Evoluţia procesului de integrare europeană în ultimii ani, dar mai ales dezbaterile ce au avut loc cu privire la adoptarea Tratatului Constituţional European au stimulat numeroase discuţii teoretice privind elaborarea unui drept european şi, mai ales, cu privire la existenţa unui „drept constituţional european”, expresie nemijlocită a acţiunii de elaborare a Constituţiei Europene.
Fenomenul nu este nou, dacă ne gândim la faptul că în literatura juridică europeană au apărut în ultimii ani numeroase concepte noi, cum ar fi acela privind un drept european al „drepturilor omului”, un drept administrativ european, un drept european al mediului etc. Toate aceste noi compartimente funcţionale porneau de la anumite reglementări particulare existente în cadrul Uniunii Europene, denumirile respective fiind mai curând nişte modalităţi de identificare a unor reglementări specifice aparţinând de un domeniu sau altul al dreptului comunitar.
În ce priveşte dreptul constituţional european lucrurile sunt oarecum deosebite, deoarece implicaţiile sale sunt mult mai mari în ce priveşte organizarea politică a statelor şi numeroasele incidenţe practice care decurg din acest concept. În condiţiile în care Europa ar fi trebuit – după părerea unora – să devină un adevărat stat federal, dreptul constituţional european ar fi urmat să devină un corp de reguli stricte, de natură să reglementeze în detaliu mecanismele politice şi instituţionale, atât la nivelul comunităţii, cât şi la nivelul statelor membre. Pentru acei specialişti care vedeau însă în Uniunea Europeană numai o confederaţie de state, cu păstrarea prerogativelor şi identităţilor naţionale, lucrurile se prezentau cu totul altfel, deoarece într-o asemenea viziune dreptul constituţional european ar fi urmat numai să deţină un rol de coordonator al evoluţiilor constituţionale din diversele ţări ale Europei, subsumându-le procesului de integrare europeană.
Este cazul să menţionăm că în această privinţă se manifestă o deosebire structurală între modul în care concep această problematică juriştii francezi şi juriştii germani.
Juriştii francezi, ferm ataşaţi ideii de suveranitate, consideră de pildă că dreptul constituţional al Uniunii Europene este deja realizat prin Tratatele comunitare, care cârmuiesc raporturile dintre statele membre ale acestei organizaţii. De altfel, autorii francezi consideră că „Uniunea Europeană nu este un stat şi adoptarea unui <tratat stabilind o constituţie> nu modifică natura” (Philippe Manin)[1].
Gerard Soulier observă şi el că în situaţia unei confederaţii „instituţii comune asigură în mod esenţial funcţii de coordonare şi cooperare, dar statele membre nu sunt în principiu deposedate de suveranitatea lor”. Se mai observă că „o structură confederală pentru ansamblul continentului european pare …… cea mai potrivită şi cea mai durabilă. Un singur lucru nu este acceptabil (nici viabil), adică un stat supranaţional şi un text constituţional suprem, care ar face caduce legile naţionale în general şi Constituţia republicii franceze în special.
O structură bună de colaborare permanentă şi organizată, bazată pe un tratat simplu şi clar, este, desigur, mai eficace (şi mai democratică) decât o uniune care şchioapătă, repusă în discuţie în mod permanent”[2].
Profesorul Didier Maus, deşi constată că „ar fi mai logic să considerăm că termenul de constituţie se aplică unui stat suveran” iar similitudinile de vocabular nu pot să ducă la „identificarea unui stat naţional”, observă totuşi că au existat situaţii ale unor constituţii impuse direct de o organizaţie internaţională, cum a fost Constituţia Bosniei-Herţegovina, stabilită prin acordurile Dayton-Paris din 14 decembrie 1995[3].
Spre deosebire de şcoala franceză, care este în general ataşată suveranităţii şi care admite ideea Constituţiei Europene numai „în principiu”, şcoala germană – mult mai favorabilă unei integrări strânse – acceptă ideea unui drept constituţional european, ai cărui protagonişti sunt profesorii Peter Häberle şi mai ales Ingolf Pernice, de la Universitatea Humboldt din Berlin.
Concepţia profesorului Pernice, care s-a reflectat în numeroase studii şi comunicări pe marginea acestui subiect, porneşte de la poziţia individului în Uniunea Europeană, de la existenţa unui nou „contract social european” şi, mai ales, de la constatarea existenţei mai multor nivele de constituţionalitate la nivel european.
Într-un studiu recent publicat în „European Constitutional Law Review”[4] profesorul Pernice subliniază că noua „Constituţie pentru Europa” va fi încheiată, în mod formal, printr-un tratat internaţional. Dar guvernele şi parlamentele naţionale vor face aceasta în numele cetăţenilor Uniunii şi, în măsura în care Constituţiile naţionale prevăd organizarea unui referendum, cetăţenii vor fi direct implicaţi. Această constituţie aşadar, precum şi constituţiile naţionale îşi vor dobândi legitimitatea din partea poporului, a cetăţenilor comunităţii politice, prin reprezentanţii lor constituţionali. Legitimitatea astfel obţinută va fi aceea care o presupune un tratat obişnuit, dar cu considerarea specifică privind conţinutul şi solicitarea explicit constituţională a acestui instrument juridic.
O analiză atentă a tezei cu privire la contractul social european suscită însă un număr de reflecţii. Teoria contractului social este, fără îndoială, un produs al geniului politic francez şi englez din secolul 17-18. Ea are meritul de a fi opus teoriei „monarhiei de drept divin” ideea unei constituiri a statului prin acordul cetăţenilor care, printr-un pact încheiat cu cel pe care l-au ales conducător, au acceptat constituirea unui corp politic, rezervându-şi însă dreptul de a-l destitui pe conducător dacă acesta le-ar încălca drepturile lor inalienabile şi suverane[5].
Starea de natură premergătoare constituirii statului era, potrivit lui Jean-Jacques Rousseau, o stare idilică, de colaborare între oameni liberi, în timp ce pentru Hobbes celebrul „omnium contra omnes” desemna o nesfârşită stare de luptă.
Oricum ar fi, este cert că autorii contractului social au pornit de la existenţa unei societăţi încă neconstituită. Emil Durkheim, într-un studiu consacrat contractului social scris în anul 1918, estima că teoria lui Rousseau se referă la „un fel de anarhie paşnică în care indivizii independenţi unii de alţii, fără relaţii între ei, nu depind decât de forţele abstracte ale naturii”[6]. Harald Höffding observă că Rousseau nu a inventat teoria contractului social, ci el s-a servit de ea pentru a demonstra că societatea s-a creat în acord cu natura iar singura cale de a trece la o viaţă civilă era o asociaţie voluntară, o liberă delegare a puterilor de către popor[7].
Numeroşi autori de specialitate consideră astăzi că încheierea contractului social a fost „un eveniment improbabil”, dar această teorie a avut – la timpul său – un merit incontestabil de a formula o opinie raţională cu privire la constituirea societăţii politice şi la organizarea oamenilor în stat.
În cazul Uniunii Europene nu mai avem însă de a face cu oameni izolaţi, ci cu naţiuni constituite în state naţionale suverane. Chiar dacă în cadrul Uniunii Europene funcţionează un mecanism de alegeri directe pentru Parlamentul European, chiar dacă dreptul comunitar se aplică direct pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, indivizii rămân în esenţă integraţi în propriile lor state naţionale[8]. Încheierea unui contract social european între indivizi peste capul guvernelor naţionale nu pare a se justifica, cel puţin prin evoluţia fenomenelor politice din cadrul Uniunii Europene în actuala etapă a dezvoltării sale. Diversitatea problemelor economice şi politice pe care le cunoaşte fiecare stat (membru al Uniunii Europene sau candidat) demonstrează faptul că în cele din urmă contractul social – dacă dorim totuşi să folosim acest termen – se încheie între state, cum s-a şi făcut, de altfel, sub forma unui tratat.
Cu toate că dreptul european acordă – după cum se ştie – o manşă considerabilă de acţiune indivizilor, aceasta nu merge până acolo încât ar estompa relaţia de la stat la stat, care constituie în ultimă instanţă cheia adoptării marilor decizii în cadrul Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte dreptul constituţional european, este meritul profesorului Ingolf Pernice, directorul Institutului Walter Hallstein de drept constituţional european al Universităţii Humboldt din Berlin, de a fi prezentat o concepţie integrată şi coerentă cu privire la ceea ce ar trebui să reprezinte dreptul constituţional european.
Ideea centrală a lucrării profesorului Pernice este aceea că deşi în momentul de faţă se poate spune că există o Constituţie Europeană – prin aceasta înţelegându-se ansamblul tratatelor fundamentale –, în prezent se afirmă tot mai mult cerinţa unui „sistem constituţional compus”, acesta incluzând constituţiile naţionale în ansamblul lor, precum şi tratatele care au pus bazele Uniunii Europene. Acest sistem constituţional compus, la care autorul se referă în mai multe părţi ale lucrării sale, implică o relaţie de interacţiune şi complementaritate între două – sau mai multe – nivele, pe baza respectului drepturilor omului, principiilor statului de drept, ca şi a principiului fundamental al subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Abordând mult discutata problemă a suveranităţii şi integrării, autorul analizează cu minuţiozitate formulările cuprinse în diverse constituţii naţionale, dar şi în deciziile unor instanţe naţionale. Luând în discuţie diversele variante, precum „delegarea de suveranitate”, „transferul de competenţe” consimţite de statele membre, autorul subliniază că ideea suveranităţii nu mai are în nici un caz un caracter absolut, iar diversele formule propuse nu oferă în toate cazurile explicaţiile cele mai realiste. În acest sens este citată părerea profesorului Jean-Claude Masclet, care criticând noţiunea de „transfer de competenţe” arată că de fapt unele competenţe acordate comunităţii nu au corespondent la nivelul statelor, iar pe de altă parte „comunitatea nu este ceva străin statelor. Ea este o parte din noi înşine, la fel precum statele sunt prezente în instituţiile Uniunii Europene”[9].
Cât priveşte dreptul constituţional european, Ingolf Pernice subliniază că acest concept ştiinţific reprezintă o construcţie care a fost dezvoltată încă din 1991 de specialistul german Peter Haberle. Acest concept reprezintă de fapt o „sfidare” la adresa celor care văd în Uniunea Europeană numai o organizaţie internaţională, guvernată de dreptul internaţional. Un asemenea punct de vedere, pe care autorul îl denumeşte „internaţionalist”, se sprijină pe o serie de decizii ale Curţilor Supreme din Danemarca şi a Curţii Constituţionale a Germaniei. În favoarea abordării „internaţionaliste” sunt citate în special argumentele ce decurg din latura etatică a Uniunii Europene (rolul Consiliului ca organ eminamente interstatal).
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în special în afacerea Van Gend and Loos, a favorizat însă un alt punct de vedere, care a sfârşit prin a se impune, în conformitate cu care prin tratatele comunitare a fost creată o nouă ordine juridică, distinctă de cea a statelor, ca şi de ordinea de drept internaţional, prin care au fost create drepturi şi obligaţii pentru particulari şi care s-a integrat în ordinile juridice naţionale.
În consecinţă, efectul direct şi primatul dreptului comunitar au avut repercusiuni importante asupra ordinilor juridice naţionale, „constituţia naţională nu poate să fie înţeleasă în totalitatea sa decât ţinând seama de dreptul comunitar, tot aşa cum dreptul primar al Uniunii Europene nu poate să funcţioneze sau să fie explicat fără legătură cu constituţiile naţionale. Cele două ordini constituţionale sunt complementare: una depinde de cealaltă”.
Tezele profesorului Pernice, cât se poate de interesante – desigur – se cer raportate însă la întreaga evoluţie din ultimii ani a Uniunii Europene, pentru a putea formula o opinie asupra validităţii lor.
Tratatul Constituţional European – aşa cum se cunoaşte – a reprezentat un document internaţional elaborat cu participarea reprezentanţilor statelor, ai parlamentelor, ai opiniei publice, Conferinţa pentru Viitorul Europei de la Bruxelles soldându-se cu un document ce s-a bucurat în general de o bună apreciere. Nu este un secret pentru nimeni însă faptul că acest document a reprezentat un compromis, „federaliştii” considerându-l prea puţin angajant, în timp ce apărătorii suveranităţilor naţionale l-au criticat cu cele mai diverse argumente.
Privit din punctul de vedere al intereselor cetăţenilor, acest document prezintă serioase deficienţe, ceea ce au dovedit de atfel referendumurile din Franţa şi Olanda, care au respins Tratatul Constituţional. După cum remarca specialistul român Daniel Dăianu într-un incitant studiu, „Discuţiile cu privire la un deficit democratic în U.E. nu sunt fără substanţă şi reflectă o schismă între elitele politice şi publicul larg”[10].
Specialistul român constată că există o varietate considerabilă în ceea ce priveşte performanţele economice în cadrul Uniunii, ţările scandinave aflându-se cu mult înaintea celor mediteraniene. Pe de altă parte, el observă că economiile din Europa Occidentală se confruntă cu provocări sociale provenite din factori cum ar fi îmbătrânirea populaţiei, scăderea natalităţii, o anumită „scleroză” instituţională, ca şi cu presiuni competiţionale, generate de noile tehnologii informaţionale, de comunicare şi de globalizare.
„Mai multe state U.E. au cunoscut o prăpastie crescândă între, pe de o parte, cei care sunt capabili să reziste la şocurile provocate de globalizare şi noua tehnologie şi, pe de altă parte, cei care cedează presiunilor şi se înscriu în rândurile celor marginalizaţi şi nemulţumiţi. Ţările membre U.E. se confruntă cu o intensificare a concurenţei din partea ţărilor cu salarii scăzute, sub formă de outsourcing şi offshoring. Aceasta a devenit o temă politică majoră în Europa Occidentală, precum şi în Statele Unite”[11].
Criticile la adresa Tratatului Constituţional nu vin însă numai din partea celor care sunt preocupaţi de eşecul politicii sociale. Oamenii politici, juriştii, sociologii insistă mai ales asupra unui alt aspect legat de perspectiva instituţiilor politice şi ale statului în condiţiile adoptării Tratatului Constituţional European. Aceste critici s-au făcut simţite încă cu mult înainte de finalizarea lucrărilor Convenţiei de la Bruxelles şi de adoptarea textului Tratatului Constituţional. Astfel, într-un important studiu elaborat în anul 2003, parlamentarul britanic Bill Cash, ministru în guvernul din „umbră” britanic pentru probleme constituţionale, sublinia – printre altele – că din punctul de vedere al intereselor britanice Constituţia este inacceptabilă[12]. Este inacceptabilă atât în ceea ce priveşte politica externă, cât şi în ceea ce priveşte tradiţionalele prerogative ale Parlamentului, care ar urma în cea mai mare parte a lor să fie transferate Uniunii Europene. Deputatul conservator propune organizarea unui referendum asupra problemei „Constituţiei Europene”, considerând că poporul britanic trebuie să fie consultat asupra unor aspecte care interesează în mod vital viitorul său (n.aut. Tony Blair a suspendat sine die organizarea referendumului în Marea Britanie, fiind convins că o asemenea consultare populară după eşecul referendumului francez nu ar fi putut, în nici un caz, să aducă elemente favorabile).
În Franţa, cunoscutul om politic Jean Pierre Chevenement, fost ministru şi candidat la preşedinţia Franţei, estima că Franţa – în noile condiţii ale Tratatului – va fi marginalizată. „Într-o Uniune de 25 de membri, dintre care majoritatea sunt loiali Statelor Unite, noua Comisie, în care Franţa va avea pentru prima oară un singur membru, va fi dominată de liberali şi atlantişti”[13].
Doi eminenţi jurişti francezi, Monique şi Roland Weyl, estimează că proiectata Constituţie aduce atingere suveranităţii populare, democraţiei şi dreptului popoarelor de a dispune de ele însele. Cei doi jurişti îşi definesc poziţia precizând că ei nu sunt ”împotriva Europei”, ci pentru o cooperare europeană, dar fără transferul unor puteri care ar pune capăt oricărei libertăţi de acţiune a fiecăruia[14].
În aceste condiţii, rezultatele referendumului din Franţa erau de aşteptat. De menţionat, însă, că dacă în Franţa au predominat aspectele sociale şi cele legate de suveranitate, în Olanda cetăţenii au respins Constituţia, considerând că ea „se amestecă prea mult în viaţa lor”, reglementându-le prea minuţios şi prea detaliat o serie de probleme pe care aceştia doresc să şi le gestioneze în felul lor.
Deşi o serie de oficialităţi europene au contestat existenţa unei legături între procesul actual de extindere a Uniunii Europene şi reforma instituţională[15], este un fapt cert că între acestea există o strânsă şi indisolubilă legătură. Extinderea Uniunii Europene solicită în mod necesar o reconsiderare a modului de lucru, a instituţiilor comunitare, ca şi adaptarea politicilor pe care Uniunea le desfăşoară. Cu cât numărul de membri ai Uniunii Europene devine mai mare, cu atât şi problema mecanismului de vot în cadrul Consiliului se modifică, prevalând necesitatea aplicării votului cu majoritate calificată în aproape toate situaţiile, unanimitatea fiind greu de realizat în condiţiile unui număr foarte mare de membri.
Pe de altă parte, includerea unui număr tot mai mare de state în sfera „liberei circulaţii” riscă să producă perturbări sociale, cum sunt cele provocate de spectrul „instalatorului polonez”.
În ceea ce ne priveşte, nu putem să nu remarcăm că deşi obiectivul ambiţios al adoptării Tratatului Constituţional nu a putut fi îndeplinit pentru moment, nu s-ar putea spune că Europa se găseşte într-un „vacuum” juridic. Există tratatele fundamentale de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa, acesta din urmă reglementând – până la adoptarea Constituţiei – raporturile dintre ţările membre ale Uniunii Europene.
Trebuie menţionat şi faptul că în cadrul Uniunii, încă mai de mult, au fost avute în vedere – de unii specialişti mai lucizi sau mai puţin entuziaşti în folosirea „cuvintelor mari” – şi unele variante sau soluţii de rezervă. Astfel, în cadrul unei prestigioase manifestări internaţionale care a avut loc la Scheweningen (Olanda) între 12-16 octombrie 2004, intitulată sugestiv „Constituţia Europeană: cea mai bună cale spre înainte?”, un eminent teoretician al problemelor europene, profesorul Bruno de Witte, de la Institutul Universităţii Europene din Florenţa, vorbea despre apariţia noţiunii de „criza ratificării”, imaginând chiar mai multe modele şi opţiuni posibile, inclusiv un „scenariu” al renegocierii tratatului sau al creării unei noi Uniuni Europene, limitată la un număr redus de state, care achiesează ferm la ideea integrării[16].
De fapt, existenţa unui „plan B” pentru Constituţia Europeană se întemeia pe prevederile art.IV-442 (protocoale şi anexe), care cuprindea o declaraţie politică în următorul sens: „în cazul în care la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea Tratatului patru cincimi din statele membre au ratificat Tratatul menţionat, iar unul sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăţi în ratificarea respectivă, problema va fi deferită Consiliului European”.
În consecinţă, se preconizau prin „varianta B” două posibilităţi:
- să se continue procesul de ratificare şi să se ceară ţării care a votat „nu” să voteze încă odată. Aşa ceva s-a întâmplat cu Danemarca, prin Tratatul de la Maastricht, dar este mult mai greu de realizat în prezent aşa ceva cu Franţa sau Olanda, în cazul Constituţiei Europene, care presupune transferuri majore de competenţe.
- să fie stopat procesul de ratificare şi statele membre să ajungă la înţelegeri neformale, cu privire la posibilitatea punerii în aplicare a unora dintre formulările convenite.
Este de menţionat că dacă şase state membre vor spune „nu” Constituţiei Europene, atunci articolul IV-442 devine caduc şi nu se va putea pune nicicum problema „revitalizării” Constituţiei Europene.
Dintre soluţiile sugerate, cea mai plauzibilă pare aceea de a consacra, sub forma unor înţelegeri juridice, unele prevederi ale Tratatului Constituţional în legătură cu care nu au existat dispute şi care au fost, în final, acceptate de toate ţările. Pentru alte probleme, este clar că va trebui să se treacă la negocieri, în special în ce priveşte politicile comunitare, problemele legate de migrare şi dreptul de azil, o mai flexibilă procedură de relaţii de colaborare între legislativul Uniunii Europene şi legislativele naţionale, regândirea – poate – a unor probleme de competenţe divizate în prezent între Uniunea Europeană şi statele membre etc.
Examinarea atentă a textului Constituţiei Europene, chiar în forma sa cea mai recentă, adoptat la Bruxelles, evidenţiază faptul că în actualul moment istoric nu se poate vorbi în nici un caz de o federaţie de state.
În sprijinul acestei opinii se pot invoca următoarele argumente:
- în primul rând, organele principale ale Uniunii Europene, astfel cum se cunoaşte, nu seamănă nici pe departe cu organele unei federaţii şi nici măcar cu ale unei confederaţii. Organe precum Comisia (care este organ supranaţional), Parlamentul (care este o expresie a voinţei populare), coexistând cu organe interstatale precum Consiliul European sau Consiliul Miniştrilor, nu se întâlnesc la nivelul federaţiei. Singurul element de apropiere l-ar constitui - poate - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dar nici aceasta nu dispune de autoritatea unei Curţi Federale de Justiţie, întrucât competenţa sa este strict determinată la problemele comunitare.
- în al doilea rând, principiile pe baza cărora a fost elaborată Constituţia Europeană nu sunt nici ele asemănătoare cu principiile unei federaţii. Nu există decât o vagă asemănare între Amendamentul X din Constituţia S.U.A. sau art.30 din Legea fundamentală a R.F.G. şi drepturile de care dispun statele europene în virtutea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
- în al treilea rând trebuie remarcat că elementele componente ale federaţiei sunt state naţionale suverane, care îşi păstrează suveranitatea şi care nu şi-au pierdut-o prin actul acceptării tratatului constituţional.
Mai mult decât atât, Constituţia Europeană recunoaşte dreptul de ieşire din Uniune, drept pe care nu îl au - în nici un caz - statele membre ale unei federaţii.
Rezultă, aşa dar, că în actuala etapă a evoluţiei relaţiilor europene nu se poate vorbi încă de o federaţie. Dacă Napoleon spunea, la vremea sa, că "federaţia europeană va sosi mai devreme sau mai târziu, prin forţa lucrurilor", acest deziderat nu va putea fi realizat decât concepând viitoarea federaţie ca o federaţie a statelor naţiuni, aşa cum a arătat de altfel în luările sale de cuvânt în cadrul Convenţiei, în repetate rânduri, delegaţia ţării noastre. Apreciind ca pozitive, în ansamblu, lucrările Convenţiei de la Bruxelles şi documentul adoptat după numeroase şi dificile negocieri, putem spune - fără a ezita - că el reprezintă un pas important pe drumul apropierii dintre popoarele europene şi al intensificării colaborării dintre ele, dar în nici un caz „actul de naştere” al unei federaţii europene.
Ideea europeană, pentru a fi într-adevăr viabilă şi a se concretiza sub forma unui document acceptabil pentru toate statele, trebuie să garanteze supleţea mecanismelor, respectarea intereselor naţionale, înţelegerea imperativului de a corela permanent tot ce este naţional, specific, cu marile idei pe care promotorii gândirii europene le-au promovat timp de secole. Nu o federaţie cu reguli stricte, ci o unitate în diversitate, acesta este viitorul Europei. În măsura în care Constituţia Europeană va consfinţi această realitate ea va fi cu adevărat un document programatic de referinţă.
Din cele ce preced se vădeşte că procesul de „constituţionalizare” la nivel european se deosebeşte structural de cel preconizat de Louis Favoreu, care înţelegea prin „constituţionalizare” un proces de amplificare a domeniului de reglementare a dreptului constituţional5[17]. În fond, la nivel european fenomenul de „constituţionalizare” se opreşte la anumite reglementări generale care definesc într-un mod elaborat ataşamentul statelor membre ale Uniunii Europene faţă de ideea de drept şi garantarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti. În consecinţă, dreptul constituţional european nu poate reprezenta o „sfidare”, ci un factor bine venit de complementaritate faţă de dreptul constituţional naţional. Recunoaşterea prin însuşi Tratatul Constituţional a identităţii politice şi constituţionale a statelor membre este o garanţie a faptului că procesul constituţional se desfăşoară în limitele unor anumiţi parametri la nivel european. Desigur, ar fi nedrept să spunem că între cele două nivele de constituţionalism european nu ar exista influenţe reciproce şi fenomene de întrepătrundere. Schimbul reciproc dintre cele două nivele este, fără îndoială, benefic dar el se opreşte aici. „Topirea” entităţilor naţionale într-un stat european şi, în consecinţă, anihilarea reglementărilor naţionale este o utopie pe care viaţa niciodată nu o va putea valida.
Un cadru constituţional eficace şi armonios, care să permită pe mai departe garantarea şi evoluţia unor instituţii democratice, este – fără îndoială – dezirabil şi de aşteptat. Privit sub acest aspect, dreptul constituţional european – important concept juridic de esenţă novatoare – va reprezenta un factor de stimulare a unor noi căutări pentru reglementări tot mai bune , pentru respectul drepturilor cetăţeneşti şi asigurarea unor mecanisme democratice de colaborare atât între state, cât şi între instituţiile care alcătuiesc structura constituţională a fiecărei entităţi naţionale membră a Uniunii Europene.
[1] Philippe Manin, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, nouvelle edition, Ed.A.Pedone, Paris, 2004, pag.I.
[2] Enlargement of the European Union. What will the consequences be? What demands should be made?, EALD, 3 November 2001, Frankfurt (Oder)
[3] Didier Maus, Gouvernance et identités en Europe. La problematique de la Constitution pour l’Europe, în „Revue Europénne de Droit Public”vol.16, no.1, printemps, 2004, pag.311.
De menţionat este şi punctul de vedere al profesorului Peter Häberle, din Germania, potrivit căruia existenţa unui „stat” nu este o „precondiţie” a adoptării unei constituţii. Mai curând – consideră Häberle – s-ar putea spune că prin constituţie se stabileşte şi legitimează orice autoritate publică (Peter Häberle, Verfassungslehre als Kulturwissenshaft, citat de Ingolf Pernice, în „Europe Constitution”. A framework for the future Union (http://www.h-quandt-stiftung.de). În acelaşi sens, al posibilităţii existenţei unei constituţii independent de noţiunea de stat se pronunţă şi autorul italian Giovanni Biaggini (Ingolf Pernice, op.cit.)
[4] „European Constitutional Law Review”, 2005, no.1, pag.99-103.
[5] A se vedea, pentru dezvoltări: Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck, Bucureşti, 2000, pag.99; Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol.I, ediţie revăzută şi adăugită, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag.79; Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi completată, Ed.”Lumina Lex”, Bucureşti, 2005, pag.95.
[6] Emile Durkheim, „Le <Contrat social> de Rousseau” (1918), în http://www.uqac.ca//classiques des sciences sociales/classiques/Durkheim emile
[7] L’encyclopedie de l’Agora, Le contrat social selon Rousseau, http://agora.qc.nsf/Documents/Jean-Jacques Rousseau
[8] Există însă şi o altă semnificaţie a ideii de „contract social european”: preocuparea pentru reînnoirea dimensiunii sociale a construcţiei europene (Marjorie Jouen, Catherine Palpant, Pour un nouveau contrat social européen, „Etudes et Recherches” no.43, Notre Europe, 13 sept.2005, http://www.notre-Europe.asso.fr ).
[9] Ingolf Pernice, Fondements du droit constitutionnel européen, Université Paris II Panthéon-Assas, Institut des Hautes Etudes Internationales de Paris, Ed.A.Pedone, Paris, 2004, pag.20.
[10] Daniel Dăianu, Referendumurile cu privire la UE complică perspectivele de aderare, SET Times, http://www.semitimes.com
[11] Ibidem, studiul citat.
[12] Bill Cash, The European Constitution. A Political Timebomb, 8 October 2003.
[13] http://www.euractiv.ro/index.html
[14] „Un <non> des juristes democrates”, în http://perso.wanadoo.fr
317 http://www.euractiv.ro/index.html
[16] cf.Victor Duculescu, „Pauza de reflecţie” – Constituţia Europeană sub semnul întrebării?, în „Revista de Drept Comercial”, serie nouă, Anul XV, nr.7-8, 2005, pag.75-76.
[17] Louis Favoreu, Patrick Gaia, Richard Chevontian, Jean-Louis Mestre, Otto Pfersman, André Roux, Guy Scoffoni, Droit constitutionnel, 8e edition, Paris, Dalloz, 2005, pag.251.