loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de acesta este unul relativ nou, fiind stipulat în articolul 7 al Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 1989.[1]

Art.51 alin.(3) din Codul Familiei al Republicii Moldova[2] stabileşte: „Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să bneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei...”

Cunoaşterea părinţilor este foarte importantă pentru stabilirea şi structurarea identităţii unui copil. Proviniența copilului, atestată în modul stabilit de lege, constituie temeiul apariţiei drepturilor şi obligaţiilor lor reciproce, ale acestuia şi ale părinţilor săi. Există mai multe categorii de părinţi:

1) părinţii ,,genetici” – strămoşii copilului, al căror rol este foarte important, în special sub aspect medical;

2) părinţii ,,biologici”, numiţi şi ,,naturali” sau ,,de naştere” – mama care naşte copilul şi tatăl care revandică paternitatea;

3) părinţii ,,psihologici” sau ,,de îngrijire” – părinţii adoptivi sau persoanele care îngrijesc copilul o perioadă semnificativă de timp după naştere şi în copilărie.[3]

 În condiţiile actuale, datorită dezvoltării umane, această clasificare se dovedeşte a fi una flexibilă. De exemplu, termenul de părinte ,,biologic” poate avea un conţinut mai complex: atunci cînd vorbim deaspre o fertilizare artificială, ,,părintele” poate fi sau donatorul, sau mama care va creşte copilul. Convenţia subliniază că copilul îşi poate cunoaşte părinţii ,, în măsura posibilului”, ceea ce înseamnă că pot exista anumite situaţii cînd realizarea acestui drept devine imposibilă sau contravine drepturilor altor persoane:

- imposibilitatea identificării unui părinte, de exemplu atunci cînd copilul a fost abandonat sau cînd mama nu ştie cine este tatăl copilului; în acest caz autorităţile statale trebuie să asigure egalitate de tratament tuturor copiilor, implimentînd în viaţă principiul nediscriminării recunoscut de Convenţie în art. 2;

- refuzul părinţilor de a se identifica, de exemplu cererea mamei ca identitatea ei să rămînă necunoscută în timpul naşterii sau cazul în care mama refuză să spună cine este tatăl copilului, de asemenea cazurile extreme de incest sau de viol;

- interzicerea de către stat a identificării părintelui

În ceea ce priveşte adopţia, statele lumii s-au divizat în două tabere: cele care promovează anonimatul şi cele are susţin adopţiile ,,pe faţă”. Primele afirmă că doar în cazul anonimatului adopţia se va solda cu success, în caz contrar copiii respective ar fi dominaţi de dorinţa de a-şi cunoaşte părinţii biologici, trăind într-o atmosferă de nelinişte permanentă, iar părinţii adoptivi – într-o nesiguranţă continuă. A doua categorie de state optează pentru dialogul deschis între părinţii adoptivi şi copilul adoptat, cunoaşterea originilor sale fiind un factor important la formarea identităţii sale.

Referitor la cazurile de fertilizare artificială, se susţine, pe de o parte, că nu  este ,,în interesul superior al copilului” să ştie că a fost conceput în mod artificial, iar, pe de altă parte, că doar anonimatul l-ar putea proteja pe donator de anumite complicaţii, inclusiv de revendicările materiale din partea copiilor biologici, în ceea ce priveşte primul argument, am menţionat anterior că cunoaşterea originilor este foarte importantă în formarea identităţii copilului. În acelaţi timp, existenţa unui cadru legal adecvat l-ar putea proteja pe părintele donator împotriva revendicărilor. Astfel, Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale asupra fecundaţiei in vitro şi a transferului de embrion[4] stipulează că în cazul în care donatorii nu-şi asumă funcţia de părinţi ai copilului ce se va naşte, medicul trebuie să se asigure că receptorii acceptă întrega responsabilitate a copilului ce se va naşte.

Art. 5 al Convenţiei introduce o ,,responsabilitate părintescă”, în corelaţie cu drepturile şi obligaţiile recunoscute ocrotitorului legal al copilului în  scopul asigurării creşterii şi educării acestuia: ,,Părinţii, după caz, susţinătorii legali au responsabilitatea de bază pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. Interesul superior al copilului va reprezenta prima lor preocupare.”

Interesul copilului minor semnifică atît un interes personal al minorului, ce diferă de la un copil la altul, cît şi un interes obştesc ce se reflectă în modul cum este crescut şi educat copilul de către părinţi.[5]

Analizînd reglementările legale în domeniu, putem conchide că dezvoltarea echilibrată a personalităţii copilului necesită implicarea ambilor părinţi în procesul de creştere şi educaţie a acestuia. Acest principiu este stabilit în cadrul art. 18 Convenţia privind drepturile copilului, art. 58 Codul Familiei al Republicii Moldova. Astfel, indiferent de statutul părinţilor – căsătorit, necăsătorit, aceştia trebuie să participe la procesul de educaţie al copilului. Există însă, situaţii cînd prinţii efectiv nu dispun de posibilitatea de a corda sprijinul necesar copiilor săi, în acest caz trebuie să intervină statul acordînd ajutor, fie psihologic – sfaturi, reţea de asistenţă etc, fie practic – ajutor financiar, îngrijire zilnică, oferirea unei locuinţe, ajutor la domiciliu etc.

Convenţia interzice separarea oricărui copil de părinţii săi împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiei în care această separare este necesară în interesul superior al copilului.

Există cazuri în care deşi părinţii sînt cunoscuţi, nu este ,,în interesul superior al copilului” să fie crescut de aceştia. Este vorba de cazurile de abuz sau neglijare, cazurile încare părinţii trăiesc separat, cazurile de întemniţare a părinţilor și la alte situaţii similare.

În concluzie, putem menţiona că un rol important în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copilului, formarea acestuia ca personalitate în cadrul societăţii, îl reprezintă intervenţia părinţilor în cadrul acestui proces, aceştia contribuind şi la formarea identităţii copilului. În acest sens, este necesară elaborarea unor strategii de formare a unor programe de educaţie pentru părinţi, în scopul asigurării cunoaşterii de către aceştia a obligaţiilor sale în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea  copilului, promovării unei relaţii armonioase între părinţi şi copii.

 

[1] Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 29.11.1989, New-York. Intrată în vigoare la 20.09.1990//Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte(1990-1998). Vol.1. – Chişinău,1998

[2] Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316-XIV din 26.10.2000//Monitorul  Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48/210

[3] Ghid de aplicare practică a Convenţiei cu privire la drepturile copilului. UNICEF. -  Chişinău: Cartier, 2001, p. 104 - 105

[4] Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale asupra fecundaţiei in vitro şi a transferului de embrion, Madrid, 1987. – În: I. Mereuţă.Responsabilitatea morală şi juridică în activitatea medicală.Cod medical. – Chişinău: Hard-Soft, 2002, p. 204

[5] Corhan A., Dreptul familiei. Teorie şi practică. – Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p.452.

Loading...