigurărilor, tranzacţiile de vânzare-cumpărare se efectuează în mod diferit. Cumpărătorul asigurării (asiguratul) care plăteşte primele de asigurare, nu primeşte în schimb un produs concret, tangibil şi nici un serviciu imediat. Lui îi revine promisiunea unei sume viitoare ce va fi acordată de către societatea de asigurări în eventualitatea producerii unei daune. Această promisiune (un posibil serviciu viitor) nu este palpabilă şi nu există certitudinea că va avea loc până în momentul expirării termenului de valabilitatea al poliţei de asigurare.

În cazul în care prevederile legale privind asigurările nu au fost respectate, în instanţă, contractul de asigurare nu poate fi dovedit prin martori. Societăţile de asigurare pot face dovada încheierii prin emiterea şi trimiterea unui document de asigurare cum ar fi, de exemplu,  poliţa sau certificatul de asigurare, cererea de plată a primei ori înscrisul prin care se manifestă voinţa asigurătorului de a încheia contractul. Documentul de asigurare poate fi nominal, la ordin sau la purtător.

Dacă riscul asigurat s-a produs înaintea contractării, adică înainte de a începe obligaţia asigurătorului, contractul se reziliază. La fel se procedează şi în cazul în care dacă după încheierea contractului de asigurare producerea evenimentului a devenit imposibilă. În mod normal, dacă nu apar astfel de situaţii speciale, contractul de asigurare se reziliază dacă asiguratul nu a achitat în termenele prevăzute în contract sumele cu titlu de primă.

Pentru a încheia poliţele de asigurare, părţile trebuie să aibă capacitatea de a contracta, iar clauza contractului să fie licită.

Orice persoană poate contracta, dacă nu este declarată incapabilă prtin lege. Contractele de asigurare pot fi încheiate de persoanele juridice în mod direct, prin organele lor de conducere, prin subunităţie lor, sau prin reprezentanţi. În cazul persoanelor fizice, acestea pot încheia asigurări numai dacă au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. Cu toate acestea, poliţele încheiate de minorii sub 14 ani sau de persoanele puse sub interdicţie rămân valabile atâta timp cât cei în cauză, sau reprezentanţii lor nu cer anularea. Astfel, asigurătorul va trebui să acopere daunele revendicate de asigurat.[2]

Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării. Asigurarea ex. contractu are la bază principiul facultativităţii, adică ea se încheie din proprie iniţiativă de către persoanele fizice şi juridice interesate, împotriva acelor evenimente care le ameninţă viaţa sau integritatea corporală. Asigurarea ex. lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoanale fizice aflate într-o anume situaţie prevăzută de lege (de exemplu cele aflate în timpul unei călătorii cu mijloacele de trensport public), precum şi acele persoane fizice sau juridice care poartă o răspundere civilă faţă de terţi, sunt obligaţi să  o încheie, iar asigurătorii să elibereze un înscris probator al asigurării.[3]

Principalele caracteristici de ordin juridic ale contractului de asigurare:[4]

  • caracterul consensual;
  • caracterul sinalagmatic;
  • caracterul aleatoriu;
  • caracterul succesiv;
  • caracterul de adeziune;
  • caracterul oneros.

Faptul că este un contract consensual, evidenţază că el se încheie prin simplul consimţământ al părţilor. Legea prevede în mod expres obligativitatea încheierii în scris a acestuia şi cuprinderea anumitor elemente, dar acest lucru nu înseamnă o abdicare de la principiul consensualismului. Valabilitatea contractului începe din momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut. Forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi pe cele ale terţilor.

Părţile contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi aflate în strânsă legătură. Astfel asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea evenimentului asigurat. De asemenea el se obligă să achite primele de asigurare la intervalele prevăzute contractual. La rândul său asigurătorul se angajează să acopere riscul asiguratului din momentul în care acesta a completat declaraţia de asigurare efectuată înaintea încheierii contractului, în cazul producerii respectivului eveniment. Este de menţionat că asigurătorul este ţinut să-şi respecte obligaţia contractuală numai în măsura în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale contractuale, de plată a primelor de asigurare. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi când contractul este lovit de nulitate sau rămâne valabil pentru o sumă mai mică.

Reciprocitatea nu operează, aşadar, decât atunci când asiguratul şi-a respectat integral obligaţiile asumate faţă de asigurător. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de caracterul sinalagmatic al contractului de asigurare.

Încheierea contractului de asigurare se face în mod aleatoriu, adică în momentul contractării părţile nu cunosc nici existenţa, nici perioada exactă în care părţile pot beneficia de avantajele care reies din contract. Aceasta deoarece obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert. Acest eveniment, denumit aleator, reprezintă pentru fiecare din părţi o şansă de câştig sau un risc de pierdere. Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii ar fi cunoscut, asigurarea nu ar avea sens: asigurătorul ar refuza încheierea unui astfel de contract, în timp ce asiguratul ar avea siguranţa producerii riscului.

Succesivitatea contractului se referă la faptul că suma asigurată se eşalonează în timp. Asigurătorul se angajează să acopere un anumit risc (sau un complex de riscuri) o perioadă foarte lungă de timp (de exemplu contractul de asigurare de deces) cu plata anuală sau subanuală a primei, sau o perioadă foarte scurtă de timp (pe durata unui zbor aerian) cu plata integrală a primei la încheierea contractului.

Este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător la el a aderat asiguratul. Într-o serie de cazuri, mai ales la asigurările de persoane, asigurătorul întocmeşte poliţe de asigurare tip în care toate condiţiile contractuale sunt standard. La asigurările de persoane o importanţă deosebită o are faptul că asigurătorul elaborează un proiect de contract (o ofertă) pe care îl (o) negociază cu viitorul asigurat. În cazul în care unele formulări din poliţele de asigurare tip nu sunt suficient de clare pentru clientul societăţii de asigurări, se poate ajunge la contestarea lor de către acesta. În asemenea situaţii asiguraţii se adresează instanţelor judecătoreşti.[5]

Prin încheierea unui contract de asigurare, fiecare din părţi urmăreşte să obţină o contraprestaţie în schimbul obligaţiei asumate. La fel ca şi alte contracte oneroase (de vânzare-cumpărare, de schimb, locaţie de gestiune, împrumut ş.a.), contractul de asigurare este opusul contractului gratuit care presupune o obligaţie numai pentru una din părţi. Asiguratul beneficiază de protecţia pe care i-o oferă asigurătorul, care preia asupra sa riscul asigurat nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăţi sub forma primei de asigurare. Există totuşi şi posibilitatea ca asiguratul să încheie un cotract de asigurare în favoarea uni terţ care devine astfel beneficiarul asigurării.

Prin riscurile pe care le implică, prin drepturile şi obligaţiile prevăzute în conţinutul său, înţelegerea dintre asigurat şi asigurător este un contract de bună credunţă, adică presupune ca executarea acestuia să se facă prin respectarea clauzelor contractuale dintre părţi. Asigurătorul acceptă preluarea unui risc bazându-se pe informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări, el neavând de fiecare dată posibilitatea de a le verifica. Dacă se constată că informaţiile nu au fost corecte, reaua credinţă a asiguratului este sancţionată în mod legal.

Activitatea de asigurare implică anumite premise care decurg din caracterul evenimentelor care justifică promovarea asigurărilor:[6]

  • caracter aleator;
  • caracter evaluabil;
  • mutualitatea;
  • extensia numerică (distribuirea);
  • echidistanţa faţă de risc.

Pentru ca un contract de asigurări să fie valabil, este necesar ca evenimentul (riscul) să fie întâmplător, relizarea lui să nu depindă de voinţa persoanelor fizice sau juridice implicate. Intervenţia subiectivă a acestora este îngrădită de lege, în vederea încasării sumelor asigurate prevăzute în contract.

Caracterul evaluabil al evenimentelor  presupune ca acestea să urmeze o lege de repartiţie statistică, studiată cu ajutorul calculului probabilităţilor, vizând numărul de cazuri înregistrate, regularitatea acestora, zona afectată, mărimea pagubelor, etc. Constituirea fondului de asigurare se face pe principiul solidarităţii. Existenţa asigurării este indisolubil legată de necesitatea constituirii unui fond de resurse băneşti destinat indemnizării pagubelor provocate de anumite fenonene viitoare şi nesigure.

          În ceea ce priveşte fondul de asigurare, acesta se formează pe seama sumelor de bani (prime de asigurare), pe care le achită asiguraţii, la baza lui aflându-se legea numerelor mari, care permite societăţilor de asigurăi să anticipeze, cu aproximaţie, numărul daunelor şi volumul de prime necesar pentru acoperirea potenţialelor daune, cheltuielile de funcţionare a societăţii şi obţinerea de profit.

            Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:

  • acoperirea pagubelor provocate de fenomenele asigurate, la asigurările de bunuri şi la cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;
  • finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
  • constituirea unor fonduri la dispoziţia societăţii comercile.

          În procesul formării şi utizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma primelor de asigurare pornesc de la persoane fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc comunitatea de risc) către organizaţia de asigurare. În etapa următoare, fluxuri băneşti sub forma indemnizaţilor de asigurare (despăgubiri sau sume asigurate) pornesc de la fondul de asigurare către persoanele fizice sau juridice afectate de producerea fenomenului asigurat.

          Cei interesaţi apelează la asigurare ca modalitate de protejare împotriva pericolului (riscului) care îi ameninţă, numai dacă prima de asigurare este îndeajuns de redusă comparativ cu mărimea pagubei pe care ar urma să o suporte dacă s-ar produce fenomenul respectiv. Dacă suma asigurată, care determină un nivel ridicat al primelor de asigurare, stabilită pe baza tabelelor de tarife ale fiecărui asigurător, este mai mare decât suma pe care un potenţial asigurat ar fi nevoit să o plătească în cazul producerii unui eveniment nedorit, acesta va refuza ideea unei astfel de contractări. Societăţile de asigurări trebuie să-şi stabilească un nivel al primelor de asigurare astfel încât să atragă cât mai mulţi clienţi, dar, în acelaşi timp să obţină un nivel al veniturilor din care să-şi acopere cheltuielile de funcţionare, cheltuielile cu salariile, cu  comisioanele angajaţilor cu contract de mandat, etc şi nu în ultimul rând, acest nivel al primelor încasate trebuie să permită stabilirea unui procent optim reprezentând comisionul mandanţilor.

          Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc. Persoanele fizice sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole acţionează pentru apărarea intereselor comune. Comunitatea se formeză în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului de asigurare la dispoziţia unei instituţii specializate (societate comercială de asigurare sau organizaţie de asigurare mutuală). Membrii comunităţii de risc consimt să contribuie la suportarea în comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea evenimentelor asigurate.

          Asigurarea oferă avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţie (despăgubire) de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul cotribuţiei lor la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după principiul mutualităţii, adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar acesta se rapartizează numai acelora care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat.

          Prin urmare, asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi de redistribuire a valorii adăugate brute, relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa sau integritatea corporală.

Extensia numerică a asiguraţilor este o necesitate în asigurări impusă de calcularea pe baze statistice a primelor de asigurare, evaluarea şi distribuirea riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea şi folosirea eficientă a fondului de asigurare. Echidistanţa faţă de risc a asiguraţilor presupune identificarea intereselor similare a asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare, dezdăunarea în mod identic a acestora pentru o anunită categorie de riscuri.

Asigurarea contractuală constituie o modalitate de dobândire a securităţii individuale de către asiguraţi, care în cazul producerii riscului asigurat vor primi sprijinul aşteptat din partea companiilor de asigurări sau societăţilor mutuale. Asigurarea obligatorie oferă protecţie anumitor categorii de persoane fizice sau juridice din considerente de ordin social şi economic naional.

 

[1] Legea nr.36 apărută în Monitorul Oficial din data de 26 decembrie 1995

[2] Art. 949 din Codul Civil, Ed. “Lumina Lex”, Bucureşti, 1990, pag. 224

[3] Văcărel,Iulian, Bercea,Florian “Asigurări şi Reasigurări”, Ed. “Expert” Bucureşti 1998

[4] Constantinescu, Dan Anghel, Dobrin,Marinică, Ungureanu,Ana Maria, Grădişteanu,Daniela, “Tratat de asigurări”, Ed. “Semne” Bucureşti 1999, pag. 46-47

[5] William,C. Arthur,Jr., Smith,Michael,L.., Young,Peter,C., “Risck Management and Insurance”, Seventh Edition, New York, 1998, pag. 406-407

[6] Mihăescu,Liviu, “Asigurări şi reasigurări”, Ed. Universităţii”Lucian Blaga” din Sibiu, 2002, pag.10

Loading...