,,Pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de dragoste,fericire şi înţelegere” – se menţionează în preambulul Convenţiei. Nevoile emoţionale, fizice, educaţionale, sociale şi culturale necesită a fi satisfăcute în contextul familiei şi al comunităţii. Existenţa sentimentului de apartenenţă, de a fi un membru apreciat al comunităţii, trebuie să fie încorporat în toate serviciile.
Politicile sociale trebuie să conducă la îmbunătăţirea situaţiei copilului rămas fără ocrotire părintească, fiind expresia politicilor în cadrul serviciilor sociale. Doar o combinare reuşită a serviciilor şi a politicilor vor conduce la obţinerea rezultatelor dorite. Aceasta presupune că toţi cei implicaţi în acest proces: factori de decizie, coordonatorii de proiecte, managerii serviciilor, personalul să-şi atribuie toată responsabilitatea de a lucra asupra acestora.
Statul a creat o reţea de şcoli-internat, case de copii, orfelinate, instituţii sociale – asistenţă educaţională şi de sprijin pentru copii cu o soartă mai dificilă. Însă oricît de îngrijiţi ar fi aceşti copii în instituţiile date, ei îşi doresc proprii lor părinţi.
Cercetările au stabilit că privarea de îngrijirea maternă duce la o întîrziere în dezvoltarea copilului, care ar putea manifesta simptome de boli mintale şi fizice. Izolarea de mamă a copilului între 0 şi 3 ani poate duce la consecinţe grave asupra inteligenţei şi caracteristicilor de personalitate care nu pot fi restabilite. Copiii crescuţi în instituţii, în cea mai mare parte rămîn în urma colegilor lor în dezvoltarea psihofizică. Ei încep mai tîrziu să meargă şi să vorbească, se îmbolnăvesc mai des, au reuşita slabă la şcoală în comparaţie cu semenii săi. Adesea, absolvenţii şcolilor internat duc lipsă de competenţe de bază de uz casnic: să pregătească bucate, ce să cumpere sau cum să-şi organizeze timpul liber.[1]
Politicile naţionale, orientate spre reducerea numărului de copii în instituţiile publice şi dezvoltarea serviciului de familie-substitut, a început să fie promovat în Republica Moldova doar în ultimii ani. Acest lucru se datorează în mare măsură implementării proiectului ,,Dezvoltarea serviciilor sociale integrate pentru familiile vulnerabile şi copiii în situaţii de risc”, propus de Guvernul Republicii Moldova cu sprijinul UNICEF şi al Uniunii Europene. În cadrul proiectului s-a iniţiat reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului, scopul acesteia fiind reducerea numărului copiilor ce cresc şi se dezvoltă separat de familie. În opinia Ministerului Educaţiei, acest lucru poate fi realizat prin reintegrarea în familia naturală sau extinsă a majorităţii copiilor care se află astăzi în internate sau case de copii, deci prin prevenirea instituţionalizării copiilor. Statistica oficială denotă că circa 85% din copiii din instituţiile rezidenţiale au unul sau sau ambii părinţi în viaţă. Potrivit ultimelor date, în aceste instituţii trăiesc şi învaţă circa 10350 de copii.[2]
Politicile sociale oferite familiei şi copiilor rămaşi fără îngrijire părintească, variază de la o ţară la alta. Prioritar în domeniul protecţiei drepturilor copilului în Uniunea Europeană este de asigura educaţia copiilor în familie. Astfel, protejarea drepturilor copiilor în ţările occidentale constă în prevenirea problemelor familiale, planificarea de servicii sociale pentru familii cu probleme, sprijin pentru familiile dezavantajate; se aplică o gamă largă de măsuri menite să îmbunătăţească situaţia materială a familiilor cu copii, asistarea naşterii în familie şi socializarea copiilor. În pofida acestui fapt, căutarea de noi alternative de protecţie a copiilor, în contrast cu formele predominante anterior, s-a derulat destul de lent. Modificări în sistemul de protecţie socială au apărut abia la sfîrşitul anilor 1990 ai sec. XX.[3]
Soluţionarea problemelor cu care se confruntă familia cu copii a devenit un obiectiv prioritar al protecţiei sociale şi un angajament politic. Acest obiectiv vizează dezvoltarea unui sistem coerent şi unitar de suport al al familiei şi copiilor prin: promovarea politicilor active de sprijin familial, formularea soluţiilor pentru redresarea unor situaţii în domeniu, dezvoltarea şi acordarea de servicii sociale profesionale, în scopul prevenirii situaţiilor de criză în cadrul familiei, stabilirea unor mecanisme şi măsuri necesare în scopul, în scopul optimizării relaţiilor între stat, societate şi familie/copii, elaborarea legislaţiei privind dezvoltarea planului individual de reabilitare pentru familii şi copii.
Serviciile sociale de îngrijire a copiilor nu constituie o alternativă a îngrijirii, ci se referă la faptul că doar familiile şi comunităţile pot oferi îngrijire într-un mod eficient. Serviciile sociale există pentru a consolida şi extinde capacitatea familiei şi a comunităţii. După cum familiile trebuie să răspundă tuturor necesităţilor copilului, din punct de vedere emoţional, intelectual, social, cultural şi material, la fel trebuie sa existe şi o gamă largă de servicii disponibile atît pentru copii cît şi pentru cei care au grijă de ei. În acest scop trebuie să se evite suprapunerea acţiunilor realizate în cadrul familiei cu serviciile acordate de către stat. Confuzia şi dublarea pot fi reduse şi impactul realizat poate să asigure rezultate bune pentru copii.
În procesul de dezvoltare şi livrare a serviciilor, accentul principal trebuie să fie întotdeauna asupra satisfacerii nevoilor copilului. Sistemul naţional de asistenţă socială îşi păstrează încă caracteristicile din perioada socialistă. Se acordă atenţie beneficiilor financiare pentru familiile cu doi, trei sau mai mulţi copii şi pentru cei săraci şi foarte puţin se pune accentul pe un sistem de servicii publice de asistenţă socială de tip comunitar. În prezent, lipsesc aproape în întregime serviciile asistenţă socială în familie şi în comunitate, atît cel profesional, cît şi cel de simplă îngrijire socială comunitară, lipsesc asistenţii sociali în diferite instituţii, cum ar fi şcoala, spitalele etc.
Numărul copiilor cu un singur părinte şi al celor rămaşi fără îngrijire părintească este în creştere, ca rezultat al următoarelor cauze:
- socioeconomice: şomajul, incapacitatea de a obţine locuinţe, salarii mici, condiţii de muncă nesatisfăcătoare, creșterea preţurilor, sărăcia, lipsa de sprijin economic pentru familiile tinere;
- criza de familie: destrămarea familiei, creşterea numărului de copii nelegitimi, alcoolismul în familie, abuzul de substanţe narcotice în rîndurile părinţilor;
- eşecul educaţional al familiei: pierderea tradiţiilor, lipsa de legătură între generaţii, copiii străzii, diminuarea valorii familiei în societate, abuzul copilului;
- politicile ineficiente pentru dezvoltarea unor norme legale clare care reglementează răspundere părinţilor pentru creşterea copiilor lor;
- dispariţia muncii educative cu copiii şi părinţii în comunitate;
- dezvoltarea copiilor care ignoră normele tradiţionale de spiritualitate şi moralitate; prăpastia dintre generaţii, propaganda prin intermediul mass-media de noi forme şi valori ale comportamentului copiilor şi tinerilor.[4]
Serviciile sociale pentru familiile cu copii sînt insuficiente deoarece nu există un sistem flexibil de sprijin în timp util pentru a preveni crizele de familie în primele etape ale acestui proces. Cu toate că există lacune în prestarea serviciilor sociale pentru copiii rămaşi fără îngrijire părintească, se observă o dezvoltare semnificativă a politicilor statale oferite familiei şi copilului. Legile internaţionale ce reglementează acordarea serviciilor sociale sînt: Declaraţia Universală a drepturilor omului(1948); Declaraţia drepturilor copilului(1959); Convenţia cu privire la drepturile copilului(1989); Declaraţia mondială privind supraviețuirea, protecţia şi dezvoltarea copiilor(1990).
La nivel naţional funcționează un cadru legislativ extins: Legea privind drepturile copilului nr.338-XIII din 15.12.1994, Codul Familiei nr.1316-XIV din 26.10.2000, Hotărîrea nr.1478 din 15.11.2002 cu privire la indemnizaţiile adresate familiilor cu copii, Hotărîre nr.450 din 28.04.2006 pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copilului din Centrul deplasament temporar, Hotărîre nr.1361 din 07.12.2007 pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul de asistenţă parentală profesionistă, PLANUL NAŢIONAL de măsuri cu privire la protecţia copiilor rămaşi fără îngrijirea părinţilor pentru anii 2010-2011 etc.
Sistemul de servicii sociale este de o importanţă fundamentală în punerea în aplicare a politicii statale sociale pentru a proteja drepturile şi interesele legitime ale copiilor rămaşi fără ocrotire părintească. Pentru eficientizarea serviciilor sociale este nevoie de o colaborare între gestionarea serviciilor publice la nivel naţional şi local. Parteneriatul dintre instituţiile statale , agenţiile de voluntariat, grupurile comunitare şi persoanele fizice vor conduce, la fel, la îmbunătăţirea serviciilor acordate copiilor.
În acest context se evidenţiază necesitatea unui parteneriat eficient între toate verigile societăţii, inclusiv instituţiile de stat, lucrul în echipă pe bază de reciprocitate şi responsabilitate conducînd spre servicii mai eficiente acordate copilului şi familiei. În acest sens este necesară reformarea sistemelor, promovarea politicilor eficiente, aplicarea în practică a cestor politici prin diverse metode.
[1] Lăzărescu O. Personalitatea copilului. Bucureşti: Editura enciclopedică română, 1969
[2] Notă informativă http//www.mpsfc.gov.md/file/rapoarte/nota_informativa_colegiu.pdf (vizitat: 01.02.2011)
[3] Centrul pentru drepturile omului din Moldova. Raportul privind respectarea drepturilor omului.Republica Moldova.2006, p.4
[4] Профилактикасоциальногосиротства в учреждениях социальной защиты населения http: //revolution.allbest.ru/sociology/00040443_0.html, p. 13