Teoria interesului naţional reprezintă o creaţie jurisprudenţială, apărută ca o excepţie de la competenţa normală a legii naţionale în privinţa capacităţii persoanelor fizice. Această concepție a aparut ca rezultat al tendinței de a diminua aplicarea legii străine asupra legii forului, cât si coordonării intereselor naționale cu cerinţele securităţii juridice pe plan internaţional. Ulterior, această teorie a fost consacrată legislativ în mai multe sisteme de drept, cât şi în documente internaţionale.
În mod normal aplicarea legii personale, fie legea națională, fie legea domiciliului, ar trebui să producă următoarele efecte juridice:
- Dacă o persoană este capabilă potrivit legii sale personale, aceasta va fi considerată capabilă în orice altă țară;
- Dacă o persoană este incapabilă după legea sa personală, aceasta va fi considerată incapabilă în orice țară s-ar afla.
Deseori, în practica internațională doar prima situație are o aplicare consecventă. În cazul celei dea doua situație lucrurile stau diferit, deoarece se poate întâmpla ca o persoană considerată incapabilă conform legii sale personale, să fie considerată capabilă în altă țară. Aici și intervine teoria interesului național, care constituie o limitare a sistemului legii personale.
La originea acestei teorii stă mult cunoscuta sentința pronunțată în cazul Lizzardi, sentință pronunțată de instatnțele franceze în anul 1861. Un mexican, Lizzardi, care locuia la Paris, în vîrstă de 22 ani, minor după legea sa națională care fixa majoratul la 25 de ani a cumpărat pe credit lucruri de mare valoare și a înprumutat pe polițe o mare sumă de bani. Ulterior când urma să facă plata obligațiilor asumate, Lizzardi prin tutorele său a cerut anularea actelor juridice pe motivul că, potrivit normei conflictuale franceze, capacitatea persoanei este cârmuită de lex patriae, iar după această lege, Lizzardi era minor. După art.1307 din Codul civil francez „Simpla declarație de majoritate făcută de minor nu se opune restituirii”. Instanța franceză a anulat polițele, dar a validat vânzarea-cumpărarea bijuteriilor cu următoarele motivații:
- bancherul ar fi avut posibilitatea să se intereseze de capacitatea contractantului său, ba mai mult ca atât, bancherul putea și trebuia în cursul discuțiilor cu clientul său, să se intereseze dacă străinul era sau nu capabil să încheie un înprumut atât de important;
- motivarea în privința comerciantului a fost, „ Că în acest caz, francezul nu poate fi ținut să recunoască legile diverselor națiuni și dispozițiile lor privind în special minoritatea, majoritatea,.. că este suficient pentru validarea contractului ca francazul să fi tratat fără ușurință, fără imprudență și cu bună credință”.[1]
Instanțele franceze au considerat că, atunci când capacitatea unui străin, dată de legea lui națională duce la lezarea interesului național francez, prin prejudicierea unui cetățean național care a acționat cu bună credință, legea națională a străinului trebuie înlăturată și înlocuită cu legea locală, care îl declară capabil pe respectivul străin[2]. În cazul în care contractul de vînzare- cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez (bijutierul) ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi restituite, find înstrăinate între timp de către cumpărătorul Lizzardi.
În principiu cele menționate mai sus, sunt esența concepției, sau teoriei interesului național.
Desigur soluția Lizzard a fost criticată și din perspectiva justificării juridice a hotărîrii. J.P.Niboyet[3], explică jurisprudența în afacerea Lizzardi prin teoria înbogățirii fără justă cauză. Străinul a contractat în Franța, a primit mărfurile dar nu lea plătit. Art.1312 din Codul civil francez prevede că nimeni nu trebuie să se înbogățească în dauna altuia. Niboyet a mai adus ca argumente securiteata vieții juridice, sau n-ar fi posibilă o viață juridică dacă un străin ar putea să obțină anularea unei cumpărături făcută în magazine. Astfel justificată sentința în afacerea Lizzardi nu încalcă principiul legii naționale în materie de capacitate. Totodată Niboyet a făcut distincție între două categorii de acte în viața juridică internațională. Există vânzări și contracte curente și a doua cetegorie , acte importante care trebuie înconjurate cu precauție. Iar atunci când partenerul a recurs la acțiuni frauduloase pentru a trece drept capabil, atunci este un delict civil și autorul este răspunzător după legea locului unde a fost comis delictul.
În literatura de specialitate se menționează că teoria interesului național a fost criticată de mulți autori, totuși jurisprudența a rămas fixată în sensul indicat de procesul Lizzardi, și treptat s-a transformat într-o regulă importantă, care a fost preluată de legislația mai multor state, precum și convenții internaționale.
Teoria interesului național a fost păreluată de legea introductivă la Codul civil german din 1900, în art.7, de Codul civil italian din 1942, în art.17, de legea suedeză din 8 iulie 1904, în art.5, de Convenția de la Geneva cu privire la soluționarea conflictelor de legi în materia cambiei, în art.2, de Convenția de la Geneva din 19 martie 1931 privitoare la conflictele de legi în materie de cecuri, în art.3. În reglementările convențiilor, se apără nu numai interesul unui național care a contractat cu un străin, ci interesele oricărei persoane care contractează cu un străin, care este capabilă după legea locului unde încheie actul.
În legislațiile actuale teoria interesului național se aplică În Codul civil (nou) al Românie, art.2579 alin.(1) „Persoana care, potrivit legii nationale, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exercitiu restrânsă nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui care, de bună-credintă la momentul încheierii actului si conform legii locului unde actul a fost încheiat, a considerat-o ca fiind deplin capabilă. Această regulă nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, mostenire si la drepturi reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului”, în Codul civil al Federației Ruse art.1197 alin.(2) „Физическое лицо, не обладающее гражданской дееспособностью по своему личному закону, не вправе ссылаться на отсутствие у него дееспособности, если оно является дееспособным по праву места совершения сделки, за исключением случаев, когда будет доказано, что другая сторона знала или заведомо должна была знать об отсутствии дееспособности”.
În legislația R. Moldova această excepție de la aplicarea legii naționale se conție în norma conflictuală cu privire la capacitatea persoanelor fizice din Codul civil art.1590 alin.(2) „Persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte la act ştia sau trebuia să ştie despre lipsa capacităţii de exerciţiu”.
Teoria interesului național după părerea mai multor autori[4]. Implică îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții:
- persoana în cauză să fie incapabilă potrivit legii sale personale (lex patriae sau lex domicilii);
- această persoană să fie capabilă potrivit legii locului încheierii actului juridic (locus regit actum);
- contractantul local să fie de bună credință, prin aceasta înțelegându-se că acesta trebuie să nu fi cunoscut, și nici nu ar fi putut cunoaște în mod rezonabil, cauza de nevaliditate a actului juridic, rezultînd din starea de incapacitate a străinului după legea sa națională;
- anularea actului ar putea produce un prejudiciu nejustificat pentru cetățeanul propriu.
Această condiție deși nu este menționată expres poate fi dedusă din interpretarea articolului menționat mai sus.
În cazul în care aceste condiții sunt întrunite, se produce efectul juridic al teoriei și anume legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este înlocuită cu legea locală, a locului încheierii actului (lex loci actus), operând, astfel, o transmutație la nivelul punctului de legătură al normei conflictuale aplicabile.[5]
În fine, am susține opinia că, fundamentul teoretic al excepției de la aplicarea legii străine privind capacitatea persoanei fizice este ocrotirea bunei credințe a partenerului local[6].
[1] Mihail Vasile Jakotă, Drept Internațional Privat, vol.IIEditura Fundației Chemarea, Iași: 1997, p.11.
[2] Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., p.171.
[3] Mihail Vasile Jakotă,.. vol.II, op.cit., p.13.
[4] Ion P.Filipescu, op.cit., p. 290.
[5] Dragoș-Alexandru Sitaru, op.cit., p. 172
[6] Ibidem.