Condiţia juridică a străinului, cunoaște mai multe forme de tratamet acordat acestora de către legislația statului în care aceștia au calitatea de străin. Cele mai importante și mai des aplicate regimuri sunt: regimul naţional, regimul reciprocităţii, regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, regimul special.
Regimul naţional semnifică de fapt recuoașterea străinilor același volum de drepturi (fundamentale și civile) de care beneficiază cetățenii statului respectiv. Egalitatea de tratament între cetăţenii proprii şi străini priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale. Drepturile politice nefiind incluse în această categorie, rămânând prerogativa exclusivă a cetățenilor proprii.
Prin urmare, străinii nu pot fi aleși în organele legislative, cele executive sau în organele administrației publice locale, nu au dreptul de a participa la sufragiul universal, precum și nu au dreptul de a participa la viața politică prin intermediul partidelor politice, avînd interdicția de a le constitui, fapt menționat expres în Constituția Republicii Moldova art.41 alin.(6), precum și art. 841alin. (8),(9),(10) a Legii Nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova.
Aceeste restrângeri ale drepturilor cetăţenilor străini au drept scop protejarea intereselor statului şi reglementarea politicii interne doar prin intermediul cetăţenilor proprii. Astfel, aceste restrângeri pot fi interpretate şi ca nişte veritabile instrumente de protecţie a suveranităţii şi independenţei statului.
Trebuie să menționăm că regimul naţional acordat străinilor este apropiat dar nu identic cu cel al cetăţenilor proprii. Unele reglementări privesc doar străinii. De exemplu, regimul intrării, şederii şi ieşirii străinilor. Legea locală poate să impună şi unele condiţii pentru exercitarea unor drepturi de către străini. În acest sens, angajarea în muncă a străinilor. Tot potrivit legii locale, străinul poate să aibă mai multe drepturi decât în propria ţară.
În R.Moldova regimul național este consacrat în mai multe acte normative. Astfel acest regim este consacrat în Constituția Republicii Moldova art.19 alin.(1) „Cetățenii străini și apatrizii au aceleași drepturi și îndatoriri ca și cetățenii Republicii Moldova, cu excepțiile stabilite de lege”. În Legea Nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova art. 841alin.(1) se menționează „Străinii aflaţi în Republica Moldova se bucură de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi cetăţenii Republicii Moldova, garantate de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu excepţiile stabilite de legislaţia în vigoare”. Codul civil în art.1588 stipulează „În materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte”.
Legislația Republicii Moldova cunoaște și instituția retorsiunii. În acest sens art.1584 din Codul civil prevede că, Republica Moldova poate stabili restricţii similare (retorsiune) drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în care există restricţii speciale ale drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale Republicii Moldova.
Regimul reciprocității este regimul prin care anumite drepturi sunt acordate străinilor numai în măsura în care și statul străin asigură un tratament identic cetățenilor Republicii Moldova aflați în țările cărora le aparțin străinii. Acest tratament poate fi aplicat separat sau înpreună cu regimul național.
Regimul recipricității este de trei feluri: legislativă, diplomatică și de fapt.
Reciprocitatea legislativă presupune o identitate de reglementări juridice între normele juridice cuprinse în sistemele de drept ale celor două state.
Reciprocitatea diplomatică rezultă din prevederile incluse într-o convenție sau tratat internațional prin care aceasta se realizeză. Principalele norme aplicabile sunt conţinute în Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relaţiile diplomatice, Convenţia de la Viena din 24 aprilie 1963 cu privire la relaţiile consulare şi Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter de universalitate din 14 martie 1975. Astfel intrarea, şederea şi ieşirea străinului, membru al personalului diplomatic şi consular, a personalului tehnico-administrativ şi membrii lor de familie cunoaşte un regim special, la fel ca şi în cazul reprezentanţilor sau funcţionarilor unor organizaţii internaţionale.
Reciprocitatea de fapt presupune o anumită practică internaţională privind recunoaşterea drepturilor de care beneficiază străinii în altă ţară. Potrivit practicii existente, hotărârile pronunțate de autoritățile dintr-o țară sunt susceptibile de efecte în statul de origine.
Deseori legislațiile străine sunt neuniforme, adică prezintă unele diferențe de reglemntare privind statului juridic a cetățenilor străini, fapt care a dus la divizarea regimului reciprocității în două categorii, materială și formală.
Reciprocitatea materială este atunci când persoanelor (fizice și juridice), aparținând unui stat străin li se acordă în statul de reședință, același volum de drepturi, de care se bucură naționalii statului de reședință în statul străin.
Reciprocitatea formală este atunci când străinilor li se recunoaște un anumit volum de drepturi conform legislației statului de reședință, cu condiția ca cetățenii statului care acordă acest regim, în statul străin să se bucure de anumite drepturi recunoscute conform legislației statului străin.
În practica dreptului internațional privat, după cum am menționat, datorită diferențelor de reglementări în legislațiile statelor în materia regimului juridic al străinilor, practic nu se poate de acordat același volum de drepturi, prin urmare reciprocitatea în practica noastră de drept internaţional privat trebuie înţeleasă ca formală şi nu ca materială.
Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate stabilește că străinii beneficiază de drepturi la fel de favorabile ca și acelea acordate cetățenilor oricărui alt stat terț. De obicei această clauză este înserată într-o cenvenție internațională bilaterală sau multilaterală.
Clauza națiunii celei mai favorizate are un caracter ipotetic, ba chiar abstract aceasta semnificând că volomul drepturilor acordate nu se cunoaște la momentul semnării convenției. De fapt clauza națiunii celei mai favorizate își produce efectul atunci când un stat parte la o convenție (bilaterală sau multilaterală) încheie o convenție cu un alt stat terț, care nu este parte la prima convenție, acordând acelui stat un regim mai favorabil. Ca rezultat în virtutea clauzei națiunii celei mai favorizate, statelor părți la prima convenție li se va aplica și lor acest regim mai favorabil.
Domeniile în care se acordă clauza națiunii celei mai favorizate sunt: comerțul și plățile internaționale; transportul internațional; drepturile și obligațiile persoanelor fizice și juridice; stabilirea misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, privilegiile, imunitățile și tratamentul lor; proprietatea intelectuală (dreptul de inventator și cel de autor pentru opere literare și artistice); administrarea justiției.[1]
Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate se practică în două moduri: a) în mod necondiționat (fără compensare), obligând fiecare parte să extindă asupra celeilalte părți toate avantajele, drepturile înlesnirile sau privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unui stat terț; b) în mod condiționat (cu compensare), în care toate avantajele, înlesnirile și privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unei terțe țări se vor extinde asupra celeilalte părți contractante doar la compensare[2]. În prezent se utilizează forma necondiționată deoarece favorizează dezvoltarea economică și cooperarea între state, deși pînă la mijlocul sec XIX s-a aplicat forma condiționată.
Totodată există și limite de aplicare a clauzei națiunii cele mai favorizate datorită complexității anumotor situații juridice. Rezervele la aplicarea clauzei au în vedere apărarea unor situații preferențiale și punerea la adăpost de pretențiile terților (restricții cantitative, zone ale liberului schimb, uniuni vamale, trafic de frontieră etc.).[3]
Potrivit unei opinii[4] principiul națiunii celei mai favorizate se deosebește de principiul nediscriminării. Dacă potrivit principiului nediscriminării orice stat are dreptul să ceară de la alte state crearea acelorași condiții de care se bucură toate statele, adică generale și comune pentru toți, atunci potrivit națiunii celei mai favorizate se crează condiții mai favorabile. În această ordine de idei, principiul națiunii celei mai favorizate se stabilește întodeauna pe cale convențională, în timp ce principiul nediscriminării nu necesită prevederea sa pe cale convențională. Aceasta este o regulă generală care decurge din principiul egalității statelor. În același timp introducerea în convenția internațională a clauzei națiunii celei mai favorizate împiedică promovarea măsurilor discriminatorii.
Regimul special presupune că anumite categorii de străini și în domenii de activitate determinate, pot beneficia de alte drepturi (decât cele fundamentale și cele civile, cele politice făcând și în această situație excepție) prevăzute în tratatele și acordurile internaționale.[5] Astfel prin lege sau tratat internațional se poate acorda străinului un regim special. De obicei regimul special înseamnă admiterea unor privilegii într-o anumită sferă de activitate pentru cetățenii unor state luate aparte în raport cu alți străini, însă nu și față de cetățenii proprii. De exemplu, dreptul de a intra liber într-o ţară fără vize şi fără paşaport; drepturile şi privilegiile diplomaţilor străini, ale funcţionarilor internaţionali, etc.
Drepturile recunoscute străinilor de către legi ori convenţii internaţionale sunt individualizate prin enumerarea lor. Această modalitate se practică în tratatele de asistenţă juridică, acorduri de prevederi sociale sau convenţii de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Regimul special se se poate aplica cu tratamentul naţional şi clauza naţiunii celei mai favorizate. În acelaș timp regimul special se poate aplica împreună cu reciprocitatea. Anumite reglementări speciale sunt prevăzute pentru cetățenii statelor membre din CSI în acordurile dintre aceste state, și privesc domenii ca intrarea și șederea, învățămîntul, politici sociale.
Un exemplu de regim special în istorie, a fost cel al capitulaţiilor, stabilit prin convenţii internaţionale. Asemenea regimuri au fost impuse de exemplu, Turciei în secolul 18, în cursul secolului 19, Egiptului, Chinei, Japoniei, Coreei. Acest tip de regim prevedea că străinii, cetăţeni ai unor mari puteri erau scoşi de sub jurisdicţia statului în care se aflau. Astfel litigiile acestor străini erau soluţionate de către consulii străini, și nu cum ar fi trebuit de autorităţile locale competente. De fapt, aceste capitulaţii, stabileau, în favoarea străinilor, avantaje speciale în materie de comerţ, impozite, taxe, regimuri de extrateritorialitate, de scoatere de sub jurisdicţie locală, de inviolabilitate a persoanei şi bunurilor. În esență aceste regimuri reprezentau de fapt, realizarea în practică a politicilor discriminatorii, şi a negării independenţei statelor promovată de marile puteri.
Am considera că o formă de regim special cumulat cun un regim de reciprocitate sunt următoarele tratate: Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, încheiat la Chişinău la 06.07.1996 (în vigoare din 20.03.1998), Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă privitor la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiat la Moscova la 25.02.1993 (în vigoare din 26.01.1995), etc.
[1] Ion P.Filipescu, op.cit., p. 227
[2] Valeriu Babără, op.cit., p.154
[3] Nicoleta Diaconu, op.cit., p.115.
[4] Corneliu Vrabie, Dreptul internațional privat, suport de curs, Universitatea de sat „Alecu Russo” din Băți, Bălți, 2009, p.57.
[5] Nicoleta Diaconu, op.cit., p.115.