loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Abuzul îndreptat asupra copilului, fie fizic, psihic sau emoțional constituie o încălcare a art.19 din Convenție de a fi ,,protejat împotriva oricărei forme de violență, vătămare sau de abuz fizic sau mintal.”

Orice formă de violență, neglijare, exploatare sau abuz constituie în primul rînd, o încalcare a dreptului copilului la dezvoltare. Dezvoltarea reprezintă un proces continuu de schimbare, în cadrul căruia nivelul de mișcare, gîndire, simțire și interacțiune a copilului cu obiectele din lumea înconjurătoare și persoanele devine din ce în ce mai complex.

Familia apare drept mediu natural primar, în care copiii trebuie să beneficieze de protecție, care i-ar ajuta să-și joace pe deplin rolul în societate, pentru dezvoltarea personalității lor, fiind pregătiți pentru o viață individuală în comunitate.[1]

În literatura de specialitate, noțiunea de abuz este interpretată în mod diferit. Dificultățile rizidă în faptul că ideea de abuz asupra copilului este strîns legată de contextul sociocultural și poate varia considerabil în timp și spațiu.[2]

Studiul Global al Națiunilor Unite asupra Violenței Împotriva Violenței definește conceptul de violență ca fiind orice formă de violență fizică sau mentală, rănire și abuz, neglijare sau tratament neglijent, maltratare sau exploatare, inclusiv abuzul sexual.[3]

Astfel, abuzul poate fi clasificat în mai multe categorii:

- abuzul fizic - acte de violență îndreptate asupra copilului sau neprevenirea unor asemenea acte, care efectează integritatea lui fizică. De cele mai multe ori chiar părinții sînt cei care manifestă acte de violență față de proprii copii. Potrivit studiului național ,,Îngrijirea și dezvoltarea timpurie a copilului în Moldova,, în familiilec omplete, mama este cea care, mai des, abuzează fizic copilul – în 45,9%. Tații își bat copiii doar în 27,8% din cazuri. Totuși, specialiștii în abuzul copilului atrag atenția că bătaia tatălui are consecințe mai grave.

- abuzul emoțional – efectul grav, actual sau potențial, asupra dezvoltării emoționale și comportamentale a copilului, cauzat de supunerea acestuia la forme persistente și severe de rele tratamente emoționale sau abandon;

- abuzul sexual – antrenarea copiilor și adolescenților în activități sexuale, pe care gradul lor de dezvoltare nu le permite să le înțeleagă și să-și dea consimțămîntul în mod conștient sau care încalcă interdicțiile sociale ale rolurilor familiale. O formă agravantă în această situație ar fi abuzul sexual parvenit din partea părinților sau a altor membri de familie;

- lipsirea copilului de îngrijire și protecție, neîndeplinirea obligației de protecție a copilului ce are ca efect deteriorarea gravă a sănătății sau a dezvoltării copilului.

Copilul abuzat trece prin diferite stadii care afectează treptat cursul dezvoltării sale fizice, psihice și emoționale. Ele nu se limitează numai la perioada propriu-zisă a abuzului, ci și la momentele care urmează relelor tratamente. Intervenția autorităților și agenților de investigare a cazului are, nu de puține ori, ca efect victimizarea și traumatizarea suplimentară a copilului.[4]

Abuzul are un impact asupra procesului de socializare a copilului. Există o probabilitate majoră ca cei care au fost abuzați în cadrul familiei de către părinți să urmeze această practică și făță de viitorii lor copii. Dar totuși, pot exista și cazuri cînd cei care au fost victime ale abuzului în familie, să nu aibă acestă dorință de a victimiza, ci din contra de a preveni cazurile de victimizare.

O altă formă de abuz ar fi și exploatarea acestuia prin muncă, fenomen care este în continuă creștere. Conform datelor Organizației Internaționale a Muncii, 218 milioane de copii sînt antrenați în diverse forme de exploatare la nivel global, deseori fiind supuși abuzului, riscurilor pentru sănătate și violență. Anual, în rezultatul accidentelor de muncă, pe glob decedează 22.000 de copii

Concomitent, constatările Centrului Național de Prevenire a Abuzului Copilului, pun în evidență faptul că în comunitățile rurale din RM munca copiilor este un fenomen frecvent întîlnit, iar copiii din mediul rural exploatați prin muncă constituie un număr reprezentativ de copii aflați în situație de risc sau în dificultate.[5]

Este important ca orice caz de abuz al copilului în familie să fie semnalat instituțiilor/persoanelor responsabile de protecția copilului. Primii și principalii raportori ai cazurilor de abuz împotriva copilului sunt profesioniștii,și anume: profesorii, medicii de familie, medicii specializați, educatorii, polițiștii, asistenții sociali, funcționarii din administrația publică, membrii comunității, inclusiv copiii. Aceste categorii de specialiști fac parte din sistemul de referire a cazurilor de maltratare. Sistemul de referire este format din mai multe structuri de stat și neguvernamentale care colaborează în soluționarea unui caz de maltratare a copilului.

De multe ori, presiunile sociale îi pun pe copii în situația de a nu vorbi despre violențele la care sînt supuși, deoarece plîngerile sînt considerate o încălcare a intimității casei și familiei. Asemenea principii sînt împărtășite și de poliție și de instanță. Pentru a schimba aceste atitudini tradiționale și pentru a se recunoaște faptul că abordarea violenței domestice ca o problemă strict de familie nu face decît să o perpetueze, trebuie luate măsuri pentru ca aceste probleme să fie conștientizate în percepția generală, dar astfel de situații trebuie abordate și prin prisma specializată a restricțiilor și a prevederilor legale. Punerea în acțiune a legislației nu este suficientă în sine pentru a schimba realitățile sociale. Important ar fi ca statele să acorde copiilor dreptul de a depune plîngeri, inclusiv de a sesiza relele tratamente.[6] Procedurile de depunere a plîngerilor trebuie să prevadă că și copilul poate depune plîngere în mod direct sau prin reprezentanți și măsurile care se pot aplica, precum și să stabilească vîrsta minimă, care să fie confirmată prin legea națională, de la care copilul poate depune plîngere sau se poate adresa instanței sau altor autorități competente fără să fie necesar consimțămîntul părinților.[7]

Abuzul îndreptat împotriva copiilor ar putea fi prevenit în situația în care sînt întruniți mai mulți factori corelativi: recunoașterea și sancționarea prin lege a abuzului asupra copilului; sprijinul financiar acordat de stat pentru prevenirea abuzului asupra copilului, crearea unor structuri corespunzătoare atît la nivel local, cît și național, pentru a preveni și controla abuzul asupra copiilor. Însă mai întîi de toate, important este ca copiilor să li se recunoască un anumit statut juridic, în lipsa căruia acești factori rămîn a fi vagi.

 

[1] Mândru A., Drepturile civile și libertățile Copilului în viziunea Convenției Internaționale cu privire la Drepturile Copilului// Probleme actuale ale drepturilor omului: Materialele Conferinței Științifice din 10.12.2001, Chișinău. UC, 2002, p. 13

[2] Balahur D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale., București: ALL Beck, 2001, p. 302

[3] http://www..unicef.org/romania                                                               

[4]Oariniani A., Violența în familie., Raportul nr. 4 prezentat Adunării Generale a O.N.U., New-York: Națions Unies, 1997, p. 73

[5] Ghid de monitorizare a muncii copilului., Chișinău, CN PAC, 2006

[6] Ibidem

[7] Directive generale privind forma și conținutul Rapoartelor Periodice care vor fi înaintate de statele-părți ale Convenției cu privire la Drepturile Copilului., Doc. CDC/C/58, 20.11.1996//Ghid de aplicare practică a Convenției cu privire la Drepturile Copilulu, p. 604

Loading...