Sistemul protecţiei drepturilor copilului în vederea asigurării bunăstării sale poate fi definit ca fiind ansamblul de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistenţă medicală, educaţie, condiţii de locuit şi întreţinere. Se poate distinge între sensul larg şi cel restîns al protecţiei copilului. În primul sens, asigurarea bunăstării se referă la întreg evantaiul de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educaţia şi ocrotirea copiilor pentru prevenirea tulburărilor de dezvoltare şi de integrare socială, iar în cel de-al doilea, protecţia copiilor este o structură separată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflaţi în situaţii de dificultate, fiind expuşi unor condiţii de creştere considerate dificile, care le pun în pericol sănătatea psihică sau fizică.[1] A doua accepţiune, mai restînsă, este mai apropiată aceleia în care se realizează astăzi, în Republica Moldova, sistemul de protecţie a copilului.
În ceea ce priveşte evoluţia conceptului de protecţie a drepturilor copilului, acesta a început să se contureze abia peste mii de ani, dat fiind faptul că în trecut copilul, practic, nu avea calitatea de individ în societate. Această situţie o demonstrează anume reglementările care au fost elaborate la acea etapă istorică.
Astfel, unele prevederi cu referire la statutul copilului le găsim în Codul lui Hamurabi, care statuează că: copilul a cărei mamă este liberă, are calitatea de om liber, cel născut dintr-o mamă sclavă şi tată liber obţine calitatea de dezrobit deplin la moartea tatălui său,iar cînd ambii părinţi sînt sclavi, copilul la fel are calitatea de sclav. Anterior Legii lui Hamurabi, copilul putea fi izgonit fără nici o formalitate; Codul lui Hamurabi limitează acest drept doar la cazuri grave şi numai cu aprobarea judecătorului.[2]
În Egipt, în perioada antică au fost create atît şcoli pentru copii, cît şi primul manual şcolar - ,,kemit-ul”, iar în Meopotamia a fost creat cel mai vechi scris din lume, cu scopul de a fi predate copiilor.[3]
Informaţii mai importante cu privire la situaţia copilului le găsim în antichitatea romană şi greacă.
În Grecia căsătoria era o sursă a puterii părinteşti. Iniţial, autoritatea părintească a tatălui era foarte mare, el avînd drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor, dreptul de a-şi vinde copilul în sclavie. După epoca lui Solon, puterea tatălui scade, rămînîd doar dreptul de a recunoaşte sau nu paternitatea şi de a-l dezmoşteni în anumite cazuri.[4]
În Roma şeful familiei era numit pater familias, noţiune care evocă ideea de putere. Pater familias putea să-i pedepsescă , să-i vîndă, să-i alunge din casa familial, să-i abandoneze ca pe nişte lucruri nefolositoare, să-I căsătorească fără a-I întreba şi chiar să-i omoare după ce, în prealabil, se consulta cu rudele mai apropiate, al căror aviz, însă, nu era obligatoriu pentru el. Cît priveşte copiii născuţi din concubinaj, ei erau consideraţi neligitimi. Pe vremea lui Iustinian situaţia acestor copii se înbunătăţeşte, ei dobîndind dreptul la alimente şi la moştenire.[5]
În Evul Mediu poziţia copilului nu s-a schimbat deloc, copilul rămănînd o fiinţă fără personalitate proprie, care aparţine familiei şi nu are cuvînt.
Pe parcursul Evului Mediu era foarte frecvent abandonul copiilor şi în interesul lor superior se considera a fi predarea acestora în îngrijirea Bisericii sau familiilor înstărite pentru a le sluji.[6]
În secolul al XVII-lea a fost introdusă şcoala obligatorie, ceea ce a provocat modificarea concepţiei familiei privitor la copilul devenit şcolar sau care merge la colegiu. Familia deja nu mai este centrată pe activitatea tatălui, ci pe existenţa şi necesităţile proprii ale copilului.
Secolul al XX-lea se carcterizează prin afirmarea progresivă a copilului în societate, fiind elaborate o serie de instrumente juridice internaţionale în acest sens şi create mecanisme de garantare a drepturilor copiilor în baza acestor instrumente.
Un eveniment ce necesită atenţie este crearea la 11 decembrie 1946 a Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) cu scopul de a ajuta copii din ţările beligerante din cel de-al Doilea Război Mondial şi copii din ţările în curs de dezvoltare, furnizîndu-le alimente, îmbrăcăminte şi medicamente.[7] La 6 octombrie 1953 acest program dobîndeşte un caracter de permanenţă, constituind şi în prezent principalul organism internaţional cu vocaţie de universalitate care se ocupă de acordarea de asistenţă pentru copii.
Declaraţia drepturilor copilului din 1959 enunţă un ansamblu de zece principii constituite într-un mic cod de reguli de bază pe care urma să se bazeze politica statală în vederea asigurării unui statut al copilului ( incluzînd perioada pre şi post natală), care să-i permită o viaţă cît mai bună şi o dezvoltare multilaterală.
Conceptul de bază al Declaraţiei constă în faptul că „omenirea datorează copilului tot ceea ce îi poate oferi mai bun” (Preambulul Declaraţiei din 1959).[8]
Un caracter universal îl au principiile protecţiei drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale, formulate în Pactele internaţionale din 1966 cu privire la drepturile omului.[9]
Abia la 20 noiembrie 1989, exact la 30 de ani de la proclamarea Declaraţiei omonime, Adunarea Generală a O.N.U a adoptat cu unanimitate de voturi Convenţia cu privire la drepturile copilului (CDC).
Deşi multe din drepturile prezentate în Convenţie sînt enumerate, sub o formă sau alta, în tratatele internaţionale privind drepturile omului, este pentru prima dată cînd copilul este menţionat ca fiind subiectul exclusiv al drepturilor şi protecţiei internaţionale.[10]
Din cele relatate putem concluziona următoarele: protecţia internaţională a drepturilor copilului reprezintă un sistem de norme, organe şi proceduri internaţionale, care realizează protecţia prin elaborarea standardelor internaţionale în domeniul drepturilor copilului şi prin crearea mecanismelor speciale de control a executării acestor drepturi de către state.
[2] Cuşmir,L., Protecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile dezvoltării sociale stabile, Teză de doctor în drept, Chişinău, 2005, p.31
[3] Zermatten, J., L’intérêt supérieur de l’enfant : De l’Analyse Littérale à la Portée Philosophique, IDE, 2003,p.22
[4] Ţarălungă,V., Particularităţile protecţiei drepturilor copilului în dreptul internaţional public, Teză de doctor în drept, Chişinău, 2009, p. 10
[5] Cuşmir, L.,Protecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile dezvoltării sociale stabile, Teză de doctor în drept, Chişinău, 2005, p.31
[6] Nave-Herz, R., Eine historisch-soziologische Analyse zum Begriff Kindeswoh// Symposium interdisciplinaire, le bien de l’enfant en perspective, Université de Fribourg, mars 2002, p.5
[7] Rusu, V., Balan,O., Neagu, Gh., Dicţionar de drept internaţional umanitar, Chişinău, Pontos , 2007, p. 149-150
[8] Шнекендорф , З.К. , Путеводитель по Конвенции о правах ребёнка, Москва, 1997., c.15
[9] Rezoluţia Adunării Generale a ONU 2200 A (XXI) din 16 decembrie 1966
[10] Buergental, T., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura ALL, 1996, p.59