Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să benefcieze de grija lor, să coabiteze cu aceştia, cu excepţia cazurilor în care despărţirea de un părinte sau de ambii pă-rinţi este necesară în interesul copilului.[1] Copilul are dreptul la o familie în care el să poată fi iubit, să fie sub protecţie părintească, să i se asigure bunăstarea.[2] Însă, nu de fiecare dată, acest drept este realizat în practică, abandonul copiilor în ultimii zece ani înregistrînd proporţii din ce în ce mai mari din cauza migraţiei excesive a populaţiei. Motivele financiare sunt cele care domină situaţia abandonului, find urmate de statutul vulnerabil al mamelor solitare şi mamelor minore (figura 14).
Abandonul copiilor ia forme grave, cel puţin un copil de vârstă preşcolară este abandonat în fiecare zi şi potrivit datelor UNICEF, 9 din 10 copii abandonaţi în Republica Moldova au ambii părinţi în viaţă.
Potrivit unui raport al UNICEF din 2007[3] se arată că în cele 67 instituţii de tip şcoli-internat din ţară, îşi făceau studiile 11 096 de copii, doar 3% dintre aceşti copii find orfani. Din cauza plecării părinților la muncă peste hotare, plasarea majorităţii copiilor este considerată „temporară” în aceste instituţii. Din numărul total de copii, 83% au fost plasaţi „temporar”, 32% aveau ambii părinţi în viaţă, 39% au un părinte în viaţă, 13% se duceau acasă în fecare zi, 21% plecau acasă la fiecare sfârşit de săptămână.
Pentru unii copii, cetăţeni moldoveni, duşi în străinătate de părinţii lor, situaţia şi riscul de abandon este la fel de precară. Doar potrivit datelor statistice oferite de organele de resort ale Italiei, în anul 2007 au fost identifcaţi 15 copii moldoveni luaţi de părinţii lor şi abandonaţi în Italia.
Unele femei îşi abandonează copilul la naştere, altele depun o cerere la unul din centrele de plasament sau la o casă de copii, în care cer ca pruncul lor să se afe în grija statului pană în momentul în care va putea să şi-l ia în îngrijire. Există multe cazuri când femeile nu s-au mai întors să-şi ia copiii la expirarea termenului indicat în cerere.
Conform datelor statistice, în republică sunt abandonaţi anual aproximativ 100 de nou-născuţi, dintre care circa jumătate în maternitatea republicană din or. Chişinău.
Abandonul copiilor la naştere poate fi prevenit prin acordarea asistenţei sociale şi psihologice acordate mamei în perioada pre şi postnatală. Tendinţele fenomenului abandonului maternal indică o creştere a situaţiilor de risc de abandon, atunci când tinerele mame nu au nici o susţinere din partea familiei şi rudelor apropriate, când sarcina lor a fost provocată de abuz sexual ori când sunt infectate cu HIV. Ca urmare, naşterea copilului se transformă într-o povară pentru ele. De aceea, crearea serviciilor sociale adresate femeilor cu risc de abandon a copiilor la naştere şi cel infantil contribuie eficient la reducerea numărului copiilor abandonaţi.
Efectele fenomenului abandonului ar putea fi de ordin psihologic (consecinţe de ordin emotiv, mental), efecte sociale (сopilul abandonat de mamă se simte frustrat atunci când semenii săi vorbesc despre mamele lor), efecte economice (lipsa unui venit stabil îi vor atrage în „industria” sexului, a cerşitului, furatului, escrocheriei etc.).
Autorităţile tutelare trebuie să întreprindă măsurile necesare pentru identifcarea timpurie a tuturor situaţiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinţi, să acorde familiilor servicii şi asistenţă specializată în scopul facilitării integrării lor sociale, inclusiv pentru a spori capacităţile părinţilor de a depăşi situaţia lor.
Atunci când toate măsurile întreprinse pentru (re)integrarea copilului în familia lui biologică sau extinsă au fost epuizate, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului, trebuie să întreprindă toate acţiunile pentru a proteja copilul şi ai găsi acestuia forma de protecţie adecvată, prioritate având formele de protecţie de tip familial.
Printre cele mai cunoscute şi aplicate forme de protecţie sunt:
- a) adopţia;
- b) tutela (curatela);
- c) asistenţa parentală profesionistă;
- d) plasamentul în casa de copii de tip familial;
- e) plasamentul în instituţia rezidenţială de orice tip;
- f) alte forme de protecţie, în condiţiile legii.
Potrivit Legii privind regimul juridic al adopţiei, adopţia este definită ca fiind „formă specială de protecţie a copilului, aplicată în interesul superior al copilului, prin care se stabileşte filiaţia între copilul adoptat şi adoptator, precum şi legăturile de rudenie între copilul adoptat şi rudele adoptatorului”[4]
De asemenea, prin lege sunt definite procedurile de adopţie naţională şi respectiv internaţională. Astfel, în conformitate cu art.2 al acestei legi, adopţie în care atât copilul adoptat, cât şi adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în Republica Moldova se consideră națională (figura 15). Respectiv, adopţie internaţională se consideră adopţie în care copilul adoptat are domiciliul în Republica Moldova, iar adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în străinătate ori adopţiaîn care copilul adoptat are domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în Republica Moldova.
Se acordă prioritate adopției naționale în raport cu cea internațională (figura 16), dat fiind principiul interesului superior al copilului, pentru a asigura continuitatea în creşterea şi în educarea copilului, ţinându-se cont de originea etnică, culturală şi lingvistică.
Un alt moment important este și determinarea statului de copil adoptabil. Astfel, autoritățile tutelare trebuie să determine într-un termen de 6 luni statutul de adoptabilitate al copilului și să-l pună la evidență.
Lege privind regimul juridic al adopţiei, permite persoanelor care au capacitatea deplină de exerciţiu, au atins vârsta de 25 de ani şi sunt cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doresc să-l adopte, dar nu cu mai mult de 48 de ani să ia în adopţie un copil. În cazul soţilor e suficient ca numai unul să fi împlinit vârsta de 25 de ani şi doar în cazul în care căsătoria lor durează de cel puţin 3 ani până la momentul depunerii cererii de adopţie.
Adoptatorii trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării multilaterale şi armonioase a personalităţii copilului. Cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova pot adopta copii dacă domiciliază în Republica Moldova de cel puţin 3 ani până la depunerea cererii de adopţie .
În fine, am putea spune că procedura adopției în unele cazuri este birocratică. Există cazuri cînd se începe procedura de compatibilitate, ca mai apoi să i se spună familiei respective că copilul este dat deja în adopție unei alte familii. Aceasta este o încălcare foarte gravă, atât a drepturilor copilului care urmează a fi adoptat, cât şi a familiei ce ia în adopţie. Din păcate, legislaţia este foarte lejeră la acest capitol și nu prevede sancțiuni pentru încălcarea prevederilor cu privire la adopție.
[1] Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 1512.94, Monitorul Ofcial al R. Moldova nr.13/127 din 02.03.1995, art. 16.
[2] Art. 3, 8, 16, 19 al Convenției cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.
[3] UNICEF, UE, Ministerul Educaţiei și Tineretului, Ministerul Muncii, Protecției Sociale şi Familie, Ministerul Sănătăţii, Evaluare rapidă a sistemului de îngrijire rezidenţială pentru protecţia copiilor in difcultate din Republica Moldova, Chișinău, 2007
[4] LEGE Nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei, Publicat : 30.07.2010 în Monitorul Ofcial Nr.131-134 art. Nr : 441, Data intrării in vigoare : 30.01.2011, art.2