loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Actualmente, în Republica Moldova tot mai frecvent este utilizată atît în legislaţie, cît şi în cadrul societăţii civile noţiunea de asistenţă socială. Potrivit art. 1 al Legii asistenţei sociale din 25.12.2003, aceasta este definită ca o  componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în cadrul caruia statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau permanente, ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor şi familiilor aflate în dificultate.[1]

Art. 7 al aceluiaşi act normative evidenţiază în calitate de forme ale asistenţei sociale: prestaţiile în bani (alocaţiile, compensaţiile, indemnizaţiile etc.), prestaţiile în natură şi serviciile sociale.

În prezent, indemnizaţiile (figura 18) reprezintă principalul suport economic din partea statului pentru familiile cu copii, şi este exprimat sub formă de plăţi unice sau periodice acordate pentru naşterea, îngrijirea şi întreţinerea copilului, în funcţie de vîrsta copilului şi de nivelul veniturilor familiei.

Legiuitorul stabilește următoarele tipuri de prestații adreste familiilor cu copii:

- indemnizație de maternitate;          

   - indemnizație unică la nașterea copilului (figura 19);

- indemnizație lunară pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîstei de 3 ani pentru persoanele asigurate;

- indemnizație lunară pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîrstei de 1,5 ani persoanelor neasigurate;

- indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav.

Indemnizația de maternitate se stabilește în baza art. 16 din Legea privind indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale și pct. 21 din Regulamentul cu privire la condițiile de stabilire, modul de calcul și de plată a indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă și altor prestații de asigurări sociale. Aceasta se stabilește asiguratelor, soțiilor aflate la întreținerea soților asigurați ți șomerilor care au dreptul la concediu de maternitate, prenatal și postnatal.[2]

Indemnizație de maternitate sa acordă, începînd cu săptămîna a 30-a de sarcină, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, iar în cazul nașterilor complicate ori al nașterii a doi sau mai mulți copii de 140 de zile calendaristice. Iar dacă copilul se naște mort sau moare în perioada concediului postnatal, indemnizația de maternitate se acordă pentru perioada specificată.[3]

Este de menționat faptul ca soții sînt în drept de a primi indemnizații de maternitate pe numele soțiilor neasigurate aflate la întreținere. Cuntumul lunar al acestei indemnizații este de 100% din venitul mediu lunar asigurat realizat în ultimele 6 luni calendaristice premergătoare lunii producerii riscului asigurat.

Indemnizația unică la nașterea copilului se stabilește în abaza art. 17 din Legea privind indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale: pentru fiecare copil născut viu, inclusiv în cazul gemenilor; mamei, iar în cazul decesului ei – reprezentantului legal al copilului; cu condiția că copilul a fost înregistrat la oficiul stării civile; cu condiția că a fost solicitată cel tîrziu în termen de 12 luni de la nașterea copilului.

Din  anul 2005, cuntumul indemnizației unice la naștere se stabilește anual prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat atît pentru persoanele asigurate cît și pentru persoanele neasigurate (figura 20)

Indemnizațiile lunare pentru creșterea copilului se acordă în situațiile următoare: a) persoanelor asigurate, cu condiția că se află în concediu pentru îngrijirea copilului și confirmă stagiul necesar de cotizare; se acordă mamelor și în situația în care lucrează în condițiile timpului de muncă parțial sau la domiciliu; în cazul cînd ambii părinți nu sînt încadrați în cîmpul muncii- Părintelui care îngrijește de acesta; se stabilește de la data nașterii copilului, cu excepția cazului de încuviințare a adopției sau instituire a tutelei, caz în care se stabilește din ziua adoptării hotărîrii privind încuviințarea adopției sau instituirea tutelei; cu condiția că a fost solicitată în termen de 12 luni de la nașterea copilului; se suspendă în cazul în care mama se angajează în cîmpul muncii sau își reia activitatea anterioară înainte de încheierea concediului pentru îngrijirea copilului.

Îndemnizația pentru creșterea copilului este de două tipuri: indemnizația pentru creșterea copilului pînă la vîrsta de 3 ani – persoanelor asigurate și indemnizația lunară pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 1,5 ani – persoanelor neasigurate.

Indemnizația pentru îngrijirea copilului bolnav se stabilește mamei, în acazul îmbolnăvirii copilului pîna la vîrsta de 7 ani, a copilului cu handicap pînă la vîrsta de 16 ani, pe o perioadă de  cel mult 14 zile calendaristice, în cazul asistenței medicale de ambulatoriu sau pentru o perioadă de cel mult 30 de zile calendaristice, în cazul acordării asistenței medicale în staționar pentru perioada în care copilul necesită îngrijire.

Pentru îngrijirea copilului bolnav certificatul se eliberează și altui membru al familiei (tatălui, bunicii, bunicului, altor membri ai familiei încadrați în cîmpul muncii, tutorelui sau curatorului), dacă din motive întemeiate, mama nu poate îngriji copilul ( în caz de boală, decădere din drepturile părintești etc.).

Potrivit Hotărîrii Guvernului nr. 19 din 19.01.2010 indemnizaţia lunară pentru întreţinerea copilului cu vîrste cuprinse între 1,5/3-16 ani, atît pentru persoanele asigurate, cît şi pentru cele asigurate, începînd cu 01.01.2010 nu se stabileşte şi respective nu se acordă, însă familiile se includ în categoria beneficiarilor de ajutor social, scopul căruia este asigurarea unui venit lunar minim garantat pentru familiile defavorizate.

În baza Legii nr. 933-XIV din 14 aprilie 2000 cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie, familiile cu patru şi mai mulţi copii ( cu vîrstă sub 18 ani) şi familiile cu copii invalizi ( cu vîrstă sub 18 ani) aveau dreptul de a beneficia de compensaţii nominative. Prin Legea nr. 135-XVIIII din 29.12.2009 au fost operate modificări în Legea nominalizată, astfel, începînd cu 01.01.2010 compensaţiile nominative pentru categoriile de populaţie prevăzute în Legea menţionată anterior nu se stabilesc. Persoanelor care li s-au stabilit dreptul la compensaţii nominative pînă la 31.12.2009 vor beneficia de acestea pînă la expirarea dreptului conform legislaţiei. Astfel, în anul 2010 au beneficiat de compensaţii nominative 20670 persoane (figura 21).

Conform Legii 499-XIV din 14.07.1999 privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni, familiile în cadrul cărora sînt îngrijiţi şi educaţi copii cu dezabilități benefiaciază de alocaţii sociale de stat potrivit gradului de severitate a dezabilității stabilit copilului. Alocaţiile sociale de stat sînt sume achitate lunar din bugetul de stat prin intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat persoanelor care nu întrunesc condiţiile pentru obţinerea dreptului la pensie de asigurări sociale. Beneficiarii alocaţiilor sociale sînt următoarele categorii de copii:

  • copiii invalizi în vîrstă de pînă la 18 ani cu gradul de severitate I, II, III;
  • copiii care şi-au pierdut întreţinătorul (în vîrstă de pînă la 18 ani, în cazul elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţămînt secundar şi superior, cu excepţia învăţămîntului fără frecvenţă, pînă la absolvirea instituţiei respective, dar numai pînă la împlinirea vîrstei de 23 de ani);
  • persoane care îngrijesc la domiciliu un copil invalid sub18 ani, cu gradul de severitate I.
  • Alocaţiile se stabilesc şi se plătesc de către organele teritoriale de asigurări sociale (figura 22).

Spre deosebire de prestaţiile indirecte sau în bani, cele în natură constituie produse alimentare şi mărfuri industriale de primă necesitate, medicamente şi articole protetico-ortopedice etc. Asistenţa socială poate fi acordată şi sub formă de gratuităţi sau de reduceri la procurarea  unor bunuri sau plata unor servicii curente ce ţin de locuinţă, sub formă de scutiri sau reduceri de impozite. Din cele relatate rezultă ca o modalitate a asistenţei sociale o constituie serviciile sociale .

Serviciile sociale pot fi abordate în două sensuri: lato sensu şi stricto sensu. În sens larg, acestea includ: învăţămîntul, sănătatea şi sistemul serviciilor de asistenţă socială în cadrul cărora se disting servicii de asistenţă socială propriu-zise, servicii de îngrijire socială, voluntariatul.[4] În acelaşi context autorul Ilie Bădescu susţine că ,, activitatea asociaţiilor socioculturale  comunitare se bazează pe doctrina celor patru domenii constitutive ale omului armonios şi ale unei societăţi echilibrate: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului”[5].

În sens restrîns serviciile sociale constituie o totalitate de activităţi desfăşurate de către stat în scopul preîntîmpinării, minimalizării sau înlăturării consecinţelor negative ale riscurilor sociale care afectează o parte din membrii societăţii. Astfel, în acest caz beneficiar al asistenţei sociale este persoana aflată în situaţie de risc.

Doctrinarii români Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir definesc serviciile de asistenţă socială drept programe specializate, activităţi organizate, tehnici de intervenţie socială, metode de identificare a necesităţilor şi tipurilor specifice de disfuncţionalităţi ale persoanelor cu probleme.[6]

Conform primei abordări, în calitate de servicii sociale pot apărea serviciile de tip familial, serviciile de tip rezidenţial şi serviciile de zi sau mixte. Din categoria serviciilor de tip familial fac parte: familia de plasament sau casa de copii de tip familial, care se creează tot pe baza unei familii. Serviciile rezidenţiale includ: instituţii tradiţionale de îngrijire (gimnazii de tip internat, case de copii, şcoli-internat (şcoli) generale pentru copii cu deficienţe mintale, case-internat pentru copii cu deficienţe mintale etc.), centre de plasament şi centre maternale. Serviciile de zi oferă asistenţă socială copilului aflat în situaţie de risc social sau familiei cu copii doar pe parcursul zilei, iar cele mixte oferă unora dintre beneficiari plasament şi pe timpul nopţii.

Potrivit celei de-a doua abordări, serviciile sociale reprezintă prestaţii care se consumă în procesul efectuării lor pentru beneficiar. Serviciile de asistenţă socială se clasifică în servicii cu caracter primar şi servicii specializate. Cele cu caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială, iar cele specializate – menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială.[7]

Serviciile primare oferite copilului şi/sau familiei cu copii pot fi următoarele: identificare nevoilor individuale şi de grup, informarea supra situaţiilor de risc, măsuri educative şi de supraveghere destinate prevenirii comportamentelor deviante, consiliere pentru copilul cu handicap, pentru cel dependent de consumul de alcool, droguri sau alte substnaţe toxice, infectat sau bolnav de HIV/SIDA, pentru familia acestuia etc. Printre serviciile de asistenţă socială specializate pot fi menţionate: găzduirea, îngrijirea, recuperarea, reabilitarea copiilor cu handicap, a celor dependenţi de droguri sau alcool, a victimelor violenţei în familie sau ale treficului de persoane etc.[8]

Actualmente, statul Republica Moldova oferă un ansamblu de servicii sociale: serviciile rezidenţiale tradiţionale, serviciile oferite de către cantinele de ajutor social şi serviciile de îngrijire la domiciliu, copiii nebeneficiind de toate aceste servicii. Beneficiari ai serviciului de deservire la domiciliu sunt un cerc foarte restrîns de persoane (bătrînii singuri şi invalizii imobilizaţi), copii invalizi sau invalizii din copilărie nebeneficiind de astfel de servicii, de cele mai multe ori fiind impuşide situaţie de a solicita (prin intermediul reprezentanţilor) îngrijirea instituţională.

Datorită incapacităţii statului de a diversifica serviciile sociale prestate, această responsabilitate a fost plasată pe umerii societăţii civile, fără însă, a duce pînă la bun sfîrşit acest moment, adică nu există acte normative care ar stabili mecanismele de stat pentru acreditarea serviciilor sociale şi controlul calităţii lor. O parte din centrele de plasament, centrele de zi sînt înregistrate la Ministerul Justiţiei, altele activează ca proiecte ale organizaţiilor neguvernamentale, numărul total al acestora nefiind cunoscut. Pentru înlăturarea situaţiei create se lucrează asupra proiectului Legii privind evaluarea şi acreditarea în domeniul asistenţei sociale.

Scopul evaluării şi acreditării constă în îmbunătăţirea calităţii serviciilor acordate populaţiei de către instituţiile care furnizează servicii în domeniul asistenţei sociale. Conform acestui proiect furnizorii de servicii sociale pot fi publici sau privaţi. Cei privaţi pot fi asociaţii şi fundaţii, culte religioase şi alte forme de organizare ale societăţii civile, persoane fizice autorizate în condiţiile legii, organizaţii neguvernamentale, organizaţii internaţionale de profil, filiale şi sucursale ale asociaţiilor şi fundaţiilor internaţionale.

Un rol important are şi finanţarea protecției sociale. Potrivit art.22  al Legii asistenţei sociale, acţiunile de asistenţă socială se finanţează de la bugetul de stat, de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, din fondurile republicane şi locale de susţinere socială a populaţiei, din donaţii, sponsorizări şi din contribuţiile beneficiarilor de asistenţă socială. Pentru eficientizarea acţiunilor de asistenţă socială, instituţiile de asistență socială pot organiza gospodării auxiliare în vederea obţinerii unor venituri pe care le vor gestiona în calitate de mijloace speciale.

Ca urmare a celor relatate, concluzionăm că abordările de mai sus constituie un imbold pentru legiuitorul nostru, de care depinde în mare măsură  dezvoltarea de mai departe a serviciilor sociale prestate copilului sau familiei cu copii. Astfel, se impune necesitatea adoptării unor acte normative care ar determina clar categoriile unor astfel de servicii, modul de organizare şi finanţare, acreditare şi evaluare a acestora, precum şi ar stabili standardele minime de calitate necesare de a fi respectate. Este important de a fi stabilită o procedură unică şi oblgatorie de evidenţă a serviciilor sociale  prestate de către sectorul privat. De asemenea, dat fiind faptul că la noi în republică există un număr mare de instituţii tradiţionale de îngrijire, este necesar de a perfecţiona Regulamentele de activitate ale acestora, alte acte în scopul reorganizării lor în centre de plasament, care ar corespunde unor rigori impuse de Uniunea Europeană, membru al căreia solicită să devină şi Republica Moldova.

 

[1] Legea asistenţei sociale, nr.547-XV//Monitorul Oficial al Republicii Moldova 2004, nr.42-44

[2] Romandaș N., Proca L., Odinokaia Negură I. Dreptul Protecției Sociale, Chișinău: Tipografia ,,Foxtrot” S.R.L., 2011, pag. 206

[3] Romandaș N., Proca L., Odinokaia Negură I. Dreptul Protecției Sociale, Chișinău: Tipografia ,,Foxtrot” S.R.L., 2011, pag. 206

[4] Bulgaru M., Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Chişinău, CE USM 2003, p. 41

[5] Bădescu I., Legea serviciului social comunitar//Revista de asistenţă socială, 2004, nr.1, p.20

[6] Zamfir E., Zamfir C. Politici sociale.Romînia în context european.Bucureşti: Alternative, 1995, p.103

[7] Ordonanţa Guvernului României privind serviciile sociale, nr.68 din28.08.2003//Monotorul Oficial, 2003, nr.619, art.6-10

[8] Ibidem

Loading...