În dreptul internațional privat prin străin se înțelege acea persoană care nu are cetățenia statului pe teritoriul căruia se află.
Instituția străinului cunoaște o dezvoltare istorică destul de interesantă, și a fost obiectul a numeroase reglementări. În decursul istoriei, condiţia juridică a străinului a suferit transformări profunde determinate de schimbările produse în sfera relaţiilor de producţie, în raporturile dintre state pe plan internaţional şi de o serie de factori ca: dezvoltarea economică, contextul istoric concret, regimul libertăţilor, gradul cooperării economice, starea de pace din zona respectivă.
Din perioada antică când străinul era asemuit cu pericolul, cu dușmanul și putea oricând transformat în rob, s-a ajuns la condiția că majoritatea legislațiilor lumii acordă străinilor un regim asemănător, în ceea ce privește volumul de drepturi și obligații, cu a propriilor cetățeni, cu unele excepții. Ba mai mult, la nivel internațional sau semnat convenții, tratate care consfințesc drepturile străinului și prezintă instrumentele necesare pentru protejarea acestor drepturi.
Dacă să analizăm legislațiile naționale ale diferitelor state ajungem la concluzia că nu a fost formulată o noțiune a străinului unanim recunoscută, cu toate că există opinia[1]că în această privință pe plan internațional au existat tentative de definire a acesteia.
Ordonanța franceză nr.45-2658 din 2 noiembrie 1945 precizează în art.l că sunt considerați străini, în înțelesul ordonanței toate persoanele care nu au naționalitatea franceză, fie că au naționalitate străină, fie că n-au nici o naționalitate.
În Grecia, potrivit Legii nr.1975/1991 privind regimul juridic al străinilor, prin străin se înțelege orice persoană care nu are cetățenia greacă sau persoana fără cetățenie.
Art.2 din legea străinilor din Polonia, din 13 ianuarie 2003 definiția noțiunii de străin ca fiind orice persoană care nu are cetățenia poloneză.
În Austria, Legea nr.838/1992 privind regimul străinilor definește străinul ca o persoană care nu are cetățenia austriacă.
În România Ordonanța de urgență a Guvernului nr.194 din 2002 privin regimul străinilor prevede în art.2 lit. a) că prin străin se înțelege persoana care nu are cetățenia Română.
Pentru prima dată o definiție comună a noțiunii de străin o întâlnim în Dreptul Uniunii Europene. Statele Europene membre ale Acordului Shengen din 14 iunie 1985 au convenit in art.l al Conventiei de aplicare a Acordului Shengen, semnat la 19 iunie 1990 ca prin străin se înțelege orice persoana, alta decât cetațenii statelor membre ale Uniunii Europene.
În Republica Moldova conform art.3 din Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor stabilește că străin este persoana care nu deține cetățenia Republicii Moldova sau care este apatrid.
Prin urmare, străinul care se gasește la un moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de apatrid, refugiat, persoana străina, persoană strămutată.
Notiunea de străin poate fi pusă mai bine în evidență raportând-o la cea de cetățean, aceasta fiind persoana care beneficiază de cetățenie. Cetățenia reprezintă o legătură politico-juridică între cetățean și stat, este inseparabilă de persoana acestuia, în mod obișnuit apare în momentul nașterii cetățeanului și dispare odată cu decesul lui. Cetățeanul rămâne purtător de drepturi și obligații față de stat și în cazul când se află în afara teritoriului lui, iar statul își păstrează obligațiile de a proteja pe cale diplomatică cetățenii săi aflați în străinătate. Faptul ca o persoană nu are cetățenia unui stat în care se află, locuiește în acel stat, sau este în trecere, este considerat ca probă a situației sale de străin.
Spre deosebire de străin ca persoană fizică, legislațiile statelor cunosc ca subiect de drept și străinul persoană juridică (elementul de extraneitate fiind dat în acest caz de existența sediului în alt stat, precum si de altă naționalitate)[2].
Apatridul (persoana fără cetățenie) în legislația mai multor state, inclusiv și legislația Republicii Moldova, este asimilat cu cetățeanul străin. Apatridia apare datorită faptului că de multe ori legile care reglementează cetățenia în diferite state vin în contradicții între ele, ducând astfel la apariția acesteia. Această se petrece atunci când o persoană își pierde cetățenia unui stat dar nu a obținut o altă cetățenie. Respectiv un copil născut din părinți apatrizi, este la rândul său apatrid.
Doctrina autohtonă[3] reliefează anumite deosebiri între apatrid și străin care sunt următoarele:
- unele reglementări privesc doar străinii, care pot fi expulzați, apatrizii care au domiciliu legal în țară nu se expulzează;
- statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului iar în lipsa domiciliului, legii reședinței;
- dovada cetățeniei este supusă unor reglementări personale;
- cetățenii străini beneficiază de protecție diplomatică și consulară;
- cetățenii străini beneficiază de acordurile și tratatele semnate de către statul de cetățenie și statul în care are statut de străin.
Pentru a reduce cazurile de apatridie și a proteja drepturile acestora la nivel internațional a fost adoptată Convenției privind statutul apatrizilor la New York 28 septembrie 1954 și intrată în vigoare la 6 iunie 1960. Reglemetările convenției oferă apatrizilor un standard minim de tratament din punct de vedere legal. În această linie de idei menționăm că, Republica Moldova este parte la Convenţia Europeană a Cetăţeniei şi Convenţia Consiliului Europei privind evitarea apatridiei în situaţia de succesiune a statelor. Legislaţia naţională actuală încorporează standardele internaţionale pentru prevenirea apatridiei, cetăţenia este acordată copiilor născuţi în Moldova, inclusiv persoanelor apatride şi cetăţenilor străini. Retragerea şi renunţarea la cetăţenie sunt condiţionate de existenţa sau obţinerea unei alte cetăţenii.
În termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care caută să se sustragă unor condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, şi să găsească adăpost şi protecţie în altă ţară. Motivele părăsirii ţării de origine pot fi: opresiune; persecuţie; ameninţarea vieţii sau libertăţii; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile; dezastre naturale (cutremure, inundaţii, secetă foamete)[4].
Convenţia de la Geneva din 28.07.1951 privind statutul refugiaților, în art.l, alin. (2), cât şi Protocolul din 31.01. 1967, de la New York, prin art. 1.2, definesc refugiatul ca orice “persoană care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară”. Această definiție a fost preluată de toate legislațiile care au aderat la Convenție și la Protocol. De altfel și R.Moldove este printre statele aderante.[5]
Ne permitem să remarcăm doar în linii generale următorul aspect, la etapa actuală statele europene se confruntă cu o mare criză a refugiaților, fapt care s-a soldat cu numeroase atentate teroriste, săvârșite cu cruzime, cu pierderi de vieți omenești, în număr tot mai mare sau atestat cazuri de agresare a femeilor băștinașe de către barbații refugiați. Suntem de părerea că aceste probleme sociale vor avea repercusiuni negative asupra țărilor europene și Uniunii Europene, dacă nu va fi găsit un consens multiaspectual, juridic, economic, social, religios, educațional, integrațional.
Noțiunea de strămutat se consideră cetățenii unor state care au fost deportați din țările lor cu forța, în alte state. Cel mai mare număr a persoanelor strămutate s-a constatat după cel de al Doilea Război Mondial, ca consecință a deportărilor a milioane de oameni din ţările ocupate de Germania.
Prin condiţia juridică a străinilor se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le au străinii într-o anumită ţară (alta decât cea de origine).
Intr-o opinie, condiţia juridică este privită lato sensu (cuprinzând toate normele specifice
aplicabile străinilor) şi stricto sensu (folosită spre a delimita o altă instituţie, cea a conflictului de
legi, care reglementează legea după care să se exercite drepturile şi obligaţiile străinului)[6].
Prin condiția juridică a străinului se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează capacitate de folosință a străinului, adică drepturile și obligațiile pe care acesta le are într-un anumit stat, în care are calitatea de străin.[7]
Din analiza definiților de mai sus se pot trage următoarele concluzii:
Condiția juridică a străinului are un caracter unilateral deoarece este stabilită de legea statutlui pe teritoriul căruia se află persoana fizică străină. Volumul drepturilor acordate străinilui de legea statului de aflare poate fi diferit de volumul drepturilor și obligațiilor oferite de statul său, astfel încât străinul poate beneficia de unele drepturi, pe care nu le avea în țara sa.
Volumul drepturilor și obligațiilor persoanei fizice străine într-un stat, depind în mare parte de relațiile de colaborare a statului de ședere și a statului său de cetățenie, precum și de convențiile și tratele internaționale la care sunt parte statele menționate.
La stabilirea regimului juridic al străinului, statul în care străinul se află poate urmări două aspecte: acordarea unui regim juridic străinului reieșind din propriile interese, și acordarea unui regim juridic străinului cât mai apropiat de cel al cetățenilor săi.
[1] Valeriu Babără, op.cit., p.150
[2] Alexandru Burian, et al, Drept Internaţional public,Univ. de Stat din Moldova, Univ. de Studii Europene din Moldova, Asoc. de Drept Intern. din R.Moldova, Ed. a 3-a (rev. şi adăug.)., Chișinău, 2009, p,190.
[3] Corneliu Vrabie, Dreptul internațional privat, suport de curs, Universitatea de sat „Alecu Russo” din Băți, Bălți, 2009, p.54.
[4] Alexandru Burian, et al, op.cit.,p.195.
[5] Monitorul Oficial al R.M. Nr. 150 din 11.12.2001, art. Nr.1199, Legea nr.677-XV din 23.11.2001.
[6] Virginia Marcu, Nicolae Diaconu, Regimul juridic al străinilor în România, Bucureşti, 2003, p.2., apud Alexandru Burian, et al, op.cit.,p.190.
[7] Nicoleta Diaconu, op.cit., p.113