Drept

Există două modalităţi de executare: executarea silită directă şi executarea silită indirectă. La rândul său, a doua modalitate cunoaşte mai multe forme: urmărirea silită mobiliară; poprirea; urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse în rădăcini; urmărirea silită asupra bunurilor immobile.

 

Executarea silită directă

Definim executarea silită directă ca fiind "acea formă a executării silite care constă în executare în natură a unei obligaţii de a face (inclusiv obligaţia de a preda un bun), stabilită prin titlu executoriu".

Totuşi executarea silită directă nu se face întotdeauna "în mod direct", adică nemijlocit asupra debitorului, neavând importanţă împrejurarea dacă executare se face cu participarea debitorului, ca în cazul predării silite a unui bun, sau fără participarea acestuia, ca în cazul realizării dreptului creditorului, corelativ unei obligaţii de a face, prin asumarea iniţiativei de către creditor pe socoteala debitorului.

În principiu creditorul trebuie să urmărească obţinerea executării în natură, de câte ori acest lucru este posibil, şi este ţinut a lua în primire bunul la care se referă titlul executoriu, sau a obţine desfiinţarea unei lucrări interzise sau desemnate spre desfiinţare prin acelaşi titlu executoriu, ori a executa pe socoteala debitorului lucrarea la care debitorul era ţinut (cu excepţia cazurilor când lucrarea constă în faptul personal al debitorului sau într-o abstenţiune a acestuia). Dacă obligaţia de a face constă în faptul personal al debitorului, jurisprudenţa şi ulterior legiuitorul, au creat mijloace de natură a-l determina pe acesta să-şi execute obligaţia ce îi revine.

În situaţia în care executarea în natură nu mai este posibilă, ea trebuie intervertită în executare prin echivalent. Condiţiile acestei operaţii juridice au fost precizate de literatura de specialitate, şi se pot avea în vedere două situaţii.

În prima, dacă executarea în natură a fost declanşată în temeiul unei hotărâri de condamnare alternative, iar creditorul nu îşi mai poate realiza creanţa pe această cale, poate fi cerută executarea indirectă a sumei de bani stabilită de instanţă ca fiind contravaloarea prestaţiei în cauză.

În cea de-a doua, în situaţia în care creditorului nu-i mai foloseşte executarea în natură (pe motiv de întârziere sau executare defectuoasă, care îi lasă fără finalitate creanţa), el poate solicita instanţei intervertirea executării în natură într-o executare  prin echivalent.

În prezent, este reglementată şi executatea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face. Extinderea sferei executării silite este, de altfel, anticipată chiat prin dispoziţiile primului articol din materia executării silite - art. 371.

Dispoziţiile comune în materia predării silite a bunurilor şi a executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face, cuprinse în art. 572-574 C. proc. civ. arată că, în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în poredarea unui bun ori a folosinţei acestuia, în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau a altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei amenzi civile.

În cazul în care creditorul justifică o nevoie urgentă sau când există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, preşedintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca executarea silită a obligaţiilor menţionate să se facă de îndată, fără somaţie.

Dispoziţiile privitoare la executarea silită a obligaţiilor de a face şi de a nu face, inclusiv a celor de predare a bunurilor, sunt aplicabile oricăror persoane indiferent de calitatea acestora.

 

Predarea silită a bunurilor

1. Predarea silită a bunurilor mobile

Procedura predării silite a bunurilor este aceeaşi, indiferent de persoana debitorului.

În cazul în care hotărârea ce constituie titlul executoriu obligă partea la predarea unui bun mobil determinat, executarea se va face nemijlocit asupra bunului ce formează obiectul obligaţiei de predare.

 Procedura predării silite a mobilelor

Condiţiile executării unei hotărâri executorii ce obligă una din părţi la predarea nemijlocită a unui bun mobil sunt precizate de art. 575-577 C. proc. civ., care formează sediul materiei executării silite mobiliare directe.

Conform art. 575 C. proc. civ. "dacă partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin calitate şi cantitate, nu-şi îndeplineşte obligaţia în termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face prin executare silită". Rezultă aşadar, cerinţa prealabilă a somării debitorului de către executorul judecătoresc, impusă de lege pentru ca acesta (debitorul) să aibă posibilitatea executării de bună voie a obligaţiei de predare a bunului. Se lasă în acest sens, prin voinţa legii, un interval redus de timp (o singură zi), în vederea asigurării celerităţii procedurale, însă suficient de mare pentru ca debitorul să pună la dispoziţia beneficiarului hotărârii executorii bunul în cauză. Trebuie menţionat însă că în cadrul executării silite somaţia reprezintă un act de executare şi ca atare poate fi atacată printr-o contestaţie la executare. De altfel art. 391 C. proc. civ. prevede necesitatea somaţiei sub sancţiunea nulităţii.

În vederea executării silite a obligaţiei de predare, executorul judecătoresc va ridica bunul urmărit de la debitor sau de la persoana la care se află, punându-l pe creditor în drepturile sale, conform titlului executoriu.

Formalităţile procedurale la care este ţinut executorul judecătoresc sunt determinate de art. 577 C. proc. civ., care instituie obligaţia pentru acesta, de a încheia, în condiţiile art. 388 C. proc. civ. un proces-verbal de îndeplinire a executării silite, stabilind totodată, chgeltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul. Procesul-verbal constituie titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de executare stabilite în sarcina debitorului.

Executorul va consemna în procesul verbal operaţia ridicării bunului mobil de la debitor şi predarea sa creditorului. Procesul verbal va fi semnat de executor şi de persoanele interesate în executare sau care asistă la efectuarea executării şi va purta ştampila executorului judecătoresc. Aceste menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 388 C. proc. civ.

Procesul-verbal va fi depus de executorul judecătoresc în dosarul de executare constituit la instanţa de executare.

Art. 388 la care face trimitere la art. 577 C. proc. civ. , stabileşte conţinutul procesului verbal de predare a bunului urmărit:

1. denumirea şi sediul organului de esecutare;
2. numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal;
3. data întocmirii procedului-verbal şi numărul dosarului de executare;
4. titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;
5. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi cerditorului urmărit;
6. locul, data şi ora efectuării actului de executare;
7. măsurile luate de executor sau constatările acestuia;

8.consemnarea explicaţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la executare;

9. alte menţiuni cerute de lege sau considerate necesare de executor;
10. menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului ori despre refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal;

11.menţionarea numărurlui de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal, precum şi a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;

12. semnătura executorului, precum şi, când este cazul, a altor persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului de executare;
13. ştampila executorului judecătoresc.

Menţiunile de la pct. 2, 3, 4, 5, 7, 12 şi 13 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Procesele verbale întocmite în cursul procedurii executării silite directe se depun, sub sancţiuni disciplinare contra executorului judecătoresc şi despăgubiri către partea vătămată, la grefa instanţei de executare în termen de 48 de ore de la efectuarea executării (art. 371¹ alin. 3).

Sfera de aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind predarea silită a mobilelor

Normele procedurale privind executarea silită directă sunt de aplicare generală, aşadar calitatea părţilor nu poate atrage modificări ale regimului juridic al acestor acte de procedură.

Prezintă interes împrejurarea că executarea silită directă se poate realiza nu numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti, ci şi în baza unor hotărâri arbitrare. Potrivit art. 363 C. proc. civ. , în cazul arbitrajului ad-hoc desfăşurat conform Cărţii IV a C: proc. civ., hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, şi în conformitate cu art. 367 şi 368 C. proc. civ., se investeşte cu formulă executorie şi poate fi adusă la îndeplinire întocmai ca o hotărâre judecătorească.

2. Predarea silită a bunurilor imobile

 Procedura predării silite a bunurilor imobile este comună, indiferent de calitatea personală a părţilor.

 Procedura predării silite a imobilelor

Sediul materiei este format de art. 578-580¹ C. proc. civ. . Conform acestora, dacă titlul executoriu obligă partea să lase posesia unui bun imobil sau să-l predea, executarea hotărârii se va face direct asupra bunului ce formează obiectul obligaţiei stabilite prin hotărâre.

Mai precis art. 578 dispune că "dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit".

O dispoziţie specială a fost introdusă prin Legea nr. 202/2010: evacuarea din imobile cu destinaţia de locuinţă nu poate fi făcută între 1 decembrie şi 1 martie, cu două excepţii: dacă creditorul face dovada că el însuşi nu are o locuinţă corespunzătoare sau dacă face dovada că debitorul are şi o altă locuinţă în care se poate muta.

Hotărârile, ce pot fi aduse silit la îndeplinire urmând această procedură, se pot referi la acţiuni reale imobiliare, acţiuni în revendicare, acţiuni posesorii, pentru punerea în executare a unei hotărâri ce desfiinţează un concract translativ de proprietate care ordonă evacuarea etc. sau acte autentice de vânzare privind un imobil.

Spre deosebire de materia predării silite mobiliare, legiuitorul a decis că debitorul are beneficiul unui termen de cinci zile de la somaţie (calculat pe zile libere), pentru a-şi putea adăposti familia şi bunurile, ori pentru a depozita bunurile scoase din imobil. Doar după trecerea acestui termen, conform art. 579 executorul judecătoresc va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, în caz de împotrivire eliberându-l cu ajutorul forţei publice. Se aplică astfel şi art. 373² C. proc. civ.

Executorul va soma verbal pe debitor să părăsească imobilul, iar în caz de refuz, cu ajutorul forţei publice, va proceda la evacuarea debitorului şi la punerea în posesie a creditorului.

Potrivit art. 580, dacă executarea priveşte un imobil în care se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiectul executării şi pe care debitorul nu le ridică singur, executorul va încredinţa aceste bunuri în păstrarea unui custode, pe cheltuiala debitorului.

După îndeplinirea executării silite, în conformitate cu art. 580¹, executorul va întocmi procesul-verbal de predare, cu respectarea prevederilor art. 577 şi art. 388 C. proc. civ. În procesul-verbal executorul va arăta măsurile pe care le-a luat şi constatările sale, făcând referire, dacă este cazul şi la împotrivirea părţii la executare, în acest caz procesul-verbal putând constitui temei pentru începerea urmăririi penale împotriva debitorului.

Procesul-verbal care stabileşte şi cheltuielile de executare constituie titlu executoriu pentru valorificarea acestora. Originalul procesului-verbal se va depune la dosarul de executare constituit la instanţa de executare.

Sfera de aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind predarea silită a imobilelor

Ca şi în cazul predării silite a bunurilor mobile, titlul executoriu poate consta şi într-o hotărâre definitivă a unui tribunal arbitral. Identic cu executarea silită întemeiată pe o hotărâre judecătorească, punerea în fapt a unei hotărâri arbitrale se va face prin intermediul executorilor judecătoreşti.

 

 

 

 

 

 

Executarea silită a obligaţiilor de a face sau a nu face

Executarea silită a acestei categorii de obligaţii este reglementată de art. 580²-580⁵ C. proc. civ. Acestora li se adaugă dispoziţiile comune la care am făcut referire.

Până la modificarea şi completarea adusă de O.U.G. nr. 138/2000, executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face era reglementată, în principal, de art. 1073 şi urm C. civ.

1. Obligaţii de a face (sau a nu face) ce nu implică faptul personal al debitorului

                În pofida formulării categorice a legii - "orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului" (art. 1075 C. civ.), este clar că nu toate acţiunile sau abstenţiunile la care este obligat debitorul cer cu necesitate intervenţia personală a acestuia, din moment ce există bunuri care au acelaşi preţ sau utilitate pentru creditor, indiferent de furnizorul lor, ori acţiuni care costă la fel, indiferent de autorul lor. De altfel, chiar dispoziţiile legale prevăd posibilitatea executării directe întreprinse de creditor pe cheltuiala debitorului. Rezultă deci că, în măsura în care o obligaţie de a preda bunuri de gen sau o obligaţie de a face sau a nu face ce nu necesită faptul personal al debitorului, îndeplinirea ei este posibilă sub ambele forme, şi anume executarea directă (în natură) - creditorul cumpărând pe cheltuiala debitorului bunurile, lucrările sau serviciile datorate, sau executarea indirectă (prin echivalent), obligaţia de a face sau de a nu face schimbându-se în despăgubiri.

                De aici, apreciază doctrina, poate fi dedusă o consecinţă deosebit de importantă a admisibilităţii executării în natură a obligaţiei de a face sau de a nu face, anume confirmarea existenţei unei categorii de hotărâri judecătoreşti. Cu alte cuvinte, dacă obligaţiile de a face sau de a nu face s-ar transforma întotdeauna în daune-interese, într-o situaţie ipotetică în care s-ar discuta dacă o asemenea hotărâre este sau nu susceptibilă de executare silită directă, soluţia ar fi foarte facilă, greşeala aparţinând organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea.

                Concret, dacă un debitor ţinut să furnizeze anumite bunuri de gen, care se află în posesia sa, refuză să-şi execute obligaţia, creditorul ar avea dreptul de a proceda la executarea silită a hotărârii obţinute. Tot astfel, pe cale de consecinţă, pornind de la premisa că o hotărâre care impune o obligaţie de a face poate fi pronunţată, se ajunge la situaţia destul de frecventă în care contra părţii unui antecontract de transmitere sau de constituire a unui drept real în care (partea) refuză să transmită dreptul (adică refuză să execute o obligaţie de a face), instanţa va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, recurgându-se astfel la o formă atipică de executare silită.

Potrivit art. 580², dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Termenul de 10 zile libere este lăsat debitorului pentru o eventuală executare voluntară.

Dacă creditorul justifică o nevoie urgentă sau dacă există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, se vor aplica dispoziţiile art. 573 C. proc. civ.

Cheltuielile legate de efectuarea executării silite sunt suportate de debitor, fiind stabilite prin încheiere, care constituie titlu executoriu.

2. Obligaţii de a face (sau de a nu face) ce implică faptul personal al debitorului

Codul de procedură civilă distinge între obligaţia de a face pe care o poate îndeplini creditorul, personal sau prin alte persoane şi obligaţia de a face ce nu poate fi îndeplinită de altă persoană decât debitorul, adică între obligaţia de a face ce nu implică faptul personal al debitorului şi obligaţia de a face ce implică faptul personal al debitorului (în această categorie intră şi aşa-numitele obligaţii intuitu personae).

Dispoziţiile prevăzute de textele legale sunt aplicabile, în mod corespunzător şi pentru asigurarea executării obligaţiilor de a nu face.

Există situaţii în care executarea directă se poate obţine prin ceea ce doctrina numeşte mijloace de constrângere indirectă - mijloace ce constau nu într-o constrângere nemijlocită a persoanei debitorului, ci în măsuri luate asupra patrimoniului acestuia, determinându-i indirect acţiunea sau abstenţiunea.

                Dreptul procedural civil român cunoaşte două categorii de mijloace de constrângere indirectă:

1. daunele cominatorii;
2. amenzile cominatorii.
3. Daunele cominatorii
4. Definiţie. Natură juridică

                Daunele cominatorii reprezintă o măsură de constrângere indirectă, folosită de instanţa de judecată faţă de debitorul care refuză să-şi execute obligaţia de a face ce implică faptul său personal, şi care constă în condamnarea debitorului la plata unei anumite sume de bani pentru fiecare zi (sau săptămână, sau lună) de întârziere, până la executarea obligaţiei în natura ei specifică.

                Principalele caractere ale acestei instituţii putem aprecia a fi:

1. cuantumul lor este lăsat la aprecierea instanţei;
2. măsura daunelor cominatorii este nelimitată în timp;

                iii. odată atinsă finalitatea măsurii luate de instanţă, şi obligaţia debitorului executată, daunele cominatorii sunt lichidate, instanţa procedând la restrângerea sumei reprezentând daune cominatorii până la limitele acoperirii prejudiciului real cauzat prin executarea cu întârziere.

1. Executarea hotărârii ce obligă la plata de daune cominatorii

                Uneori, obligarea debitorului la plata de daune cominatorii produce efecte prin ea însăşi; alteori, creditorul se vede nevoit s-o realizeze prin urmărirea debitorului. Această executare a hotărârii întâmpină dificultăţi rezultând din caracterul particular al creanţei de daune. În lumina dispoziţiile art. 379 C. proc. civ., jurisprudenţa a decis că respectiva creanţă este lichidă şi prin urmare susceptibilă de executare (trebuie menţionat că, totodată, a fost recunoscut şi dreptul debitorului de a cere pe calea contestaţiei la executare, restrângerea daunelor cominatorii la limita cuantumului prejudiciului real.).

1. Daunele cominatorii în cadrul sistemului român de drept

                În doctrină au existat opinii potrivit cărora practica daunelor cominatorii ar fi incompatibilă cu esenţa dreptului civil şi ar încălca principiul legalităţii, deoarece nici un text de lege nu instituie existenţa acestei instituţii de drept civil. Totuşi, din moment ce raţiunea lor este îndreptată tocmai spre asigurarea executării în natură a contractelor, pare exagerat a se afirma că daunele cominatorii sunt incompatibile cu esenţa dreptului civil.

                De altfel, însuşi legiuitorul a considerat necesar a le da o consacrare, în forma amenzilor cominatorii, în cazurile când executarea obligaţiilor de a face depinde de faptul personal al debitorului.

Tot aici este cazul să ne referim şi la categoria de mijloace legale denumite de doctrină "mijloace de constrângere indirectă", destinate a asigura preocuparea constantă a funcţionarilor însărcinaţi cu executarea în natură a obligaţiilor persoanelor juridice debitoare. Este vorba, mai exact, de sancţiuni de natură disciplinară, materială, administrativă ori penală aplicate funcţionarilor care sunt vinovaţi de neexecutarea din culpă a hotărârilor executorii.

În condiţiile generalizării sistemului amenzilor cominatorii, prin introducerea acestora în Codul de procedură civilă, se pune problema determinării sferei de aplicare a daunelor cominatorii. Considerăm că acestea se pot aplica în continuare în domeniile strict determinate de anumite legi speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 31/1990 privind societţile comerciale şi Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corpţiei.

De asemenea, rămâne deschisă discuţia despre aplicarea sistemului daunelor cominatorii în paralel cu cel al amenzilor cominatorii. În acest sens, recent, instanţa spremă s-a pronunţat, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării amenzilor cominatorii în art. 580³ C. proc. civ.

1. Amenzile cominatorii

Amenzile cominatorii reglementate prin acte normative speciale           

Amenzi cominatorii, distinct de daunele de întârziere, sunt prevăzute în procedura contenciosului administrativ.

Potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care autoritatea administrativă nu execută hotărârea definitivă a instanţei de contencios administrativ, în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii sau în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia, se va aplica conducătorului autorităţii administrative o amendă pentru fiecare zi de întârziere nejustificată (art. 10 alin. 3), reclamatului putându-i-se aplica daune pentru întârziere.

Reglementări cu privire la amenzile cominatorii găsim şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Amenzile cominatorii reglementate de Codul de procedură civilă

Aceste amenzile cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere indirectă, pus la îndemâna instanţei, pentru a determina executarea unor obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului.

Potrivit art. 580³, dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, o amendă civilă, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. În prezent cuantumul acestor amenzi este cuprins între 20 şi 50 lei, iar în conformitate cu art. II din O.U.G. nr. 138/2000 ele vor putea fi actualizate prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de rata inflaţiei.

Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei arătate, creditorul poate solicita oblifarea debitorului la daune interese. Dispoziţiile art. 574 se vor aplica în mod corespunzător. De asemenea, şi dispoziţiile art. 428 C. proc. civ.

Amenzile prevăzute de textele legale menţionate, din punct de vedere al naturii juridice, sunt amenzi civile, ce se plătesc statului şi se pronunţă pe zi de întârziere, până la îndeplinirea obligaţiei debitorului. Acesta, ameninţat cu plata unei sume de bani ce creşte progresiv, va fi determinat să execute obligaţia de a face stabilită în titlul executoriu.

Conform art. 580⁴ C. proc. civ., dispoziţiile prevăzute pentru asigurarea executării obligaţiilor de a face, se vor aplica, în mod corespunzător, şi situaţiilor în care titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face.

Astfel, creditorul va putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, dacă este cazul, pe seama debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face.

În toate cazurile privind executarea obligaţiilor de a face sau de a nu face, dacă debitorul se opune la executarea obligaţiei de către creditor, acesta va putea obţine, prin intermediul executorului judecătoresc, concursul organelor de poliţie, jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice.

 

 Poprirea

                 Noţiune

                Definim poprirea ca fiind acea formă de executare silită prin care creditorul urmăreşte sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile urmărite, pe care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit sau pe care le va datora în viitor şi care constă în indisponibilizarea acelor sume sau efecte în mâinile terţului-debitor al debitorului urmărit, şi în obligarea lui să le plătească direct creditorului urmăritor.

Există şi posibilitatea consemnării, urmată de plata prin intermediul executorului judecătoresc..

                Sediul materiei

                Poprirea este reglementată de prevederile art. 452-461 C. proc. civ. (aşa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000).

Subiectele popririi

                Specificul popririi este dat de caracterul "triunghiular" al acestei operaţii juridice, care presupune în principiu participarea a trei subiecte de drept, şi implică existenţa prealabilă a două raporturi juridice de creanţă distincte: între creditorul popritor şi debitorul poprit, şi, respectiv, între debitorul poprit şi terţul poprit.

                În temeiul popririi se naşte un al treilea raport juridic, între creditorul popritor şi terţul poprit, care conţine obligaţii ale terţului.

                Creditorul popritor

                Creditorul popritor, fie el chirografar, ipotecar sau privilegiat, este persoana fizică sau juridică, titular al titlului executoriu în temeiul căruia poate cere poprirea debitorului său.

Debitorul poprit

Este persoana fizică sau juridică ţinută la îndeplinirea obligaţiei înscrise în titlul executoriu, şi care este totodată creditor în raportul său cu terţul poprit.

Terţul poprit

Este un debitor al debitorului poprit, persoană fizică sau juridică de drept public sau privat. Pe timpul popririi, terţul poprit nu încetează a fi debitorul debitorului poprit, datoria sa subzistând

Executarea acestei datorii, în schimb, este suspendată până la soluţionarea definitivă a situaţiei.

Plata efectuată de terţul poprit produce un dublu efect: stinge datoria terţului către debitorul poprit, în limita sumei plătite, şi, respectiv, datoria debitorului poprit către creditorul poprit, tot în limita sumei plătite. Consemnarea la C. E. C. a valorilor terţului valorează ca plată, având aceleaşi efecte cu o plată obişnuită.

Terţul poprit poate fi şi un debitor eventual al datornicului urmărit, poprirea putând să asigure executarea unei creanţe din veniturile viitoare ale debitorului. Prin urmare, s-a considerat că nu este necesar ca în momentul înfiinţării popririi şi nici chiar în momentul validării, dacă se ajunge la aceasta, treţul să fie debitorul datornicului.

 Pluritatea de creditori

Concursul de creditori survine în două situaţii: în prima, mai mulţi creditori pornesc împreună executarea prin poprire contra unui debitor comun; în cea de-a doua, ulterior înfiinţării popririi de către un creditor, la respectiva creanţă intervin şi alţi creditori ai aceluiaşi debitor poprit.

Elementele specifice pluralităţii de creditori popritori sunt: mai mulţi creditori; acelaşi debitor poprit; aceeaşi valoare a aceluiaşi terţ poprit; aceeaşi instanţă. Conform art. 458 C. proc. civ., executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea unui termen de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, în termenul menţionat mai sus, va reţine şi consemna suma urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Distribuirea se va face potrivt dispoziţiile art. 562-571 C. proc. civ.

Terţul este ţinut a declara situaţia de pluritate de creditori. În lipsa unei asemenea declaraţii a terţului poprit, creditorii necitaţi pot interveni la distribuirea sumei. Primului creditor popritor îi va reveni doar privilegiul de a-şi recupera cu prioritate cheltuielile de executare, (art. 563 alit. a), el neavând exclusivitate asupra creanţei poprite, în ciuda diligenţelor depuse pentru introducerea popririi.

În cazul în care se ajunge la necesitatea validării popririi, rămânerea definitivă a unei sentinţe de validare nu conferă creditorului care a obţinut validarea popririi sale un drept exclusiv, ci doar îi permite să vină în concurs cu ceilalţi creditori, care au validat popririle ulterior. Dacă există doar un singur creditor popritor, instanţa va valida poprirea, obligând pe terţul poprit să plătească suma poprită creditorului popritor.

În situaţia în care înfiinţarea porpririi s-a dispus, din oficiu, în baza art. 453 alin. 2, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii, terţul poprit, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, este obligat să plătescă direct creditorului suma reţinută.

În situaţia înfiinţării mai multor popriri, terţul, conform art. 456 alin. 1, va proceda la consemnare sau la plată directă, comunicând executorului şi creditorilor, numele şi adresa celorlalţi creditori, pentru sumele poprite de fiecare în parte. Distribuirea sumelor consemnate se face potrivit dispoziţiilor generale.

Conform art. 460, dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de trei luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătescă suma urmăribilă, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit, şi va da o hotărâre de validare a popririi, dacă din probele administrate rezultă că terţul datorează sume de bani debitorului. Prin această hotărâre va obliga pe terţ să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului.

Terţul poprit care cu rea-credinţă refuză să îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi va putea fi amendat prin aceeaşi hotărâre.

Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-şi efecte numai la data când sumele devin scadente.

După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută de art. 456. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit pe baza hotărârii de validare, care constituie titlu executoriu.

Distribuirea sumei se va face avându-se în vedere proporţia şi natura creanţelor pe care creditorii le au asupra debitorului poprit. O excepţie de la această regulă o constituie distribuirea sumelor poprite din salariu, distribuire efectuată de terţul poprit, şi care poate fi cel mult revizuită, la cererea creditorilor nemulţumiţi, de către instanţă.

Transferul de creanţă operează la data validării popririi prin hotărâre definitivă, astfel încât o poprire ulterioară acestei validări nu va mai conduce la o situaţie de concurs de creditori popritori; ca excepţie, în cazul în care poprirea priveşte o creanţă cu executare succesivă- ex. salariul, pensia, etc.- primul creditor va dobândi în exclusivitate numai sumele scadente până la data validării popririi ce a introdus, pentru cele ulterioare acestei date urmând a se aplica regulile enumerate mai sus.

 Obiectul popririi

Bunurile supuse popririi:

Art. 452 şi 461 C. proc. civ. determină categoriile de bunuri pasibile a fi poprite: sumele de bani, titlurile de valoare, alte bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Art. 453 alin. 2 se referă numai la sumele datorate cu titlu de obl;igaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor. Art. 461 se referă la poprirea înfiinţată asupra unor titluri de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale.

Astfel, poprirea poartă asupra creanţelor şi a celorlalte bunuri mobile incorporale urmăribile care fac parte din patrimoniul debitorului poprit; nu are relevanţă dacă proprietatea bunului a fost deja transferată debitorului poprit (şi acesta trebuie să remită doar bunul în materialitatea lui) sau acest lucru urmează să se întâmple.

Procedura comună a popririi

Procedura popririi presupune existenţa prealabilă a unui titlu executoriu şi se desfăşoară în două faze: înfiinţare şi validare. În noua reglementare, validarea popririi a devenit o fază excepţională care intervine numai în cazurile în care terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, potrivit legii, fiind necesar ca instanţa de executare să fie sesizată, pentru a duce până la capăt, şi împotriva terţului poprit, executarea popririi. Dacă nu se impune validarea popririi, aceasta urmează să fie desfiinţată prin invalidare. Pentru o mai bună înţelegere, sunt utile şi unele precizări referitoare la contestaţiile la poprire şi la executarea propriu-zisă a popririi.

Înfiinţarea popririi

Conform art. 453 alin. 1 C. proc. civ., poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Au dreptul de a cere înfiinţarea unei popriri:

1. creditorul titular al creanţei;
2. un creditor al creditorului, pe calea acţiunii oblice;

iii. reprezentantul Ministerului Public, în condiţiile art. 45 C. proc. civ.

Potrivit art. 454 alin. 1 poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu comunicată terţelor persoane în condiţiile art. 452, înştiinţându-se totodată, şi debitorul despre măsura luată.

În continuare, în alin. 2 al art. 454, se arată că în adresa de poprire se va pune în vedere terţei persoane, care devine terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Această adresă de poprire are, întocmai ca şi fosta ordonanţă de poprire, ca efect, indisponibilizarea sumelor de bani datorate, a titlurilor de valoare ori a celorlalte bunuri mobile incorporale deţinute de terţi.

În actuala reglementare textul art. 454 alin. 2 teza finală arată limita în care se pot indisponibilizat sumele şi bunurile poprite.

În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură asiguratoare şi nu a fost desfiinţată până la obţinerea titlului executoriu, potrivit art. 454 alin. 3, se va comunica terţului poprit copie certificată de pe titlul executoriu, în vederea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 456.

Indisponibilizarea va înceta, dacă debitorul consemnează cu afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit (art. 454 alin. 4).

Executarea popririi

Condiţiile înfiinţării popririi şi efectele acesteia au fost analizate mai sus.

Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor prevăzute de lege trebuie respecatate obligaţiile prevăzute de art. 456, în sarcina terţului poprit.

Obligaţiile terţului poprit nu trebuie îndeplinite imediat, odată cu comunicarea adrsei de poprire.

Conform art. 456 alin. 1, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

1. a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1;
2. b) în cazul popririi prevăzute de art. 453 alin. 2, să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia.

În cazul în care debitorul poprit este titular de conturi bancare poprirea se înfiinţează după aceeaşi procedură, însă asupra contuluâââââi bancar.

În acelaşi mod se execută poprirea înfiinţată asupra titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi specializate.

În final, executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

Validarea popririi

Această fază intervine numai în cazurile în care terţul poprit nu-şi aduce la îndeplinire obligaţiile ce îi revin potrivit art. 456, în termenele stabilite de acest text.

Potrivit art. 460 alin. 1, dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusivââââ în cazul în care, în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare în termen de trei luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Aşadar, competenţa de a se pronunţa asupra validării popririi aparţine instanţei de executare.

Pentru soluţionarea cererii de validare instanţa va cita toate părţile interesate - creditor popritor, debitor poprit, terţ poprit şi chiar alţi creditori care au poprit aceiaşi sumă.

În funcţie de constatări, instanţa validează, prin hotărâre, poprirea, sau respinge cererea formulată de creditor, desfiinţând poprirea. Hotărârea asupra validării este apelabilă în 15 zile de la data comunicării sale către părţi, după ce devine definitivă, fiind susceptibilă de recurare şi apoi de control judiciar prin căile extraordinare de atac. Prin hotărârea de validarea instanţa va obliga terţul să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului.

 Contestaţia la poprire

Împotriva executării însăşi sau împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, conform art. 399.

În cazul popririi, se poate face contestaţie împotriva înfiinţării sale.

 Proceduri speciale de poprire

Un caz special de poprire este cel reglementat de art. 453 alin. 2.

Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscure realizate de debitor, art. 453 alin. 2 arată că înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată de hotărârea este executorie, potrivit legii.

Reglementarea specială se impune pentru asigurarea protecţiei unor creditori, privind realizarea unor creanţe destinate a le asigura întreţinerea.

Instanţa, după pronunţarea hotărârii prin care pârâtul a fost obligat la plata pensiei de întreţinere sau a alocaţiei pentru copii ori la plata celorlalte sume menţionate, va dispune din oficiu înfiinţarea popririi, imediat ce hotărârea este executorie, ordonând comunicarea către terţul poprit a adresei de înfiinţare a popririi, însoţită de copia certificată de pe hotărâre. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 278 C. proc. civ. care prevăd categoriile de hotărâri ale primei instanţe ce sunt executorii de drept.

 

 Urmărirea silită mobiliară

                Definiţie. Conţinut. Sediul materiei.

                Executarea (sau urmărirea) silită este o procedură execuţională indirectă, creditorul urmăritor având asupra debitorului său o creanţă bănească determinată printr-un titlu executoriu. Se realizează asupra bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, prin vânzarea silită a acestora, astfel încât suma de bani rezultată să îndestuleze creanţa creditorului urmăritor sau a creditorilor urmăritori, precum şi cheltuielile de executare.

                Sediul materiei îl formează dispoziţiile art. 406-449 C. proc. civ.

                Bunurile susceptibile de executare silită mobiliară.

                Categoriile de bunuri mobile declarate de lege neurmăribile au fost analizate anterior.

Obiectul executării silite îl pot reprezenta, aşa cum am arătat bunuri corporale şi bunuri incorporale.

Procedura sechestrării bunurilor mobile urmărite

                 Identificarea şi sechestrarea bunurilor mobile

                Sub sancţiunea nulităţii, executarea silită mobiliară trebuie precedată, cu cel puţin o zi înainte, de o somaţie adresată debitorului pentru a face voluntar plata, somaţie însoţită de copia titlului ce se execută.

Potrivit art. 411 alin. 1, dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ.

În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca odată cu înmânarea somaţiei să se aplice şi sechestrul (art. 411 alin. 2).

                Executarea propriu-zisă începe prin inventarierea şi sechestrarea bunurilor mobile proprietate a debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ. Executorul judecătoresc se deplasează în acest scop la locul (reşedinţa, domiciliu, sediu) în care se găsesc bunurile debitorului şi în raport cu valoarea creanţei, printr-un proces-verbal inventariază şi aplică sechestrul bunurilor ce apreciază a îndestula creanţa. Pentru aceasta executorul judecătoresc procedează la evaluarea bunurilor cu acordul părţilor, prin apreciere la valoarea lor de circulaţie. Pentru aprecierea valorii unor anumite bunuri (ex. opere de artă) executorul judecătoresc poate apela la serviciile unui expert.

                Sub sancţiunea nulităţii, în oricare din următoarele situaţii executorul va fi însoţit de un ofiţer de poliţie sau de un ajutor al acestuia, sau de primarul localităţii ori de un ajutor al acestuia:

1. a) uşile locuinţei (sau sediului) debitorului sunt închise şi acesta refuză să le deschidă;
2. b) camerele sau mobilele din locuinţa sau sediul debitorului sunt închise şi acesta refuză să le deschidă;
3. c) debitorul lipseşte şi nu e prezentă nici o rudă a acestuia cu deplină capacitate de exerciţiu care locuieşte cu acesta (art. 412).

                Pentru a deschide încuietorile se poate apela la serviciile unui mecanic cu instrumente speciale, încercându-se pe cât posibil a se evita forţarea sau spargerea uşilor. Tocmai în acest scop este cerută de lege şi prezenţa organelor poliţieneşti sau ale administraţiei locale, pentru ca pătrunderea în locuinţa debitorului să nu constituie o violare de domiciliu. Odată pătrunderea în locuinţă sau sediu realizată, acestea se pot retrage, putând fi înlocuite cu doi martori majori. Intrarea în locuinţa debitorului se va face treptat, în măsura necesităţilor. Prezenţa creditorului este facultativă, fiind lăsată la latitudinea acestuia iar debitorul nu se poate opune intrării creditorului în locuinţă.

                Cuprinsul procesului-verbal de sechestru

                Executorul judecătoresc care se deplasează la locuinţa debitorului sau la locul în care se găsesc bunurile şi constată că debitorul nu oferă plata sumei datorate va întocmi primul act procedural de urmărire silită - procesul-verbal de sechestru, prin care inventariază şi declară sechestrate definitiv bunurile debitorului.

                Art. 416 C. proc. civ. arată conţinutul obligatoriu al acestuia:

1. a) enunţarea titlului în temeiul căruia se face executarea;
2. b) arătarea bunurilor ce fac obiectul cererii exprese de urmărire a creditorului, dacă s-a făcut o asemenea cerere;
3. c) numele, prenumele şi domiciliul executorului, părţilor la executarea silită şi a persoanelor care asistă la aplicarea sechestrului;
4. d) somaţia verbală adresată debitorului şi răspunsul acestuia;
5. e) descrierea obiectelor sechestrate şi indicarea valorii fiecăruia, după aprecierea executorului judecătoresc, dacă este posibil;
6. f) semnăturile executorului şi ale persoanelor care au asistat la aplicarea sechestrului.

                Formele sechestrului. Darea în custodie a bunurilor sechestrate.

                Procedura civilă română cunoaşte trei forme de sechestru definitiv:

1. a) sechestrul simplu;
2. b) sechestrul cu aplicare de sigilii;
3. c) sechestrul cu ridicata.

Obiectele sechestrate se vor putea strămuta cu încuviinţarea executorului judecătoresc din locul unde se află, pe cheltuiala părţii interesate.

În cazul în care custode este o altă persoană decât debitorul, acesta va avea dreptul la o remuneraţie ce se va fixa de executorul judecătoresc. Aceasta, precum şi cheltuielile custodelui vor putea fi plătite anticipat de către creditorul urmăritor, care le va putea prelua cu precădere din preţul bunurilor urmărite (art. 421).

Custodele va răspunde pentru orice pagubă adusă creditorului din neglijenţa sa, putând răspunde şi pentru infracţiunea de abuz de încredere (art. 422).

Originalul procesului-verbal de sechestru se depune la grefa instanţei de executare, obligaţie ce revine executorului, aşa cum am arătat. În caz contrar, executorul este pasibil de sancţiuni disciplinare şi dezdăunarea părţii vătămate.

                În acest mod se încheie prima fază a urmăririi silite mobiliare.

Potrivit art. 428, debitorul sau altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, numai dacă depune valoarea ce i se cere sau valoarea bunului reclamat, la CEC, la dispoziţia organului de executare.

Aceste persoane vor fi obligate să înmâneze executorului pe lângă recipisa de consemnare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării, depusă la instanţa competentă. Până la soluţionarea cererii urmărirea se va opri total sau parţial.

Asupra cererii de încetare sau de suspendare a executării silite, inmstanţa de executare se va pronunţa prin încheiere, potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială.

 

Vânzarea silită a bunurilor mobile urmărite

                Termenul de licitaţie

                A doua etapă a urmăririi silite mobiliare este valorificarea bunurilor sechestrate, în scopul obţinerii sumei necesare pentru acoperirea creanţei creditorului urmăritor, a cheltuielilor de executare şi a creanţelor creditorilor intervenienţi.

                Dreptul procedural civil român cunoaşte mai multe modalităţi de valorificare a acestei categorii de bunuri: vânzarea la licitaţie publică, vânzarea directă sau alte modalităţi admise de lege (art. 431 alin. 1).

                Astfel, art. 431 alin. 2 arată că executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate În acest caz, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre ofertele primite, despre potenţialul cumpărător, precum şi despre termenul în care acesta se angajează să consemneze preţul propus.

Potrivit art. 431¹, dacă valorificarea bunurilor urmează să se facă prin vânzare la licitaţie publică, executorul, în termen de cel mult o zi de la întocmirea procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului stabilit pentru valorificarea bunurilor de către debitor, va fixa data, ora şi locul licitaţiei.

Termenul va fi astfel stabilit încât să nu fie mai mic de două săptămâni şi nici mai mare de două luni de la data sechestrării bunurilor, dar prin voinţa comună a creditorului şi a debitorului se poate reduce sau mări. În cazul că bunurile sechestrate sunt perisabile, termenul poate fi redus chiar de către executor, din oficiu.

                Formele de publicitate ale vânzării silite

                Debitorul va lua la cunoştinţă data fixată de instanţă pentru vânzarea silită printr-o notificare specială făcută de executorul judecătoresc, şi nu prin intermediul anunţurilor făcute cu privire la vânzare în conformitate cu art. 437 C. proc. civ. (v. infra); aceasta pentru ca debitorul să poată efectua plata, să poată introduce în timp util contestaţia la executare sau să obţină suspendarea vânzării silite.

Astfel, potrivit art. 433, executorul judecătoresc îl va înştiinţa pe debitor despre data, ora şi locul vânzării la licitaţie.

                Efectuarea licitaţiei va fi precedată, cu minim 3 zile, de aducerea ei la cunoştinţa publică.

Potrivit art. 437, cu cel puţin trei zile înainte de ţinerea licitaţiei, executorul judecătoresc va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare la locul licitaţiei, la sediul organului de executare, al primăriei de la locul vânzării şi al instanţei de executare. Dacă se apreciează că este necesar, vânzarea va fi anunţată şi într-un ziar de largă circulaţie.

                Acestea sunt condiţii indispensabile corectei desfăşurări a licitaţiei, iar executorul judecătoresc poate fi sancţionat disciplinar, sau cu amendă judiciară şi eventual, ţinut la plata de daune către părţile lezate prin neefectuarea licitaţiei. De asemenea, debitorul va putea, pe calea contestaţiei la executare, să ceară stabilirea unui nou termen de efectuare a licitaţiei, cu îndeplinirea formelor de publicitate, dacă la termenul fixat de instanţă nu se respectaseră cerinţele legii.

Art. 438 impune ca, dacă din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli între părţi, data, locul sau ora vânzării a fost schimbată, să se facă alte publicaţii şi anunţuri.

Publicaţiile şi anunţurile de vânzare vor cuprinde data, ora şi locul licitaţiei, enumerarea bunurilor ce vor fi oferite spre vânzare, cu indicarea pentru fiecare a preţului de începere a licitaţiei, care este preţul prevăzut în procesul-verbal de sechestru sau cel stabilit prin expertiză (art. 439 alin. 1).

Costul publicaţiilor şi anunţurilor se va avansa de către creditor în contul bunurilor urmărite.

                Procedura licitaţiei

                În dreptul procesual civil român, urmărirea mobiliară nu este o procedură jurisdicţională, ea fiind efectuată de executorul judecătoresc.

                În ziua fixată de instanţă pentru efectuarea licitaţiei, executorul se va deplasa la locul în care se află bunurile, pentru a le lua în primire de la custodele lor, verificând starea în care se află acestea şi numărul lor. Dispariţia fortuită a unuia sau mai multor bunuri se rezolvă potrivit regulii res perit dominus, deci debitorul, care este proprietar până la momentul vânzării bunurilor, va suporta paguba fără ca creanţa ce o are de plătit să fie diminuată sau stinsă în acest temei.

În cazul în care sechestrarea s-a făcut cu sigilii, executorul judecătoresc va rupe aceste sigilii şi va ridica bunurile. El este obligat să verifice starea bunurilor, în prezenţa custodelui, pe baza procesului-verbal de sechestrare. Dacă constată că unele dintre ele au fost înstrăinate, degradate sau înlocuite va sesiza procurorul pentru începerea urmăririi penale.

                Vânzarea se va efectua la locul stabilit de instanţă, de regulă într-o zi lucrătoare, între orele 6 şi 20, putând continua, în caz de nevoie, şi în zilele următoare. Executarea silită nu se va putea face la alte ore decât cele menţionate şi nici în zilele nelucrătoare, cu excepţia cazurilor urgente în care ea este încuviinţată de preşedintele instanţei de executare (art. 386).

Bunurile sechestrate sunt transportate la locul unde se ţine licitaţie, dacă executorul judecătoresc a stabilit un alt loc decât acela unde ele se află. În caz contrar se va proceda imediat la vânzare.

                Vânzarea se face separat pentru fiecare obiect sau ansamblu de obiecte (ex. un serviciu de masă) în parte; este interzisă vânzarea laolaltă a tuturor bunurilor sau a unor bunuri fără legătură între ele, pentru a nu se obţine sume mai mici decât în cazul vânzării separate şi pentru a se putea opri licitaţia în momentul în care a fost obţinută suma necesară acoperirii creanţei sau creanţelor urmărite şi a cheltuielilor de urmărire.

                Executorul judecătoresc va indica preţul de la care porneşte licitaţia; în această privinţă, art. 443 stabileşte că acesta este cel prevăzut în publicaţii sau în anunţuri, potrivit art. 439 alin. 1 (preţul prevăzut în procesul-verbal de sechestru sau stabilit prin expertiză).

                La licitaţie poate participa orice persoană care, cel mai târziu până la începerea vânzării, a consemnat la CEC, la dispoziţia executorului, cel puţin 10% din preţul de începere a licitaţiei pentru bunurile pe care intenţionează să le cumpere (art. 439¹).

                Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din preţul de începere al licitaţiei. Dacă adjudecatar este chiar creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alţi creditori ori aceştia se află într-un rang de preferinţă inferior, el va putea depune în contul preţului creanţa sa, în tot sau în parte (art. 445).

                Când există concurenţă reală, pentru fiecare obiect în parte se fac trei strigări succesive, făcute la un interval de timp care să permită obţiuni şi supralicitări, iar adjudecarea se face asupra celui care oferă cel mai mare preţ, chiar dacă acest ofertant nu are concurenţi la cumpărarea bunului în cauză. Plata preţului se va face imediat, adică executorul judecătoresc va primi în numerar banii de la concurentul care a câştigat, iar concomitent acesta va primi bunul cumpărat. Art. 444 alin. 1 permite şi plata prin intermediul unui ordin de plată sau al unui alt instrument legal de plată. La cererea adjudecatarului executorul poate încuviinţa ca preţul să se depună în cel mult cinci zile.

                Dacă preţul nu se va depune, se va relua licitaţia (sau o altă modalitate de valorificare a bunului), primul adjudecatar fiind răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta. Sumele acestea se vor stabili de către executor prin proces-verbal ce constituie titlu executoriu şi se vor reţine cu precădere din suma depusă iniţial pentru participarea la licitaţie.

                Executorul judecătoresc, după adjudecare, va consemna sumele de bani încasate, păstrând dovada consemnării şi făcând menţiune în acest sens în procesul-verbal de licitaţie.

                Licitaţia se va închide imediat ce din sumele obţinute se pot acoperi creanţele ce se urmăresc şi toate cheltuielile de executare. De asemenea, judecătorul va declara închisă licitaţia şi în cazurile în care intervine vreuna din situaţiile de încetare a executării, prevăzute de art. 371⁵ sau situaţia prevăzută de art. 428, prezentată anterior.

                Aşadar, atunci când executorul constată că preţul obţinut pe bunurile vândute la un moment dat al licitaţiei acoperă totalul creanţelor creditorilor, cheltuielilor de urmărire, de publicitate, şi plăţii custodelui, va opri vânzarea returnând debitorului executat bunurile încă nevândute şi eventualul surplus de bani provenit de la ultima sumă de bani primită. Trebuie subliniat că la calculul sumei creanţelor se vor avea în vedere şi eventualele dobânzi, doar sub condiţia ca aceasta să fie precizată în titlul executoriu. De asemenea, vor fi luate în calcul toate creanţele tuturor creditorilor intervenienţi la executare.

                Dacă din lipsă de concurenţi licitaţia nu a putut avea loc, executorul va consemna aceasta în procesul-verbal şi se va fixa un nou termen de vânzare. La fixarea noului termen se va avea în vedere limita maximă prevăzută de art. 434, nemaifiind necesară şi respectarea termenului minim.

                Există şi situaţii în care executorul dispune suspendarea licitaţiei, de exemplu în cazul în care creditorul nu mai stăruie în aceasta.

                Dacă nu se obţine preţul de începere al licitaţiei, la termenul stabilit pentru vânzare, bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. În toate cazurile, la preţ egal, va fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit (art. 443 alin. 3).

                După închiderea licitaţiei, executorul va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul acesteia, care va fi semnat de el, de creditor, debitor, precum şi de adjudecatar.

                Dacă bunul sechestrat nu s-a putut vinde în condiţiile prezentate anterior, orice creditor care, potrivit legii, putea cere executarea silită asupra bunurilor mobile ale debitorului îl poate prelua în contul creanţei, la preţul de pornire a licitaţiei. Dacă acest preţ este mai mare decât valoarea creanţei, creditorul poate prelua bunul numai dacă depune diferenţa.

                Dacă există mai mulţi creditori care vor să preia bunul în acest fel, acesta va fi atribuit potrivit ordinii de preferinţă stabilite de art. 563-564.

                Bunurile sechestrate care nu au putut fi valorificate sub nici o formă, rămân indisponibilizate cel mult şase luni de la data sechestrului. În cursul acestui termen, executorul poate proceda din nou la valorificarea acestor bunuri. Dacă nici după expirarea acestui termen bunurile nu pot fi valorificate, ele se restituie debitorului.

                Efectele vânzării silite a bunurilor

                Rezultatul imediat al vânzării silite este transmiterea dreptului de proprietate referitor la bunurile urmărite.

Executorul judecătoresc va elibera, sub semnătura sa, fiecărui adjudecător în parte, o dovadă care va cuprinde data şi locul licitaţiei, indicarea bunului adjudecat şi, după caz, a preţului plătit sau care urmează să fie plătit.

Dovada eliberată fiecărui adjudecător constituie titlu de proprietate asupra bunurilor vândute, în cazul titurilor de credit nominative, adjudecătorul va putea obţine transferul acestora pe numele său, în temeiul unei copii legalizate de pe acest proces-verbal.

În toate cazurile, predarea bunului se va face după achitarea integrală a preţului; până la predare, adjudecătorul suportă riscul pieirii bunului adjudecat (art. 447).

                Potrivit art. 449 C. proc. civ. adjudecatorul care a plătit preţul intră imediat în posesia bunului şi nu poate fi prejudiciat prin admiterea unei cereri de atacare a executării, de regulă prin admiterea unei contestaţii la executare, în afară de situaţia în care a fost el însăşi de rea credinţă.

                Art. 449 precizează că nu este admisibilă nici o cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul când a existat fraudă din partea acestuia.

                O parte vătămată - debitor urmărit sau terţ proprietar al bunului - se va putea îndrepta exclusiv împotriva creditorului urmăritor sau executorului judecătoresc, pentru rea-credinţă din partea acestora ori pentru neîndeplinirea formelor legale ale executării (art. 437 alin. 2). Aceasta nu înseamnă că este exclusă posibilitatea desfiinţării executării prin contestaţie la executare, ci doar că admiterea contestaţiei nu este de natură să desfiinţeze vânzarea, ci numai să oblige la daune pe creditorul urmăritor şi, eventual, pe executorul judecătoresc (pe acesta, doar dacă se dovedeşte că a fost de rea-credinţă ori dacă a ţinut licitaţia fără a fi îndeplinit toate formele legale).

                Ar trebui subliniat că deşi prin efecte art. 449 C. proc. civ. seamănă mult cu art. 1909 C. civ., în fapt textul Codului de procedură conţine o nuanţă importantă, mai exact nu se referă la adjudecatarul care a intrat în posesia bunului, ci la cel "care a plătit preţul". Aparent nesemnificativă, această exprimare protejează pe cel care cu bună-credinţă a participat la licitaţie şi a plătit pe loc bunul adjudecat, dar care din cauza dimensiunii (ex. un autoturism) nu a intrat imediat în posesia bunului. În condiţiile în care art. 449 C. proc. civ. s-ar fi referit la adjudecatarul care a intrat în posesia bunului, acesta ar fi fost lipsit de protecţie juridică, el neputând invoca prevederile art. 1909 şi 1910 C. civ. din moment ce nu dobândise încă posesia bunului.

                Conform art. 449 alin. 2, când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există temei de nulitate.

                 Distribuirea sumei obţinute din vânzarea silită a bunurilor mobile

                După cum arătam în procedura vânzării silite mobiliare, executorul judecătoresc va consemna la C.E.C. sumele obţinute din licitaţie, iar recipisa consemnării o va depune la grefa instanţei de executare. Această procedură este obligatorie chiar în cazul în care există un singur creditor urmăritor.

                Distribuirea sumei astfel obţinute între creditorii urmăritori şi oponenţi (sau intervenienţi) se efectuează de executorul judecătoresc cu citarea celor interesaţi (creditori şi debitor).

                În situaţia în care se constată existenţa concursului de creditori, distribuirea sumei se va face conform ordinii de preferinţă stabilite de lege. Dacă suma obţinută din vânzare nu este suficientă pentru acoperirea tuturor creanţelor, creditorii de rang egal vor primi sume proporţionale cu creanţele ce aveau contra debitorului. Singurul privilegiu pe care îl are creditorul urmăritor este recuperarea cu prioritate a cheltuielilor de urmărire.

 

 

 Urmărirea silită imobiliară

                Executarea silită imobiliară este "procedura execuţională indirectă în cadrul căreia se valorifică bunurile imobile ale debitorului, în vederea realizării drepturilor creditorului". În general, se realizează pe calea vânzării silite a bunurilor urmărite şi acoperirea creanţelor din preţul obţinut, însă în unele cazuri creditorii pot prelua direct bunuri în contul creanţei.

                Sediul materiei îl formează dispoziţiile art. 488-571 C. proc. civ., modificate prin O.U.G. nr. 138/2000.

 Procedura de drept comun a executării silite imobiliare

                Bunurile imobile urmăribile

Restricţiile cu privire la bunurile imobile urmărite au fostmat obiectul unor analize anterioare, în legătură cu obiectul executării silite.

Art. 488 arată că sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile, inclusiv dreptul de uzufruct, dreptul de superficie şi dreptul de servitute, acesta din urmă numai odată cu fondul dominant căruia îi profită.

În continuare, art. 489 precizează că urmărirea bunurilor imobile înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea lor. Se pot urmări însă, separat, construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile.

Urmărirea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil, însă acestea pot fi urmărite doar odată cu imobilul (art. 490).

Art. 491-493 prevăd o serie de resctricţii în urmărirea silită a unor bunuri imobile.

                 Formalităţi premergătoare vânzării silite imobiliare

                Pornirea urmăririi silite imobiliare.

                Executarea silită imobiliară are loc la cererea creditorului urmăritor şi numai cu înştiinţarea prealabilă a debitorului urmărit.

                Dispoziţiile prevăzute de art. 373 şi 373¹ constituie dreptul comun în materia începerii executării silite.

                Cererea de urmărire silită imobiliară se depune la executorul judecătoresc competent din circumscripţia judecătoriei în care se află imobilul urmărit şi unde se face şi executarea. Această judecătorie devine instanţa de executare.

                Cererea de începere a urmăririi silite imobiliare va trebui să conţină, pe lângă elementele obişnuite, toate menţiunile necesare pentru identificarea şi evaluarea imobilului urmărit.

În cazul în care obiectul executării îl formează mai multe bunuri imobile ale debitorului, procedura de vânzare prin licitaţie publică se va îndeplini pentru fiecare bun în parte.

După încuviinţare executorul judecătoresc se deplasează la locul situării imobilului, în vederea identificării acestuia şi va încheia procesul-verbal de situaţie.

Acesta va cuprinde, pe lângă datele prevăzute de art. 504 alin. 1 pct. 1-3, 5-6 şi 14 şi descrierea cât mai amănunţită a imobilului urmărit.

După întocmirea procesului-verbal de situaţie, executorul va soma pe debitor că, dacă nu va plăti, se va trece la vânzarea imobilelor cuprinse în acest proces-verbal.

Somaţia de plată va fi comunicată debitorului, ea reprezentând înştiinţarea despre pornirea executării.

                Somaţia de plată se semnează de executor şi are valoare de înscris autentic în ce priveşte constatările personale ale executorului.

Somaţia de plată va cuprinde pe lângă menţiunile prevăzute de art. 387 şi datele de identificare a imobilului cuprinse în procesul-verbal de situaţie, precum şi menţiunea că s-a luat măsura înscrierii în cartea funciară.

Potrivit art. 497 alin. 2, executorul va lua măsuri ca somaţia să fie înscrisă în cartea funciară.

Când se urmăresc mai multe imobile, înscrise la acelaşi birou sau la birouri de carte funciară diferite, pentru o creanţă garantată cu o ipotecă colectivă, somaţia se va înainta biroului de carte funciară la care este înscrisă ipoteca principală, care, după ce a efectuat notările prevăzute de lege, va trimite din oficiu o copie de pe încheierile sale biroului de carte funciară secundară.

                Prezintă interes consecinţele în plan juridic ale caracterului de act începător de executare ale somaţiei de plată. Astfel, pentru debitor, somaţia de plată îl înştiinţează de începerea executării şi îi permite să ia măsurile ce consideră necesare - atacarea executării începute sau stingerea ei, prin plata întregii datorii pe care o are faţă de creditorul urmăritor. Totodată, debitorul are posibilitatea ca, arătând instanţei că venitul pe şase luni al imobilului urmărit acoperă creanţa pusă în executare şi cesionând acest venit creditorului, să beneficieze de suspendarea executării până la achitarea creanţei.

Art. 499 arată că, după primirea somaţiei debitorul pote cere instanţei de executare în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plată integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din veniturile sale pe timp de şase luni. Instanţa sesizată cu această cerere se va pronunţa prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu cu citarea părţilor. În caz de admitere se va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare. Creditorul poate solicita instanţei, pentru motive temeinice, reluarea urmăririi înainte de expirarea termenului de şase luni. Această cerere se va desfăşura după aceeaşi procedură prezentată mai sus.

Din punctul de vedere al creditorului, somaţia de plată întrerupe prescripţia şi, în măsura în care este notat în cartea funciară, indisponibilizează juridic imobilul în cauză. Orice înstrăinare a imobilului făcută de către debitor după acest moment este lovită de nulitate, în afară de cazul când creditorul îşi dă consimţământul la vânzare sau suma necesară acoperirii creanţei este consemnată de cumpărător pentru acoperirea integrală a creanţelor, dobânzilor şi cheltuielilor creditorului. Sunt de asemenea nule orice constituiri de drepturi reale sau închirieri la care debitorul va fi procedat după notarea somaţiei.

În acest sens art. 497 alin. 4 prevede în mod expres că, din momentul notării somaţiei în cartea funciară orice act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este inopozabil, cu excepţia cazului în care creditorul sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel act ori debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare.

Închirierile sau arendările, precum şi cesiunile de venituri făcute de debitor sau deţinător după data înscrierii somaţiei nu pot fi opozabile creditorului urmăritor sau adjudecatarului. Închirierile sau arendările anterioare înscrierii somaţiei sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori, cât şi adjudecatarului. Chiriile sau arenzile plătite debitorului urmărit înainte de scadenţă nu pot fi opuse creditorilor urmăritori sau adjudecatarului, decât dacă sunt constatate prin act scris cu dată certă.

                 Păstrarea bunurilor imobile urmăririi

                Măsurile privitoare la conservarea imobilului urmărit sunt reglementate de art. 501-503 C. proc. civ.

Potrivit art. 501, după emiterea somaţiei şi în tot cursul executării executorul poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură se impune pentru o mai bună administrare a imobilului urmărit, adică pentru încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la respectivul bun.

Executorul va numi un administrator-sechestru şi la cererea creditorului.

În calitate de administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul sau o altă persoană fizică ori juridică.

Veniturile încasate de administrator se vor consemna, iar recipisa  se va depune executor.

Dacă administrator-sechestru este o altă persoană decât debitorul, acestuia i se poate fixa o remuneraţie, de către executor, al cărei cuantum este fixat în raport de activitatea depusă.

În cazul în care administratorul-sechestru nu îşi îndeplineşte obnligaţiile stabilite, el poate fi revocat de către executor, la cererea oricărei persoane interesate şi obligat la despăgubiri de către instanţa de executare.

Dacă debitorul nu are un alt mijloc de existenţă în afara veniturilor imobilului urmărit, executorul, prin proces-verbal poate să-i fixeze o cotă de cel mult 20% din aceste venituri pentru traiul său şi al familiei sale. Această măsură poate fi contestată de persoanele interesate, la instanţa de executare, care va hotărî, în termen scurt, cu citarea părţilor în camera de consiliu, prin încheiere irevocabilă.

                Concursul de urmăriri

                În situaţia în care mai mulţi creditori urmăresc acelaşi imobil (aceleaşi imobile) ale debitorului, se vor aplica dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art. 373⁴. Conform acestui text, când privitor la aceleaşi bunuri se efectuează mai multe executări silite, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate, va putea să le reunească, dispunând să se facă o singură executare de către executorul care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat. Dacă executările sunt în aceeaşi fază executarea se va face de către executorul care a început primul executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, dacă legea nu prevede altfel.

Instanţa se va pronunţa prin încheiere şi în privinţa cheltuielilor de executare.

Faptul că unul din creditori urmăritori se desistează, după conexare, nu împiedică continuarea executării de la actul de executare cel mai înaintat.

                Stabilirea preţului de vânzare

                Dacă în termen de 15 zile de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte datoria, executorul judecătoresc, aşa cum dispune art. 500 alin. 1, va începe procedura de vânzare. Pentru aceasta, el va stabili de îndată preţul imobilului, eventual, cerând părerea unui expert. În acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 411 alin. 3 referitor la stabilirea preţului, care prevede că bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie, în principal cu acordul părţilor şi numai în caz de neînţelegere, printr-o expertiză.

Apoi executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit. Titularii acestor drepturi vor fi înştiinţaţi despre execuare şi vor fi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.

Se va determina prin expertiză şi valoarea drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, dacă aceste drepturi au fost intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci. În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară se va avea în vedere valoarea acestor drepturi menţionate în cartea funciară, iar dacă nu este înscrisă, ea se va stabili, când este cazul, prin expertiză (art. 500 alin. 4).

                 Pregătirea vânzării. Termenul vânzării. Publicaţia de vânzare şi anunţurile

                 În termen de 5 zile de stabilirea preţului imobilului, executorul va întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare a acestuia.

Potrivit art. 504 alin. 1, aceasta va cuprinde următoarele menţiuni:

1. denumirea şi sediul organului de executare;
2. numărul dosarului de executare;
3. numele şi calitatea executorului;
4. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi creditorului;
5. titlul executoriu în temeiul căruia se face urmărirea imobiliară;
6. identificarea imobilului şi descrierea lui sumară;
7. preţul la care a fost evaluat imobilul;
8. menţiunea, dacă va fi cazul, că imobilul se vinde grevat de drepturile de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci şi că, în cazul în care aceste creanţe nu ar fi acoperite la prima licitaţie, se va proceda, în aceeaşi zi, la o nouă licitaţie pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi. Preţul de la care vor începe aceste licitaţii va fi cel prevăzut de art. 509 alin. 3 şi 4;
9. data, ora şi locul vânzării la licitaţie;
10. invitaţia pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra imobilului să-l anunţe executorului înainte de data stabilită pentru vânzare;
11. invitaţia către toţi cei care vor să cumpere imobilul să se prezinte la termenul de vânzare, la locul fixat în acest scop şi, până la acel termen, să prezinte oferte de cumpărare;
12. menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună, până la data termenului de vânzare, o cauţiune reprezentând 10% din preţul la care a fost evaluat imobilul;

13.data afişării publicaţiei de vânzare;

14. semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.

Termenul stabilit pentru vânzare nu poate fi mai scurt de 30 de zile şi nici mai lung de 60 de zile de la afişarea publicaţiei de vânzare la locul unde va avea loc licitaţia.

Publicaţia de vânzare se va afişa la sediul organului de executare şi al instanţei de executare, la locul unde se află imobilul urmărit, la sediul primăriei în a cărui rază teritorială este situat imobilul, precum şi la locul unde se desfăşoară licitaţia, dacă acesta este altul decât locul unde este situat imobilul.

La cererea persoanei interesate, executorul judecătoresc va anunţa vânzarea la licitaţie şi într-un ziar de largă circulaţie.

Art. 504 alin. 5 prevede că debitorul va fi înştiinţat despre data, ora şi locul vânzării.

Conform dispoziţiilor art. 439 alin., costul publicaţiilor şi anunţurilor se va avansa de către creditor în contul bunurilor urmărite.

O copie de pe publicaţia de vânzare se comunică parchetului de pe lângă judecătorie în cazul în care se urmăreşte imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie.

                Vânzarea silită a imobilelor prin licitaţie

                Organul care face vânzarea. Condiţiile ţinerii licitaţiei.

                Vânzarea silită se face de către executorul judecătoresc, pe cale de licitaţie publică - imobilul va fi adjudecat de persoana care oferă preţul cel mai mare.

Vânzarea se face la sediul organului de executare sau al instanţei de executare ori la locul unde situat imobilul sau în orice alt loc, dacă se consideră că este mai potrivit pentru buna valorificare a acestuia. În comune, vânzarea se poate efectua şi la sediul primăriei în raza căruia este situat imobilul.

La şedinţa de efectuare a vânzării pot participa, în afară de părţile urmăririi, creditorii intervenienţi şi orice terţi care au capacitatea de a dobândi bunul scos la vânzare.

                Sub sancţiunea nulităţii adjudecării nu pot participa la vânzare nici personal, nici prin alte persoane, debitorii executaţi. De asemenea judecătorii, procurorii sau avocaţii din circumscripţia instanţei unde se face vânzarea nu pot concura la licitaţie decât în caz că personal sunt creditori urmăritori; judecătorul direct interesat nu poate face parte din completul de judecată al instanţei de executare.

                Mandatarii pot participa la licitaţie doar în baza unei procuri legalizate.

                Potrivit art. 506 persoanele care vor să cumpere imobilul la licitaţie sunt obligate să depună la CEC, la dispoziţia executorului judecătoresc, până la termenul stabilit pentru vânzare, o cauţiune reprezentând 10% din preţul la care a fost evaluat imobilul. Dovada consemnării va fi ataşată ofertei de cumpărare.

Creditorii care au creanţe în rang util, potrivit ordinii de preferinţă prevăzute de art. 563-564, nu au obligaţia de a depune cauţiune. De asemenea, nu au această obligaţie persoanele care, împreună cu debitorul, deţin imobilul urmărit în proprietate comună sau pe cote-părţi.

Vânzarea la licitaţie se face în mod public şi se va ţine separat pentru fiecare imobil sau corp de proprietate.

Dacă mai multe corpuri de proprietate sunt grevate cu aceeaşi ipotecă, sau dacă corpul de proprietate este compus din mai multe parcele, executorul va putea dispune, la cererea debitorului sau a creditorului urmăritor, ca vânzarea să se facă în acelaşi timp pentru mai multe corpuri de proprietate sau separat pentru fiecare parcelă în parte. În cazul în care corpurile de proprietate sau parcelele se vând separat, ordinea vânzării va fi arătată de debitor, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, va fi stabilită de executor (art. 508)

                Desfăşurarea licitaţiei

                La termenul fixat pentru vânzare, se trece la vânzarea imobilului prin licitaţie publică, în conformitate cu normele conţinute de art. 509-515 C. proc. civ.

                Licitaţia începe prin citirea de către executor a publicaţiei de vânzare şi a ofertelor primite până la acea dată.

                Apoi executorul oferă imobilul spre vânzare, prin trei stricări succesive, la intervale de timp care să permită opţiuni şi supra licitări. Preţul de pornire este preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea, potrivit art. 500 alin. 2 sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ.

În cazul în care imobilul este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare strigările vor începe de la preţul cel mai mare oferit sau, în lispa acestuia, de la cel fixat în publicaţia de vânzare, scăzut cu valoarea acestor drepturi, care se calculează potrivit art. 500 alin. 4.

Dacă din cauza existenţei unor drepturi din categoria celor menţionate nu s-a putut obţine un preţ suficient pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, socotite  după datele din cartea funciară, executorul va relua în aceeaşi zi licitaţia pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi. În acest caz, strigările vor începe de la preţul menţionat în publicaţia de vânzare, fără scăderea menţionată anterior.

În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care se va face o nouă publicaţie în condiţiile art. 504 alin. 3, prezentate anterior. La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândul la cel mai mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia.

Potrivit dispoziţiilor art. 510, executorul va declara adjudecatar persoana care, la termenul de licitaţie, a oferit preţul de vânzare arătat mai sus. La preţ egal va fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit.

                În toate cazurile, creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.

După declaraţia de adjudecare, conform art. 511, executorul va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul fiecărei licitaţii. În procesul-verbal vor fi menţionaţi toţi cei care au participat la licitaţie, sumele oferite de fiecare participant, precum şi adjudecatarul imobilului. Procesul-verbal va fi semnat de executor, creditor, debitor şi de adjudecatar.

 

 

                Obligaţiile adjudecatarului

                Înaintea eliberării actului de adjudecare, adjudecatarul, conform art. 512 alin. 1 trebuie să depună preţul la dispoziţia executorului judecătoresc, în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, ţinându-se seama de cauţiunea depusă în contul preţului.

Dacă adjudecatar este un creditor, acesta poate depune creanţa sa în contul preţului, fiind obligat, dacă este cazul, să depună diferenţa de preţ.

În cazul în care există alţi creditori care au un drept de preferinţă în condiţiile art. 563-564, adjudecatarul va depune până la concurenţa preţului de adjudecare şi suma necesară pentru plata creanţelor lor, în măsura în care acestea nu sunt acoperite prin diferenţa de preţ (art. 512 alin. 2).

                Nedepunerea preţului în termenul prevăzut de lege este motiv de scoatere a imobilului din nou la vânzare, de această dată în contul falsului adjudecatar. Acesta va fi obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitaţie, precum şi eventuala diferenţă de preţ.

                Există posibilitatea ca la noua licitaţie să nu se ofere un preţ mai mare şi dacă adjudecatarul depune între timp integral suma datorată, rămâne adjudecatar. În caz contrar imobilul se vinde la preţul cel mai mare oferit, adjudecatarul iniţial fiind obligat să acopere eventuala diferenţă dintre preţul obţinut la noua licitaţie şi cel pe care se obligase să-1 plătească, împreună cu cheltuielile pricinuite de organizarea noii licitaţii. Dacă la noul termen de licitaţie imobilul nu a fost vândut fostul adjudecatar este obligat să plătească toate cheltuielile prilejuite de urmărirea imobilului.

                Dacă noua licitaţie eşuează din cauza lipsei de concurenţi, falsul adjudecatar răspunde cu titlu de daune-interese pentru întreaga sumă ce avea de plătit. El se va putea întoarce totuşi contra debitorului pentru care a plătit, întrucât acesta s-ar îmbogăţi fără just temei în dauna falsului adjudecatar.

Suma datorată de fostul adjudecatar se stabileşte de executor prin procesul-verbal de licitaţie, care constituie titlu executoriu şi se va recupera din cauţiunea depusă.

După adjudecarea imobilului de către unul dintre participanţii la licitaţie executorul va dispune restituirea cauţiunilor depuse de ceilalţi participanţi (art. 514).

Pentru înlesnirea plăţii, la cererea adjudecatarului, executorul, cu acordul creditorului, poate stabili plata preţului în rate, arătând numărul acestora, cuantumul şi dara scadenţei, precum şi suma care se plăteşte ca avans.

                Actul de adjudecare

                Conţinutul actului de adjudecare. Caractere juridice

                Actul de adjudecare se întocmeşte de către executor, conform art. 516, după plata integrală a preţului sau a avansului şi după expirarea termenului de 15 zile prevăzut la art. 401 alin. 1 lit. a, dacă imobilul a fost vândut în rate, pe baza procesului-verbal de licitaţie.

Actul de adjudecare va cuprinde următoarele menţiuni:

1. denumirea şi sediul organului de executare;
2. numele şi calitatea executorului;
3. numărul şi data procesului-verbal de licitaţie;
4. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi creditorului;
5. preţul la care s-a vândut şi modalitatea de achitare în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
6. menţiunea, dacă va fi cazul, că imobilul s-a vândut grevat de drepturile de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, ori după caz, liber de aceste drepturi în condiţiile prevăzute de art. 509 alin. 3 şi 4;
7. datele de identificare a imobilului;
8. menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară, precum şi faptul că pentru adjudecatar constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă;
9. menţiunea că pentru creditor, actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;
10. semnătura şi ştampila executorului, precum şi semnătura adjudecatarului.

                Actul de adjudecare este un act de procedură prin care se materializează vânzarea silită a imobilului urmărit, act de a cărui eliberare este condiţionată trecerea dreptului de proprietate din proprietatea debitorului în cea a adjudecatarului. În cazuri speciale, acesta trebuie însoţit şi de alte acte pentru a se opera transferul dreptului de proprietate - ex. autorizaţia C.E.C.-ului pentru vânzarea apartamentelor construite sau cumpărate cu credite C.E.C., credite care nu fuseseră integral rambursate la data adjudecării.

                Actul de adjudecare va cuprinde o scurtă expunere a modului de adjudecare, descrierea imobilului adjudecat, numele fostului proprietar şi al adjudecatarului, confirmarea îndeplinirii obligaţiilor legale ale acestuia şi eventual, arătarea existenţei autorizaţiei C.E.C.

                 Actul de adjudecare se întocmeşte în două exemplare originale, unul pentru adjudecatar şi celălalt pentru dosarul de executare.

Conform art. 517, un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda dobânditorului imobilului pentru a-i servi ca titlu de proprietate şi pentru a fi înscris în cartea funciară.

Dacă imobilul a fost vândut cu plata preţului în rate, executorul va înainta un exemplar al actului de adjudecare biroului de carte funciară pentru a înscrie în cartea funciară interdicţia de înstrăinare şi grevarea imobilului, până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare.

De asemenea, executorul va preda un exemplar al actului de adjudecare creditorului urmăritor pentru a-i servi ca titlu executoriu împotriva cumpărătorului, dacă acesta nu plăteşte diferenţa de preţ.

                În ce priveşte caracterul juridic al fostei ordonanţe de adjudecare, doctrina şi practica juridică au cunoscut polemici privind această chestiune. Astfel, s-a susţinut că este vorba de un act de vânzare-cumpărare, ori de un act cu caracter de jurisdicţie graţioasă, ori de un simplu act administrativ al instanţei. În fine, o altă opinie considera că ordonanţa de adjudecare este o hotărâre judecătorească definitivă.

Sub imperiul actualei reglementări a actului de adjudecare s-a considerat că acesta "poate fi calificat ca un act judiciar, procedural, complex, producând efecte specifice şi multiple, pe planul dreptului material - civil şi comercial - şi al dreptului procesual".

                 Efectele actului de adjudecare

                Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 518-519 C. proc. civ.

Actul de adjudecare, ca act final al procedurii de vânzare silită imobiliară, are ca efect transferul asupra adjudecatarului al dreptului pe care debitorul l-a avut asupra bunului imobil.

                Principalul efect al actului de adjudecare este, aşadar, transferul dreptului pe care debitorul îl avea asupra imobilului urmărit (de regulă dreptul de proprietate) către adjudecatar.

                În acest sens dispune şi art. 518 alin. 1: prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. Este vorba, aşa cum am precizat, de un act translativ de proprietate sau al altui drept real. Prin urmare, adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a preţului şi suportă sarcinile imobilului.

Potrivit art. 518 alin. 2, prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispunre de imobilul vândut, după regulile de carte funciară. De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putânduşi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.

                Tot prin efectul actului de adjudecare se produce şi purgarea ipotecilor şi privilegiilor la care era supus imobilul, care se dă adjudecatarului liber de sarcini, creditorii ipotecari şi privilegiaţi urmând a-şi îndestula creanţele ce aveau contra fostului proprietar din preţul obţinut de acesta de pe urma licitaţiei. Purga nu priveşte însă drepturile reale ce grevează asupra imobilului (ex. uzufruct, servituţi, uzul sau dreptul dc abitaţie) care se vor exercita şi împotriva adjudecatarului, în calitatea lui de continuator în drepturi al fostului proprietar.

                Adjudecatarul este considerat proprietar şi titular al dreptului de folosinţă retroactiv faţă de momentul întocmirii actului de adjudecare, începând cu momentul depunerii preţului, moment din care este îndreptăţit a culege fructele şi a încasa chiriile acelui imobil, şi din care îşi asumă şi riscul pieirii fortuite a bunului, conform regulii res perit dominus.

Art. 518 alin. 4 prevede că ipotecile şi celelalte sarcini reale se vor radia din oficiu, excepţie făcând cele pentru care adjudecatarul consimte să fie menţinute. Vor fi, de asemenea, radiate din oficu drepturile reale intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, dacă vânzare s-a făcut în condiţiile prevăzute de art. 509 alin. 4, toate notările făcute cu urmărirea silită, precum şi interdicţia de înstrăinare sau de grevare, dacă există.

Dacă imobilul a fost cumpărat cu plata preţului în rate, cumpărătorul nu-l va putea înstrăina sau greva, fără încuviinţarea creditorilor urmăritori, înainte de plata integrală a preţului.

Locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil subzistă sau încetează, potrivit legii. Plăţile făcute înainte de scadenţă de către locatar sau alte persoane interesate nu pot fi opuse creditorilor urmăritori sau adjudecatarului, decât dacă sunt constatate prin act scris cu dată certă.

Actul de adjudecare este titlu executoriu pentru adjudecatar, dacă imobilul se află în posesia debitorului, cât şi pentru creditor împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ. În temeiul său, în cazul plăţii în rate, se va înscrie în cartea funciară interdicţia de grevare sau de înstrăinare până la plata integrală a preţului şi a dobânzilor.

În cazul în care executarea nu se face voluntar, adjudecaratul poate folosi dispoziţiile privitoare la predarea silită a unui bun imobil.

                Adjudecatarul dobândeşte prin efectul ordonanţei de adjudecare, o situaţie specială în ce priveşte acţiunile în evicţiune îndreptate împotriva sa. Art. 520 C. proc. civ., referindu-se la aceste acţiuni, arată că în cazul imobilelor dobândite ca urmare a unei licitaţii publice, acţiunile în evicţiune care ar avea ca obiect aceste bunuri se prescriu în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară, termen care se justifică prin nevoia sporită de siguranţă a drepturilor dobândite în acest mod. Adjudecatarul va avea de altfel şi o acţiune în garanţie pentru evicţiune contra debitorului urmărit, întemeiată pe prevederile art. 1337 C. civ. şi pe care o va putea exercita în aceleaşi condiţii ca orice alt dobânditor de drepturi real imobiliare.

În caz de evicţiune totală sau parţială, art. 522 arată că adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit. Dacă nu se poate îndestula de la acesta, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia.

Prescripţia privind cererea de evicţiune curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.

Dacă cererea de evicţiune este introdusă înainte de împărţirea preţului de adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea adjudecaratului, va putea să suspende împărţirea preţului până la judecarea definitivă a cererii de evicţiune, cu sau fără cauţiune.

Debitorul sau altă persoană interesată, în tot cursul executării silite imobiliare, poate obţine desfiinţarea măsurilor asiguratorii sau de executare, consemnând la dispoziţia creditorului urmăritor întreaga valoarea acreanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare (art. 523). Acest text face trimitere la dispoziţiile art. 428 alin. 2-4. Debitorul sau altă persoană interesată care formulează cereri având obiectul mai sus menţionat, au obligaţia să îmâneze executorului judecătoresc, pe lângă recipisa de consemnare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării, depusă la instanţa de executare, cu efectul de a opri urmărirea, total sau parţial, până la soluţionarea cererii de suspendare sau încetare a executării silite. Instanţa se pronunţă asupra acestei cereri prin încheiere, conform dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială. Pentru orice alt caz urmărirea continuă, fiind aplicabile prevederile din materia contestaţiei la executare.

                Lichidarea creanţelor prin distribuirea preţului 

                Problema procedurii de eliberare şi distribuire a sumelor realixzate prin executarea siliră, inclusiv stabilirea ordinii de preferinţă a creanţelor aflate în concurs este reglementată, aşa cum am arătat, de dispoziţiile art. 562-571 C. proc. civ.

Ordinea preferinţei instituită de art. 563 şi 564 reprezintă dispoziţiile de drept comun în materie, aplicabile tuturor procedurilor de executare silită.

Art. 562 vizează eliberarea sumei către creditorul urmăritor, operaţiune care nu priveşte ordinea de preferinţă, fiind vorba de un singur creditor.

În cazul pluralităţii de creditori se impune executorului judecătoresc să aplice ordinea de preferinţă prevăzută de art. 563 şi 564. Însă, anterior acesteia, executorul va examina dacă printre participanţii la distribuire nu există creditori care au asupra bunului vândut drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi privilegiate, conservate în condiţiile prevăzute de lege, întrucât existenţa unor asemenea creditori îl obligă pe executor să îi plătească înaintea creditorilor titulari ai creanţelor prevăzute de art. 563 alin. 1 lit. b.

Conform art. 566, pentru unele creanţe care conţin obligaţii speciale, este necesară intervenţia instanţei de executare. Instanţa va stabili suma globală cu care creditorul va participa la distribuirea sumei realizate prin urmărire.

Art. 567 prevede că anumite creanţe condiţionale sau afectate de un termen suspensiv se vor plăti potrivit oridinii de preferinţă stabilită de art. 563 şi art. 564. Totuşi, dacă condiţia este rezolutorie, nu se va putea elibera creditorului suma cuvenită, decât dacă acesta va da o cauţiune sau va constitui o ipotecă în favoarea celor care ar trebui să se folosească de această sumă în cazul îndeplinirii condiţiei. Dacă condiţia este suspensivă, suma cuvenită creditorului va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceştia vor da o cauţiune sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiţiei. În cazul în care creditorii nu respectă aceste obligaţii, suma se va consemna la CEC până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau suspensive.

Creanţa afectată de un termen suspensiv se va plăti chiar dacă termenul nu s-a împlinit (art. 568).

În privinţa procedurii de efectuare a eliberării sau distribuirii sumei rezultate din executare, art. 569 prevede că aceste operaţiuni se pot face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când executorul va proceda la eliberarea sau distribuirea acesteia, cu citarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.

În cazul valorificării bunurilor grevate de un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, executorul este obligat să încunoştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost constituite aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.

Titularii drepturilor de uzufruc, uz, abitaţie şi superficie, stinse prin adjudecare, vor fi trecuţi în ordinea înscrierii cu valoarea acestor drepturi înscrise în cartea funciară, iar în lipsa înscrierii, cu valoarea determinată prin expertiză.

Cu privire la eliberarea sau distribuiorea sumei, executorul va întocmi un proces-verbal, care se va semna de persoanele interesate şi prezente. Persoana nemulţumită poate solicita executorului să consemneze obiecţiile sale în procesul-verbal, care poate fi contestat în termen de trei zile. Contestaţia suspendă de drept eliberarea sau distribuirea, judecata ei făcându-se de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.

După întocmirea procesului-verbal nici un creditor nu mai poate cere participarea la distribuirea sumelor rezultate din executarea  silită.

 

 

 

                Urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini

Definiţie. Sediul materiei

                Urmărirea fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini este o formă de executare silită indirectă şi constă în indisponibilizarea juridică, la iniţiativa creditorului urmăritor, a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini ce aparţin debitorului urmărit, în vederea vânzării lor (după ce vor fi culese) prin intermediul executorului judecătoresc şi sub controlul instanţei de executare.

                Sediul materiei îl formează dispoziţiile art. 463-470 ale C. proc. civ.

 

Condiţiile urmăririi. Părţile urmăririi.

                Dreptul de a recurge la urmărirea fructelor prinse de rădăcini aparţine creditorului care se întemeiază pe un titlu executoriu referitor la o creanţă bănească, debitorul fiind persoana îndreptăţită să realizeze culesul fructelor (fructe, în sens juridic) de pe terenul pe care îl deţine legal, fructe susceptibile a forma obiectul urmăririi silite. Este vorba aşadar de creditorii proprietarului terenului cultivat, dacă pe acel teren nu sunt constituite drepturi reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate; de asemenea pot fi creditorii uzufructuarului, arendaşului sau chiar ai subarendaşului. Aceştia (uzufructuar etc.) au la rândul lor dreptul de a face contestaţie până şi la o urmărire pornită de însuşi proprietarul terenului pe care îl cultivă.

Art. 463. C. proc. civ. face deosebire între urmărirea silită şi sechestrul asigurator. Creditorul care urmăreşte fructele  neculese şi recoltele prinse de rădăcini trebuie să aibă titlu executoriu. În cazul sechestrului asigurator se aplică dispoziţiile art. 591 C. proc. civ. Pentru exercitarea de către cerditor a dreptului de a alege trebuie ca, la începutul executării silite, să fie avută în vedere şi condiţia prevăzută de art. 464, referitoare la termenul de şase săptămâni înaintea coacerii.

 Obiectul urmăririi

                Art. 463 C. proc. civ. face referire la "fructele neculese şi recoltele  prinse de rădăcini". Se înţeleg aici prin "fructe" produse periodice, de regulă ale solului, susceptibile a se reproduce - adică fructe naturale sau industriale şi nu civile, care nu pot forma decât obiectul unei popriri sau al unei urmăriri de venituri. Formularea "prinse de rădăcini" nu trebuie însă luată ad litteram, în practică fiind supuse acestei forme de executare silită cereale, arbuşti ce formau material săditor pomicol, sau peşti din crescătorii.

                Condiţiile generice care privesc urmărirea silită a fructelor "prinse de rădăcini" au fost sintetizate de doctrină:

- fructele urmăribile să fi apărut şi să se fi dezvoltat, altfel urmărirea fiind lipsită de obiect;

- fructele să nu fi fost culese, altfel urmărirea luând forma unei urmăriri silite mobiliare ordinare;

- debitorul urmărit să fie încă proprietarul sau uzufructuarul în viaţă al acestor fructe;

- fructele să nu fi fost deja indisponibilizate printr-o urmărire imobiliară pornite de un creditor ipotecar care şi-a transcris comandamentul;

- fructele să nu fie destinate a deveni în momentul recoltării imobile prin destinaţie.

Procedura urmăririi silite

                În primul rând trebuie subliniate prevederile art. 464 C. proc. civ. care instituie un termen original, caracteristic acestei forme de executare silită: o asemenea urmărire nu se va putea face mai devreme de 6 săptămâni faţă de perioada normală a maturităţii fructelor. Justificarea acestei condiţii provine din faptul că o urmărire silită prematură ar impieta asupra bunei desfăşurări a procesului de creştere şi dezvoltare a bunurilor urmărite, lucru care ar prejudicia atât pe creditor, dar şi pe debitor. O vânzare începută de debitor, cât timp bunurile nu sunt încă propice consumului poate fi atacată de creditor ca fiind făcut în frauda drepturilor sale, şi aceasta chiar dacă s-ar întâmpla înăuntrul perioadei de 6 săptămâni prevăzute de lege.

                Trebuie subliniat că dacă vânzarea este supusă sub sancţiunea nulităţii acestui termen imperativ, sechestrarea bunurilor poate avea loc oricând datorită caracterului său exclusiv conservator.

                Procedura se va realiza, ca şi în cazul urmăririi mobiliare, prin mijlocirea executorului judecătoresc. Ea va fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 415-417, precedată de o somaţie de plată însoţită de o copie de pe titlul executoriu, făcută de executorul judecătoresc cu 2 zile înainte de începerea urmăririi. În cazul că debitorul nu plăteşte suma datorată prin titlul executoriu, executorul judecătoresc însoţit de un ofiţer de poliţie, ori de un ajutor al acestuia, sau de primar ori de un ajutor al acestuia, şi în lipsa acestora, de orice doi martori majori, va proceda la urmărire.

Condiţiile şi formalităţile urmăririi sunt stabilite de art. 415-419, la care face trimitere art. 466, precum şi de art. 469-470.

                Executarea se poate face şi în lipsa creditorului. Deplasându-se la locul situaţiei fructelor urmărite, executorul va întocmi procesul-verbal de urmărire ce va cuprinde menţiunile cerute de art. 416 C. proc. civ. pentru urmărirea silită mobiliară:

- enunţarea titlului executor în baza căruia se face executarea silită;

- enumerarea bunurilor solicitate pentru executare silită de către creditor, dacă există asemenea specificaţii;

- numele, prenumele şi domiciliul părţilor, al executorului judecătoresc şi al persoanelor asistente la urmărire;

- somaţia verbală adresată debitorului ca să plătească, precum şi răspunsul acestuia;

- descrierea obiectelor urmărite şi arătarea valorii, după aprecierea executorului, pe cât posibil;

- arătarea locului, zilei şi orei când s-a făcut urmărirea;

- semnăturile părţilor, executorului şi ale persoanelor asistente.

Potrivit art. 469, executorul judecătoresc va hotărî fie vânzarea fructelor direct prinse de rădăcini sau după ce se vor culege.

Dispoziţiile art. 473 şi urm. din materia urmăririi silite mobiliare, în ceea ce priveşte publicitatea vânzării, licitaţia şi desfăşurarea ei, se aplică în mod corespunzător.

În caz de concurs între cerditorii urmăritori se vor aplica dispoziţiile art. 562-571 C. proc. civ.