Drept

        Noțiunea de statut personal este abordată diferit în literatura de specialitate astfel: Prin statut personal se înțelege ansamblul materiei care, în dreptul intern aparține stării civile și capacității persoanei, iar în dreptul internațional privat este supusă legii personale.[1]

        Prin statut personal se înțelege ansamblul de reguli privind starea persoanei, capacitatea și familia ei. Tot prin statut se înțelege condiția persoanei așa cum este determinată de legea ei personală.[2]

        În ce ne privește, statutul personal se poate de definit ca o totalitate de norme juridice care reglementează starea civilă și capacitatea juridică a cetățenilor unui stat.  Datorită caracterului relativ permanent al stării  civile și a capacității, care de fapt urmează persoana oriunde s-ar afla, e necesar ca legea care le guvernează, legea personală  (lex personalis)  să se bucure de o anumită permanență.

        În dreptul internațional privat legea care cîrmuiește statutul personal este concepută diferit în diferite sisteme de drept, și se poate prezenta sub două aspecte: a) legea națională (lex patriae) sau b) legea domiciliului (lex domicilii).  Astfel cetățenia și domiciliul sunt instituții juridice care au evoluat  pe parcursul dezvoltării istorice a  societății, și ca noțiuni au avut sensuri  diferite în diferite perioade, dar care treptat s-au cristalizat desemnind cele două criterii menționate mai sus, care guvernează statutul personal al persoanei fizice.

       Sistemele de drept civil law, ca  de exemplu țările Franța, Italia, Germania, Polonia, România au ca lege personală care determină statutul personal, legea națională,  adică legea statului a cărei cetățenie o are persoana în cauză.

        Încă din antichitate  legislatorul și-a pus  problema regimului juridic al persoanei, care se află în dependență de legătura juridico-politică  a persoanei cu  acel stat, și a neuniformității drepturilor și obligațiilor de care se bucură populația față de stat.  O asemenea abordare se conține în cele mai vechi codificări legislative, în care regimul juridic era în dependență de patrimoniul persoanei și aparteneța acesteia unei anumite caste din societate. Străinului nefiindu-i recunoscute  careva drepturi, era asemuit dușmanului iar mai apoi lucrurilor.   În aceeași perioadă  pentru prima oară apare noțiunea de cetățean care desemna apartenența unei persoane la o cetate, situație care a  fost reglementată mai pe larg în legislația Statului Roman.  Deși în dreptul roman,  cetățeni sunt considerați  toate persoanele care fac parte din civitas romanum și posedă status civitas (statutul cetățeanului), cetățenia romană avea un sens restrîns și se înțelegea ca apartenență a persoanei la o pătură socială deosebită care are posibilitatea de a participa  la administrarea  cetății.[3]   

        Se consideră totuși că originea ideilor și termenilor de statut personal se găsește în teoria statutelor, teorie dezvoltată în Evul Mediu de juriștii  școlii italiene, fiind primii care  au făcut  unele legături între capacitate și legea personală în cadrul unui sistem conflictual de legi.

        Teoria statutelor a fost ulterior dezvoltată de școală franceză  a statutelor, teorie  care a exercitat o influență deosebită asupra  literaturii conflictuale din  Europa. Teoria  statutelor franceze, anterior revoluției  franceze susțineau ideia existenței unui corp de reguli care guvernau starea și capacitatea persoanei și care urmăreau persoana oriunde s-ar duce. Astfel s-a admis ideiea că legile pot fi recunoscute și dincolo de granițile unei provincii.  Dat  fiind faptul că în acea perioadă noțiunile de stat național și de cetățenie nu erau cunoscute,  legea personală se prezenta sub forma legii  domiciliului  care trebuia să se bucure de o mare fixitate,  și de regulă  era domiciliul de origine  adică locul unde s-a născut persoana. Acest punct de legătură nu se schimba întreaga viață, indiferent de peregrinările persoanei. O asemenea  abordare  era eficientă la acea vreme datorită existenței mai multor regiuni, provincii în care se aplicau  diferite cutume.

        După revoluția franceză din 1789 și promulgarea Codului civil francez din 1804, statutul personal supus legii domiciliului este înlocuit cu legea națională,  care avea ca punct de legătură cetățenia.  În acest sens Codul civil francez menționa că, legile privind starea civilă și capacitatea persoanelor urmăreau pe francezi chiar  dacă își aveau reședința în străinatate. Deși  la început această reglementare era recunoscută doar francezilor, nerecunoscând-o străinilor, totuși această prevedere a fost preluată de majoritatea codurilor civile a țărilor  europene, constituind așa numită regulă  în materia statutului personal al persoanei fizice. Treptat  printr-un proces de   ”bilateralizare„  atât francezii în străinătate cât și străinii în Franța erau conduși de legea lor națională în materia stării și capacității.  Ca rezultat noile norme admise, reprezentând dreptul pozitiv în vigoare, prevedeau o aplicare prea larga, decât era posibil să se admită,  a dreptului străin  în materia capacității persoanei stării și familiei. În aceste condiții practica a creat instituții care limitau sau înlăturau aplicarea legii străine, cum ar fi calificarea, ordinea publică, retrimiterea, fraudarea legii, teoria interesului național, și alte instituții asemănătoare..

        În ceea ce privește cel deal doilea aspect, lex domicilii are  o dezvoltare istorică  bogată și are la bază principiul teritorialității legilor.   În prezent se aplică în sistemele de drept common law.

       Este de remarcat că sistemele de drept  common  law resping cu vehemență criteriul permanenței legilor referitoare la persoană în comparație cu  sistemele civil law care dupa cum am menționat au acceptat criteriul permanenței legilor referitoare la statutul personal. Deci în fiecare caz în parte în dependență de anumite interese se va  stabili legea aplicabilă, sau capacitatea de a încheia un anumit act juridic se va examina  separat potrivit actului juridic în cauză.

       În țările de common law  ca Argentina Brazilia, Danemarca, Guatemala,  Norvegia, S.U.A, Marea Britanie domiciliului ca punct de legătură în stabilirea legii competente îi sunt atribuite anumite funcții. Domiciliul nu este un simplu element de identificare a persoanei fizice, prin localizare spaţială; el este, în egală măsură, un factor ce exprimă apartenenţa prezumată a individului la stat.[4] Domiciliul este locul unde î-și are sediul legal  persoana fizică, unde locuiește permanent sau cu precădere, este locul prin care individul stabilește legătura sa de apartenență la un anumit stat.

         În common law, noţiunea de domiciliu presupune reunirea cumulativă a două elemente: faptul de a locui, cu caracter permanent, într-un anumit loc (element de natură obiectivă)  şi intenţia prezumată a persoanei de a avea domiciliul într-un anumit loc (element de natură subiectivă)[5]. Doctrina britanică enumeră cinci principii fundamentale care cârmuiesc domiciliul: orice persoană are un domiciliu („domiciliul de origine”); o persoană nu poate avea, simultan, două sau mai multe domicilii; un domiciliu care există, este prezumat a avea un caracter continuu, dacă nu s-a făcut dovada dobândirii altui domiciliu; domiciliul indică o conexiune cu un  sistem teritorial de drept; legea în funcţie de care se determină domiciliul este legea engleză (în sensul în care calificarea noţiunii de domiciliu se va face, de către instanţele britanice, după legea engleză).

        Sensul juridic al acestui criteriu de determinare a regimului personal al persoanei fizice constă în faptul că domiciliul este un centru principal al vieții economice și sociale cotidiene al persoanei fizice, centru care crează o legătură juridică între persoană și statul (echivalent legile statului) în care persoana își are domiciliul.[6]

        În  privința ambelor criterii (lex patriae și lex domicilii)  de determinare a legii personale  în literatura juridică   au  fost aduse  argumente pro și  contra  pe care le vom examina în continuare.

        În favoarea legii naționale lex patriae adică a  legii a cărei cetățenie o are persoana în cauză, au fost aduse următoarele argumente:

• Cetățenia are un grad de stabilitate mai accentuat decât domiciliul și permanența statutului personal poate fi asigurată mai eficient de legea națională, ba mai mult ca atât, cetățenia nu depinde de voința persoanei dobândirea și perderea cetățeniei sunt strict reglementate de lege, în Republica Moldova Legea cetățeniei nr. 1024-XIV din 02.06.2000[7];
• Cetățenia fiind legătura jurico-politică între un individ și stat, evident statul este cel care determină regimul juridic al propriilor cetățeni;
• Legile statului sunt adaptate în funcție de particularitățile națiuni respective de obiceiuri, tradiții, religie asigurând o mai bună ocrotire a intereselor persoanelor, chiar și când aceștea se află în afara graniților statului a cărui cetățenie o dețin;
• Procedura modificării (renunțării sau dobândirii) cetățeniei unui stat se face într-un asemenea mod că practic este imposibil pierderea unei cetățenii până la dobândirea cetățeniei altui stat, evitându-se apatridia  se oferă o garanție în plus privind protecția drepturilor persoanei.
• Cetățenia prezintă un grad de certitudine mai mare, are același conținut în toate sistemele de drept, putând fi probată prin acte autentice eliberate de către organele competente ale statelor, în timp ce domiciliul are un conținut diferit de la un sistem de drept la altul. Probațiunea domiciliului cere o procedură mai complicată și se face după regulile fixate de fiecare stat în parte.  Datorită acestui caracter,  există garanții  mai mari de înlăturare a fraudei la lege, care este posibilă prin schimbarea domiciliului.

        Dezavantajele sistemului lex patriae ar fi:

• Cetățenia nu prezintă un criteriu adecvat de determinare a legii personale în cazul apatrizilor, precum și în cazul statelor compuse - federații sau confederații  sau alte cazuri,  în care există concomitent două sisteme de drept sau există reglemetări diferite de la o regiune la alta în materia statutului personal.
• Sitemul lex patriae este dezavantajat și atunci când membrii unei familii au cetățenii diferite și prin urmare statutul personal al acestora va fi guvernat  de legi diferite, iar domiciliul fiind comun va fi reglementat de legile acelui stat.
• Deasemenea se constată dificultăți în  determinarea  legii naționale în cazul când persoana are dou au mai multe cetățenii.

        În sprijinul aplicării legii domiciliului (lex domicilii) în calitate de lege personală  sau adus mai multe argumente dintre care menționăm:

• Alegerea benevolă a domiciliului într-o anumită țară exprimă voința persoanei fizice de a se supune legii acelei țări.
• Domiciliul este de preferat în stabilirea legii personale în cazul raporturilor de familie, care este în general unic pentru toți membrii ei, deși aceștea pot avea cetățenii diferite. Fiind unic, domiciliul determină aplicarea unei singure lege înlăturând dezavantajul dublei cetățenii.
• Domiciliul reprezintă unicul criteriu de determinare a legii personale în cadrul statelor federații sau  cu reglementări regionale diferite, ca exemplu Anglia, SUA.
• Domiciliul în esență este centru social-economic și privat al persoanei, asigură securitatea creditului și exigențele comerțului internațional, deoarece este mai ușor de cunoscut, fiind o situație de fapt, evită situațiile în care s-ar invoca incapacități, necunoscute legii domiciliului, dar cunoscute legii naționale.
• Domiciliul asigură mai bine interesele persoanei, ale terților și statului pe teritoriul căruia se găsește persoana în cauză, înlăturînd deosebirea de reglementare dintre cetățeni și necetățeni domiciliați, și asigură integrarea acestora din urmă mai ușor în viața social-economică din țara domiciliului, și în aceste înprejurări legea domiciliului poate fi mai repede și mai bine cunoscută decât legea națională[8].

        În literatura de specialitate[9] sau formulat și unele dezavantaje ale criteriului lex domicilii.

• Domiciliul poate fi diferit pentru membrii unei familii în timp ce aceștea pot avea cetățenia comună, în consecință unicitatea reglementărilor în statutul familial nu poate fi asigurată.
• Uneori domiciliul nu are caracter de realitate, avîndu-se în vedere noțiunea de domiciliu de origine din dreptul englez, care nu corespunde cu domiciliul de fapt al persoanei într-o anumită țară.
• Domiciliul fiind o circumstanță de fapt, poate fi modificat la voința persoanei, facilitînd fraudarea legii.
• Domiciliul este greu de stabilit în unele situații, referirea fiind făcută la intenția persoanei de a avea domiciliul într-o anumită țară[10].

        În legislațiile unor state ca Mexic, Venesuela, Ecuador, Peru, Uruguay,etc.,   se constată  o combinare  a celor două sisteme lex patriae și lex domicilii, așa numitul sistem mixt, în care capacitatea persoanei se determină pentru străini potrivit legii statului unde se află străinii, iar pentru cetățenii proprii aflați în străinatate potrivit legii naționale. În acest sens  nu ar  fi de neglijat părerea că soluția indicată în determinarea legii aplicabile în determinarea legii aplicabile statutului personal ar fi combinarea  celor două sisteme (lex patriae și lex  domicilii), adică legea aplicabilă în funcție de cetățenie și domiciliu.

        Argumentele aduse în favoarea aplicării legii  personale sub forma legii naționale  sau legii domiciliului nu trebuie privite separat, în mod abstract ci în contextul intereselor statelor și persoanelor fizice într-o anumită perioadă istorică și asupra unor circumstanțe sociale.

        În concluzie putem menționa că aplicare unui criteriu sau a celuilat nu se realizează într-o formă strict determinată, ci cu anumite  intercalări, influențe  de așa natură că cei care au preluat principiul legii naționale aplică în unele situații legea domiciliului, iar pe de altă parte țările care au preluat legea domiciliului acordă acestuia o accepțiune diferită de statele care au adoptat legea națională, dar care se apropie prin stabilitate de noțiunea de cetățenie. În final putem vorbi că  la determinarea legii personale care guvernează statutul persoanei fizice  în diferite sisteme de drept se se acordă prioritate  fie legii naționale, fie legii domiciliului.

[1] Ibidem, p. 285

[2] Mihail Vasile Jakotă, Drept Internațional Privat, vol.I, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997,  p.259.

[3] Victor Băieșu, Ion Căpățînă, Drept internațional privat, Note de curs, Tipografia Centrală, Chișinău, 2000, p.172.

[4] Călina Jugastru, Identificarea persoanei fizice- aspecte de drept internațional privat, Revista Universul Juridic, Nr. 8, august 2016,  p.61.

[5] Ibidem.

[6] Victor Băieșu, Ion Căpățînă, op.cit., p.175.

[7] Monitorul Oficial al R.M., nr. 98-101, art. Nr:709, publicat 10.08.2000.

[8] Ion P.Filipescu, op.cit., p. 287

[9] Nicoleta Diaconu, op.cit., p.142

[10] Ion P.Filipescu, op.cit., p. 287