loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1.Obiectul infracţiunii

1.1.Controverse asupra obiectului juridic

           Încă din perioada constituirii şcolii clasice penale, au apărut în doctrină unele idei asupra obiectului juridic al infracţiunii, chiar dacă acest concept nu era încă pe deplin clarificat şi nu era diferenţiat în mod clar de acela de obiect material al infracţiunii.

              Întrevazând ca obiect juridic al infracţiunii, necesitatea ocrotirii existenţei societăţii, un reprezentant al şcolii clasice penale afirmă că "faptele care trec dincolo de necesitatea de conservare a existenţei societăţii, sunt nedrepte în natura lor".

              Dupa Carrara, obiectul agresiunilor este violarea idealurilor necesare pentru colectivitatea socială. O infracţiune reprezintă o agresiune şi o violare a bunului, real sau ideal, garantat de lege.

              Aceste idei vor fi aprofundate de doctrinele penale liberale moderne, mai ales în cadrul dezbaterii controverselor create şi de concepţiile naţional-socialiste totalitare. Spre deosebire de acestea din urmă, care promovau ideea unui drept penal subiectivist-simptomatic, considerând infracţiunea ca o violare a unei datorii de fidelitate faţă de stat şi ca o forma de răzvrătire a individului împotriva voinţei statului, teoriile moderne asupra obiectului juridic, pun accentul pe ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii ca obiect juridic al infracţiunii, poziţie specifică regimurilor democratice-liberale.

             În doctrina italiană modernă, obiectul juridic al infracţiunii este bunul sau interesul protejat de legea penală. Prin bun juridic se înţelege tot ceea ce satisface o trebuinţă umană, iar prin interes se înţelege relaţia dintre subiect si bun.

             Într-o opinie, obiectul juridic al infracţiunii este acel bun interes pe care fapta incriminată îl lezează sau îl expune unui pericol şi pentru ocrotirea căruia, intervine legea penală. În opinia sa, toate infracţiunile au un obiect juridic, chiar dacă unele nu au obiect material. Bunul sau interesul juridic tutelat de legea penală reprezintă, în esenţă, interesul social de a ocroti anumite valori; este vorba, prin urmare, de ocrotirea unui bun sau a unui interes general, chiar dacă, cel lezat nemijlocit ar fi o persoană particulară.

Legea penală protejează anumite valori pentru conservarea lor şi buna convieţuire socială, independent de interesele indivizilor izolaţi sau de interesele particulare ale acestora.

            Astfel, integritatea corporală este ocrotită de legea penală în masura în care constituie un interes în a carui conservare este interesată întreaga societate şi nu numai o persoană determinată, care a fost victima unei agresiuni.

            Prin urmare, obiectul juridic al oricărei infracţiuni prezintă în mod necesar un interes public, deoarece şi atunci când se referă la interesele individuale, acestea sunt protejate ca interese colective, pe care statul le apară indiferent de voinţa individului izolat.

            În concepţia unor autori, orice infracţiune, aşa cum are un subiect activ, are şi un obiect juridic, adică un bun-interes protejat de drept (de aici şi denumirea de bun juridic) şi pe care norma îl protejează prin ameninţarea cu pedeapsa a celor ce săvârşesc fapte care lezează valorile sociale fundamentale.

În continuarea acestei opinii, bunul juridic este orice lucru susceptibil de a satisface o cerinţa umană. El se poate înfaţişa ca un lucru palpabil sau ca o entitate ideală.

În ce priveşte noţiunea de interes, aceasta exprimă un raport între subiect şi bun, adică evaluarea de către subiect a aptitudinii bunului de a satisface o trebuinţă. Este vorba aici de reflectarea subiectivă a bunului şi exprimă tendinţa, aspiraţia subiectului spre conservarea acelui bun. Deşi sub un anumit aspect este vorba de noţiuni diferite, majoritatea autorilor le folosesc în mod egal, considerând că distincţia are mai mult o valoare terminologică.

            O altă problematică analizată în doctrină este tendinţa de a substitui conceptului de obiect juridic pe acela de scop al legii penale (raţiunea incriminării), ca şi tendinţa de a supraevalua importanţa bunului juridic. Mai ales în cazul unor infracţiuni care au acelaşi bun juridic (ca, de exemplu, viaţa persoanei, bun juridic ocrotit în cadrul secţiunii definită "omuciderea"), în determinarea pericolului concret pe care îl prezintă infracţiunea, se vor avea în vedere şi alte elemente decât obiectul juridic, şi anume: mijloacele, modalităţile de săvârşire, locul, timpul, poziţia subiectivă a făptuitorului, raporturile dintre acesta şi victimă, etc.

             În doctrina dreptului penal se confruntă şi concepţia după care infracţiunea este o agresare a propriului obiect juridic, cu cea după care infracţiunea este o simplă violare a unei obligaţii de supunere, de obedienţă în faţa normelor de drept.

             Mai mult, în doctrina penală, s-a afirmat chiar că există infracţiuni care au un adevarat obiect juridic (normele de acest fel ar fi legitime) şi infracţiuni care au numai imaginea unui obiect juridic, această imagine fiind lipsită însă de orice conţinut (normele de acest fel ar fi ilegitime şi deci, nu ar trebui aplicate).

              Valoarea socială trebuie înţeleasă ca o valoare abstractă a ordinii sociale, protejată juridic, pentru a carei menţinere comunitatea manifestă interes şi care poate fi atribuită, fie individului, fie colectivităţii.

              Ca o categorie pur formală, obiectul juridic reprezintă categoria tuturor obiectelor şi valorilor individuale pe care legea penală le protejează. Teoria modernă germană accentuează chiar, necesitatea abstractizării noţiunii de valoare juridică, înţelegând prin aceasta relaţiile sociale cu privire la anumite valori sociale vitale pentru interesele comunităţii.

 

 

 

 

 

1.2.Obiectul juridic al infracţiunii

               Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor calificat, aşa cum am mai afirmat, îl formează ansamblul relaţiilor sociale ce constituie obiectul juridic comun al tuturor infracţiunilor contra persoanei.

               Ca şi la fapta de omor simplu (art.174 C.p.), obiectul juridic special al infracţiunii de omor calificat, îl constituie relaţiile sociale a caror formare, desfăşurare şi dezvoltare, nu sunt posibile fară respectarea în prealabil a vieţii persoanelor.

               Având ca moment iniţial pe cel în care, terminându-se procesul fiziologic al naşterii, copilul este expulzat, dreptul la viaţa (ca o componentă a capacităţii de folosinţă a persoanei) încetează odată cu producerea fenomenului natural al morţii. Deşi s-ar părea că determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este deloc aşa.

              Dreptul la viaţă se naşte în momentul când copilul, separat de corpul mamei, îşi începe existenţa sa proprie.              

              Sub reglementarea Codului penal anterior şi chiar după intrarea în vigoare a actualului Cod penal, s-a susţinut că dreptul la viaţă există din momentul când copilul se angajează în procesul naşterii, nu neaparat din momentul respiraţiei acestuia. Acest punct de vedere nu poate fi împartaşit, deoarece legiuitorul, prevăzând în art.177 C.p., pruncuciderea ca formă (ce-i drept, atenuată) a omuciderii, deci ca infracţiune contra vieţii, arată că aceasta constă în "uciderea copilului nou-născut săvârşită imediat dupa naştere", ceea ce înseamnă că, potrivit concepţiei sale, dreptul la viaţă nu se naşte în momentul concepţiei şi nici în momentul când copilul se angajează în procesul naşterii, ci abia când acesta, fiind expulzat, îşi începe propria sa existenţă. Dreptul la viaţă implică existenţa vieţii.

               Întrucât dreptul la viaţă este recunoscut în egală masură tuturor persoanelor, nu interesează dacă victima infracţiunii a fost o persoană tânară sau batrână, sănătoasă sau bolnavă, barbat sau femeie, s.a.

               În discuţia teoretică potrivit careia dreptul la viaţă este ocrotit pentru că răspunde unui interes al individului sau pentru că este o valoare socială în care este interesată întreaga colectivitate, teza dominantă a fost aceea că statul ocroteşte viaţa umană în interesul individului, pentru care aceasta constituie bunul suprem, însă ocrotirea priveşte mai cu seama interesul colectivităţii în considerarea obligaţiilor ce revin individului faţă de familie şi faţă de societate. Acest din urmă interes este prevalent; aşa se explică de ce omorul la cerere sau cu consimţământul victimei, chiar în legislaţiile care admit o atare reglementare, nu este în afara sancţiunii penale( chiar dacă se prevede o pedeapsă mai redusă ).

                Importanţa vieţii individului pentru societate a determinat din totdeauna interesul grupului social pentru ocrotirea vieţii în cadrul relaţiilor sociale, viaţa devenind astfel, o valoare socială un "bun" care interesează întreaga colectivitate.

                 Concepând viaţa ca o relaţie socială (relatio ad alteros), se explică de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere. Această nu este de conceput, nu pentru ca o persoană nu ar avea dreptul să îşi ridice viaţa, ori pentru ca sinuciderea ar fi în contradicţie cu interesele persoanei sau ca fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie socială cu privire la viaţă. O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăsi, deci lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel, o valoare socială.

1.3.Obiectul material al infracţiunii

              Obiectul material al omorului calificat, ca şi în cazul omorului simplu fiind vorba, aşa cum am mai arătat, de o variantă agravată a faptei prevazute la art.174 şi de faptul că ambele infracţiuni au acelaşi obiect juridic, este corpul omenesc în complexitatea sa, iar într-o precizare mai exactă, corpul persoanei subiect pasiv.

              Având însă în vedere că unele modalităţi normative din cuprinsul textului de lege impun o anumită calificare a subiectului pasiv, sintagma "corpul victimei" se poate  limita, în cazul acelor modalităţi, la a enunţa unele categorii de persoane al caror corp poate constitui element material al infracţiunii prevăzute la art.175 din Codul Penal. Astfel, acţiunea sau inacţiunea distructivă a faptuitorului se poate îndrepta împotriva corpului soţului sau unei a rude apropiate (lit.c), împotriva corpului persoanei aflate în neputinţă de a se apăra (lit.d), al persoanei care îşi îndeplineşte îndatoririle de serviciu sau publice (lit.f) sau al persoanelor prin a caror ucidere, făptuitorul îşi asigură sau asigură altuia sustragerea de la urmarire sau arestare ori de la executarea unei pedepse (lit.g) sau înlesneşte ori ascunde săvârşirea altei infracţiuni (lit.h).

              De menţionat este şi observaţia asupra căreia ne-am oprit atenţia şi anterior, potrivit căreia, acţiunea sau inacţiunea distructivă a ucigaşului nu poate viza decât corpul unui om în viaţă, deoarece altfel nu se poate concepe săvârşirea infracţiunii de omor, fapta neputând întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, decât cel mult elementele constitutive ale infracţiunii de profanare de morminte, faptă prevazută şi pedepsită de art.319 din Codul penal, atunci când profanarea există şi se poate dovedi.           

             Prin urmare, obiectul material al infracţiunii constă în corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă (copil, tânar, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav sau muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice).

             Viaţa este un fenomen complex ca formă de mişcare, ea având la bază procese biologice şi psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială, ca relaţie socială, şi implicit, încetează relaţiile legate de ea. De aceea interesează nu numai aspectul social al vieţii, dar şi cel biologic.

Obiectul material nu se confundă cu subiectul pasiv. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv devine obiect material al infracţiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise.

             În caz de tentativă însă, persoana continuând să traiască, trăsăturile sale ca subiect pasiv, se confundă întru totul cu cele ale obiectului material.

             În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut în tot mai multe state: considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru penal de pâna acum, era considerată fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infracţiunii de omor), s-a ridicat chestiunea  dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua non, faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei. Problema este, în primul rând, ridicată de practică şi, dupa cum vom vedea în continuare, prezintă un interes cert. De asemenea, de rezolvarea acestei probleme profită şi situaţia în care faptele sunt săvârşite din culpă. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri, fapta săvârşiţă este infracţiune de omor?

    Este evident că, un eventual raspuns afirmativ se bazează pe faptul că autorul nu ştia că victima decedase anterior acţiunii sale şi că, din punct de vedere penal, vinovaţia lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei persoane aflate în viaţă.

Spre o asemenea soluţie este înclinată mai ales jurisprudenţa, în dorinţa ei de a nu lăsa nesancţionată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a obiectivat. Această tendinţă duce la includerea faptului putativ în sfera represiunii penale. Jurisprudenţa franceză oferă un exemplu în acest sens, în care încadrarea juridică facută a fost aceea de tentativă la omor.

Această concepţie, care îşi desprinde argumentele din latura subiectivă a infracţiunii şi din necesitatea protejării eficiente a ordinii sociale şi a valorilor pe care ea se întemeiază, conduce la reţinerea tentativei la infracţiunea de omor în toate cazurile.

            Admiterea cu valoare de principiu a unei asemenea soluţii, ar putea duce însă, la o spiritualizare a obiectului represiunii penale, deoarece aceasta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen obiectivat, care a produs în realitate urmarea cerută de lege.

2.Subiectii infractiunii

 

2.1.Subiectul activ al infractiunii

               Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor calificat, poate fi orice persoană care săvârşeşte un omor în vreuna din împrejurările enumerate de art.175 din Codul penal. În raport cu una dintre aceste împrejurări, subiect activ nemijlocit nu poate fi decât o persoană care are o anumită calitate (art.175 lit.c.): soţ sau rudă apropiată cu subiectul pasiv.

              De asemenea, subiectul activ, fară a fi calificat, trebuie sa îndeplinească anumite condiţii pentru ca fapta săvârşită de el sa îmbrace elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat. Astfel, subiectul activ trebuie să fi premeditat fapta, să urmarească un interes material, să folosească mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane, să aibă interesul de a se sustrage sau de a sustrage pe altul de la urmarire, arestare sau de la executarea pedepsei, sa urmarească înlesnirea sau ascunderea unei alte infracţiuni sau să comită fapta în public.

               Aceste condiţii îndeplinite, infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii penale.

               La săvârşirea faptei pot contribui si alţi subiecti activi (coautori, instigatori, complici).

   În cazul coautoratului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului (fapta consumată sau tentativa). Există o asemenea contribuţie nemijlocită a coautorului, când acesta săvârşeşte acte care aparţin acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii date, descrise sau indicate de verbum regens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi deci, astfel de acte, orice activităţi susceptibile să producă moartea unei persoane. Astfel, în practica judiciară, s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor, briceag, ciomag, etc.), chiar dacă numai lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală; acţionând simultan cu aceeaşi intenţie de a ucide şi completându-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori.

2.2.Subiectul pasiv al infracţiunii

               Subiectul pasiv special şi imediat este persoana a cărei viaţă a fost suprimată, în una din împrejurările prevăzute de art.175 din Codul penal (în cazul faptei consumate) sau a cărei viaţă a fost pusă în pericol de către cel ce a avut intenţia de a ucide (în caz de tentativă).

               Aceeaşi persoană nu poate fi şi subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de omor calificat. Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor calificat este suficient să se constate că:

                   -  persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit răul produs prin săvârşirea infracţiunii, adică moartea sau punerea în  pericol a vieţii;

                   - să îndeplinească cerinţele speciale cerute de lege pentru încadrarea faptei în                       art.175 C.p., şi anume: să fie o persoană prin a cărei  ucidere făptuitorul să fi urmărit un interes material (lit.b), să fie soţ sau rudă apropiată cu persoana  asupra careia se îndreaptă acţiunea distructivă (lit.c), să fie o persoană în  stare de neputinţa de a se apăra (lit.d), sa fie o persoană ucisă în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor sale publice sau de serviciu (lit.f) ori în legatură cu  sustragerea de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse, a                       făptuitorului sau a unei alte persoane (lit.g).                      

După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă.

               În literatura de specialitate s-a subliniat pe drept cuvânt, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii, respectiv persoana care a suferit paguba prin infracţiune. Distincţia este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori persoana vatamată este în acelaşi timp şi persoana pagubită prin infracţiune, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vatamată, fară a fi însă şi persoana pagubită (de exemplu, copiii victimei unei infracţiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracţiune, însă nu au calitatea de persoane vătamate).                                              

Loading...