Starea de maturitate pe care societatea internaţională o atinge, pe diferitele sale paliere de existenţă, a dus la crearea organismelor internaţionale de cooperare. Internaţionalizarea fenomenelor criminale a determinat un răspuns de aceeaşi natură din partea statelor afectate, iar subiecte precum combaterea crimei organizate sau a terorismului au intrat cu prioritate pe agenda politică a liderilor internaţionali şi au determinat crearea unor organisme care să asigure spaţiul de comunicare internaţional, în special european şi să ofere instrumente legale de cooperare care să respecte statul de drept şi suveranitatea tuturor reprezentanţilor naţionali.
Încă de la început, trebuie făcută diferenţa între cooperarea judiciară şi cea poliţienească, termeni ce se circumscriu la două mari capitole: justiţie şi securitate. Deşi cele două merg în paralel, ambele se determină una pe cealaltă şi se asigură reciproc.
Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor mecanisme de cooperare operaţională (Eurojust, EJN – European Judicial Network etc.) pentru realizarea unui spaţiu de justiţie (legalitate). Pentru Uniunea Europeană, subiectul este nou şi apare ca necesitate a eliminării graniţelor. Primii paşi sunt realizaţi în contextul Schengen, primele îmbunătăţiri sunt efectuate odată cu Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam.
Recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare presupune ca o decizie luată într-unul din Statele Membre să fie recunoscută şi implementată în toate celelalte State Membre, ca decizie naţională. În anul 2000 a fost adoptat Programul european pentru recunoaşterea reciprocă în materie penală, iar în 2005 a fost adoptat un plan de acţiune în vederea asigurării implementării conceptului. Principalele activităţi în acest domeniu au vizat: mandatul de arest european, deciziile cadru cu privire la recunoaşterea reciprocă a penalităţilor financiare, a deciziilor de confiscare, executarea sentinţelor în închisoare, cazierul judiciar etc. Aceste activităţi au fost susţinute prin implementarea unor definiţii comune a infracţiunilor, în special cele transnaţionale şi prevederi similare referitoare la nivelul minim de sancţionare a infracţiunilor în legislaţia penală a Statelor Membre.
Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea, conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative.
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către structurile privind schimbul de date şi informaţii, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii de care să beneficieze toţi participanţii.
Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice, limitate în timp şi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă operativă.
Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţii de aplicare a legii şi structuri departamentale iniţiind şi dezvoltând proiecte de colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii.
Instituţiile de cooperare poliţienească la nivelul României sunt: Punctul Naţional Focal, Unitatea Naţională Europol, Biroul SIRENE – în stadiu de dezvoltare şi implementare, Instituţia ataşaţilor de afaceri interne/ofiţerilor de legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional Interpol. Ele reflectă principalele instituţii de cooperare poliţienească internaţională de la diferite nivele:
regional – Europol, Centrul SECI;
global – OIPC Interpol, ONU (convenţii, programe);
multilateral – Task Force-uri;
bilateral – instituţia ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin instrumente specifice, care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de dreptul naţional, cât şi de dreptul public internaţional. Instrumentele de cooperare se constituie ca forme-cadru, reciproc recunoscute de state, care stabilesc condiţiile şi modalităţile de cooperare. În continuare, vor fi dezvoltate instrumentele de cooperare statuate prin intermediul Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam reuşeşte să clarifice şi să simplifice instrumentele legale de cooperare europeană pentru asigurarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Ele diferă în funcţie de pilonul sub care se află problematica pentru care se solicită cooperarea. Asigurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie îşi răsfrânge activitatea sub primul pilon comunitar şi în special sub cel de-al treilea.
Instrumentele legale ale celui de-al treilea pilon îşi au baza în modelul celui de-al doilea pilon (politica unitară în domeniul străinilor şi securităţii). Înaintea adoptării Tratatului de la Amsterdam, cele mai importante instrumente ale Consiliului în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne au fost clasicele convenţii internaţionale. Implementarea convenţiilor este însă lentă şi dificilă, în orice caz, Tratatul de la Amsterdam a creat două noi instrumente: deciziile şi sistemul decizional.
Convenţiile sunt instrumente tradiţionale de drept internaţional. Consiliul Uniunii Europene poate încheia convenţii şi poate recomanda adoptarea lor de către Statele Membre. Spre deosebire de poziţiile comune şi alte decizii, convenţiile trebuiau ratificate de către parlamentele naţionale ale tuturor Statelor Membre, până la data la care Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare. Până la acea dată, convenţiile s-au aplicat, cu unele excepţii, imediat ce măcar jumătate din Statele Membre le-au ratificat. Spre exemplu, pe 26 iulie 1995, Consiliul a adoptat o convenţie stabilind un Birou European Poliţienesc (Europol).
Sistemul decizional, asemenea directivelor Comunitare, este influenţat de Statele Membre, în funcţie de rezultatele care urmează a fi obţinute, în timp ce alegerea formei şi metodelor rămân în sarcina autorităţilor naţionale, spre deosebire de directive. Sistemul decizional nu are un efect direct (şi din această cauză nu poate fi folosit ca bază în procedurile judiciare, de către indivizi). Acestea sunt folosite pentru a aproxima legile şi regulamentele din Statele Membre. De exemplu, la data de 22 decembrie 2003, Consiliul a adoptat Decizia cadru privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile.
Deciziile sunt obligatorii, dar nu au efect direct. Ele sunt însoţite, în mod consecvent, de către măsurile de implementare. O decizie – în sens legal – poate fi luată pentru orice scop, mai puţin pentru a aproxima legile şi regulamentele interne ale Statelor Membre. Deciziile au fost adoptate, spre exemplu, pentru probleme de cooperare judiciară (crearea Eurojust) şi cooperare poliţienească (crearea Colegiului European Poliţienesc). Consiliul acţionează unanim pentru adoptarea deciziilor cadru şi a deciziilor. Implementarea măsurilor poate fi aplicată de către majoritatea calificată, în anumite cazuri.
Poziţiile comune definesc abordarea Uniunii referitoare la o anumită problemă, pe care Statele Membre le apără în organizaţii şi conferinţe internaţionale. Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul a adoptat o poziţie comună pe definiţia exactă a termenului „refugiat”, pentru problemele referitoare la azil. Instrumentele comunitare (ale primului pilon) sunt folosite, din ce în ce mai des, în vederea implementării politicilor pentru Justiţie şi Afaceri Interne. Această tendinţă reflectă greutatea politică în creştere a Comisiei, a Parlamentului European, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în relaţie cu Consiliul.
Regulamentele sunt obligatorii în toate elementele lor şi direct aplicabile în toate Statele Membre. Nici o măsură naţională nu este necesară pentru implementarea acestora. Acestea sunt generale, ca scop şi obligatorii pentru toate Statele Membre. La data de 18 februarie 2003, spre exemplu, Consiliul a adoptat Regulamentul care stabileşte criteriile şi mecanismele folosite pentru determinarea Statului responsabil să examineze cererea de azil.
Directivele europene stabilesc obiective şi rezultate pe care Statele Membre trebuie să le atingă, prin intermediul legislaţiei naţionale sau alte măsuri corespunzătoare. Exemplu: la data de 29 aprilie 2004, Consiliul a adoptat Directiva care stabilea condiţiile pentru recunoaşterea statutului de refugiat şi definea drepturile implicite.
Deciziile sunt obligatorii şi pot fi adresate unuia sau mai multor State Membre, în special, sau tuturor Statelor Membre, companiilor şi indivizilor.
Recomandările şi opiniile sunt instrumente care, legal nu sunt obligatorii şi nu constituie instrumente legislative. Ele sunt adresate în mod frecvent Statelor Membre şi reprezintă un obiectiv general sau definesc un set de măsuri recomandate de către Consiliu. Rezoluţiile, declaraţiile şi concluziile oferă punctul de vedere al Consiliului şi nu sunt obligatorii. Acestea pot avea, fără discuţie, un impact politic important.
Tratatul de la Amsterdam a introdus modificări substanţiale pentru cel de-al treilea pilon, care au afectat în mod profund suveranitatea naţională şi principiul teritorialităţii. Acesta oferă posibilitatea efectuării de operaţii către Europol şi stabileşte implementarea de măsuri pentru asigurarea unor reguli minime, cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor în domeniul crimei organizate, terorismului şi traficului ilicit de droguri.