loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Statul reprezintă o creație a omului, avînd menirea de a-i servi tot acestuia, asigurîndu-i toate drepturile și libertățile fundamentale. Statul acționează bineînțeles, prin intermediul autorităților publice.

Trebuie menționat faptul că, deși administrația publică are o funcție executivă, realizînd o cercetare mai aprofundată se poate observa că ea depășește activitatea de organizare a executării legilor și de executare în concret a legii. Chiar dacă Parlamentul aprobă direcțiile politicii externe  și interne în domeniul respectării drepturilor copilului, legiferîndu-le devenind astfel obligatorii, anume administrației publice îi revine sarcina de a elabora proiectele deciziilor politice, concepția națională cu privire la protecția copilului și familiei, programul și mecanismul de implementare a acesteia etc.[1] Astfel, autoritățile administrației publice sînt investite cu atribuții de previziune programare a activității în domeniul respectiv.

O importanță majoră are colaborarea dintre UNICEF și Guvernul Republicii Moldova, Acordul Cadru de cooperare fiind semnat la 04.10.1996, fiind stabilite prioritățile pentru activitățile sale: medicina, educația și fortificarea sistemului de statistici sociale.

UNICEF sprijină eforturile Guvernului în îmbunătățirea capacităților umane și dezvoltarea serviciilor educaționale acordate populației. Avînd în vedere necesitățile specifice ale sistemului educațional din Republica Moldova, s-a decis de comun acord cu Ministerul Educației, orientarea mijloacelor UNICEF la acoperirea golurilor în sistemul educației preșcolare și în sprijinirea și protecția copiilor aflați în situații dificile – copiii orfani, invalizi, cu deficiențe de dezvoltare sau creștere. În acest scop au fost planificate acțiuni orientate la crearea de noi resurse care ar permite să se producă o schimbare în comportamentul și atitudinea societății, comunității, școlii, grădiniței și familiei față de sănătatea și dezvoltarea copiilor.[2]

În 1998, Guvernul a luat decizia privind constituirea unui Consiliu Național pentru Protecția Drepturilor Copilului, format din capii acelor ministere, de competența cărora sînt cele mai diverse aspecte ale vieții, sănătății, educației copiilor, avînd drept scop elaborarea și implementarea politicilor de protecție a drepturilor copilului și familiei.

Astfel protecția drepturilor copiilor se poate realiza doar în baza unui parteneriat dintre stat și familie, în limitele unor instituții socio-juridice reglementate prin lege. Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 1316-XIV din 26.10.2000, în vigoare din 20.04.2001, reglementează: relațiile juridice dintre părinți și copii-la Titlul III; b) obligațiile de întreținere dintre părinți și copii – la Titlul IV și c) educația copiilor rămași fără ocrotire părintească – la Titlul V.

De regulă, interesele statului și ale părinților se află în legătură directă, iar relațiile familie-stat în asigurarea protecției copilului derulează astfel încît în nici un moment al dezvoltării sale copilul nu trebuie să fie lipsit de ocrotire.[3] Astfel, în cazul în care părinții nu pot asigura condițiile necesare dezvoltării copilului în mediul familial, statului îi revine sarcina de a prelua obligația privind ocrotirea drepturilor copilului. Administrația publică intervine atunci cînd dezvoltarea, securitatea sau integritatea fizică sau morală a copilului este periclitată. Este cazul copiilor care sînt privați de mediul familial, cu dezabilități fizice sau mintale, infectați HIV sau bolnavi SIDA sau suferind de alte maladii, cărora nu li se creează condițiile necesare de dezvoltare și supraviețuire, cei din familii cu mulți copii sau familii cu părinți bolnavi, consumatori de alcool sau droguri, copiii care sînt victime ale violenței în familie etc. Dacă în unele cazuri este posibilă o ameliorare a situației în rezultatul unei colaborări dintre părinți și copii,, atunci în cazul copiilor rămași fără ocrotire părintească autorităților le revine obligația integrală de a-i proteja.

Competente în soluționarea copiilor rămași fără ocrotire părintească sînt autoritățile tutelare și anume în cazul decesului părinților, decăderii din drepturile părintești, declarării părinților incapabili, eschivării de la educația copilului, de la apărarea drepturilor acestuia etc. Autorități tutelare sînt: a) autoritatea centrală pentru protecția drepturilor copilului; b) organele executive ale autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ teritoriale de nivelul II; c) autoritățile deliberative din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul I.[4]

Legislația națională prevede obligația persoanelor cu funcții de răspundere, precum și a oricărui cetățean de a înștiința autoritatea tutelară despre rămînerea copilului fără ocrotire părintească.[5]

Necomunicarea autorității tutelare de către personale cu funcție de răspundere sau orice alte persoane despre existența unui pericol iminent pentru viața sau sănătatea copilului, ori despre încălcarea drepturilor și intereselor lor legitime atrage după sine răspunderea administrativă – amenda de la 5 la 10 unităţi convenţionale.[6]

Autoritatea tutelară care a fost informată despre copilul rămas fără ocrotire părintească este obligată în termen de 3 zile, să efectueze un control al condițiilor de trai ale copilului și, dacă se confirmă lipsa îngrijirii din partea părinților, să ia copilul la evidență, asigurînd apărarea drepturilor și intereselor lui legitime, printr-un plasament provizoriu, admis de lege pînă la determinarea formei de protecție adecvată.[7]

În termen de 10 zile din momentul luării la evidență a copilului rămas fără ocrotire părintească, autoritatea tutelară este obligată să comunice informația respectivă autorității centrale pentru protecția copilului[8]- Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului, care ține evidența copiilor propuși spre adopție și a cetățenilor Republicii Moldova, a cetățenilor străini și apatrizilor care doresc să adopte copii cetățeni ai Republicii Moldova.

Administrația publică locală, la propunerea autorității tutelare, decide asupra plasamentului acestuia.[9]

Pînă la determinarea formei de protecție corespunzătoare, autoritatea tutelară va asigura apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului printr-un plasament provizoriu, admis de lege. Copilul ar putea fi încredințat rudelor acestuia pînă la gradul trei de rudenie; dacă nu există rude, ar putea fi încredințat unei familii sau unei persoane care își dă consimțământul în acest sens și este aptă din punct de vedere fizic și moral; dacă nu există o astfel de familie sau persoană, copilul poate fi încredințat unui serviciu public specializat.

Autoritățile administrației publice locale, la cererea solicitantului și în baza avizului scris al autorității tutelare, hotărăsc asupra instituirii tutelei sau curatelei în termen de o lună da la data primirii informației respective. Pînă la numirea tutorelui sau curatorului, atribuțiile lor sînt exercitate de autoritatea tutelară.[10]

Pentru asigurarea protecției drepturilor copiilor rămași fără îngrijire părintească, autoritățile administrației publice locale pun accent pe alternativele de plasament care oferă un mediu familial sau cît mai aproape de cel familial. Astfel, se poate decide asupra creării caselor de copii de tip familial, crearea altor servicii comunitare: serviciul asistenților parentali profesioniști, centre sau cămine pentru copiii rămași fără ocrotire părintească etc. Însă, grija autorităților administrației publice față de copilul rămas fără ocrotire părintească nu încetează odată cu plasamentul acestuia, autoritățile respective avînd obligația de a controla sistematic condițiile de întreținere, educație și instruire a acestor copii.

Autoritățile administrației publice plătesc lunar indemnizații pentru alimentație, procurarea îmbrăcămintei, încălțămintei, a obiectelor de igienă personală părinților adoptatori, tutorilor pentru copiii adoptați și cei aflați sub tutelă. Dreptul la plata indemnizației apare din momentul intrării în vigoare a hotărîrii judecătorești cu privire la adopție sau din momentul emiterii deciziei cu privire la instituirea tutelei (curatelei).

Actualmente, în Republica Moldova există aproape 15 mii de copii aflați în îngrijire totală sau parțială a statului. Unii dintre ei au părinți aflați în imposibilitatea de a-i îngriji, alții sînt cu diverse handicapuri sau probleme de comportament. Într-o anumită măsură acești copii au fost izolați de proprii părinți, de dragostea lor, fiindu-le create condiții de viață asemănătoare celor de cazrmă.multe dintre aceste instituții au ajuns chiar într-o stare jalnică.

 

[1] Rapotan A., Protecția copilului prin prisma implicării administrației publice centrale, Revista Națională de Drept, nr. 8, 2009, p.32

[2] Barbăneagră A., Hadîrcă M., Drepturile omului în Republica Moldova, Chișinău, Garuda – Art, 1998, p. 81

[3] Balahur D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, București, ALL Beck, 2001, p.380

[4] Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316-XIV din 26.10.2000//Monitorul  Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48/210, art. 113 alin. (1)

[5] Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86, art. 37

[6] Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218  din 24.10.2008, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr. 3-6, art. 65

[7] Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316-XIV din 26.10.2000//Monitorul  Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48/210, art.114 alin. (1)

[8] Ibidem, art. 114 alin. (3)

[9] Ibidem, art. 115 alin (1)

[10] [10] Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86, art. 36

Loading...