Drept

Noţiune

Definim executarea silită ca fiind procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire în mod silit.

Se disting două principale forme ale acesteia, anume executarea silită directă şi cea prin echivalent.

Noţiunea de obiect al executării silite are înţelesuri deosebite, după cum o privim în cadrul executării silite directe (în natură) sau al celei indirecte (prin echivalent).

În cazurile de executare silită directă (în natură), obiectul executării silite coincide cu obiectul obligaţiei rezultând din titlul executoriu. Întrucât în asemenea cazuri executarea silită se face tocmai pentru ca creditorul să obţină obiectul obligaţiei asumate de debitor (de exemplu, predarea unui imobil determinat), nici nu s-ar putea ca obiectul executării silite să nu poarte asupra însuşi obiectului obligaţiei.

În situaţia executării silite indirecte (prin echivalent), creditorul având a-şi realiza o creanţă bănească, executarea silită are ca obiect bunuri din patrimoniul debitorului care, fiind indisponibilizate şi apoi valorificate, în condiţiile legii, permit ca, din sumele astfel obţinute, să fie îndestulată creanţa pusă în executare.

Putem astfel defini, ca formând obiectul executării silite, bunurile urmăribile ale debitorului ce pot fi valorificate pentru acoperirea creanţei băneşti a creditorului. Potrivit art. 371³, "veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor". Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege. Astfel, se instituie pe această cale regula sesizabilităţii bunurilor debitorului.

Din textul legal rezultă două condiţii pentru ca veniturile şi bunurile să poată fi supuse executării silite.

Dispoziţiile generale cuprinse în Codul de procedură civilă cu privire la obiectul executării silite, aduc o serie de nuanţări. Astfel, cu privire la întinderea executării silite, art. 371¹ alin. 3 arată că executarea silită se desfăşoară până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

Conform art. 371², pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori a altei lucrări sau în luarea unei altei măsuri permise de lege. În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare. Dacă titlul conţine suficiente criterii, organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilită în bani. În cazul în care titlul nu conţine un astfel de criteriu, organul de executare va actualiza creanţa în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.

Ca o aplicare a principiului disponibilităţii, creditorul şi debitorul pot conveni ca executarea silită să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului. De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea bunurilor urmărite să se facă, total sau parţial, prin bună-învoială (art. 371⁴).

 

Principiul răspunderii debitorului cu toate bunurile sale, mobile şi imobile urmăribile potrivit legii, impune o serie de precizări privind persoanele fizice sau juridice de drept privat şi persoanele juridice de drept public.

 Dreptul de gaj general şi comun al creditorilor chirografari

Prevederile art. 371³ C. proc. civ., la care am făcut referire deja, consacră în plan procesual principiul general conţinut în art. 1718 şi 1719 C. civ., conform căruia "oricine este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare", iar "bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie" (adică proporţional cu valoarea nominală a creanţelor) "afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă". Art. 371³ C. proc. civ. consacră aşadar una dintre cele mai importante funcţii ale patrimoniului, şi anume de a constitui, prin bunurile ce cuprinde, obiectul dreptului general şi comun al creditorilor chirografari. Garanţia se întinde, în principiu, asupra bunurilor debitorului, astfel cum şi câte sunt la data când creditorul trece la realizarea dreptului său de creanţă, oricare ar fi fost situaţia averii debitorului când s-a născut acel drept de creanţă şi orice schimbări s-ar fi produs în această avere a debitorului între timp, şi aceasta datorită tocmai rolului juridic pe care îl are, în cadrul patrimoniului, subrogaţia reală cu titlu universal.

Pentru a evita însă ca neglijenţa sau reaua credinţă a debitorului, manifestate în gestiunea patrimoniului său, să prejudicieze pe creditori, legea civilă a creat acţiunea indirectă (sau oblică) prin art. 974 C. civ.- şi acţiunea revocatorie  (sau pauliană) prin art. 975 C. civ., iar legea procedurală instituţia măsurilor asigurătorii, prin care sunt lovite de indisponibilitate, fie bunul litigios asupra căruia va purta executarea silită, fie bunurile debitorului ce vor fi valorificate silit pentru îndestularea creanţei puse în executare.

Cazuri de separaţie între bunurile debitorului din acelaşi patrimoniu

Prin excepţie de la regula caracterului unitar al patrimoniului, există situaţii în care bunurile debitorului, din cadrul aceluiaşi patrimoniu, pot fi operate distinct de regimul juridic. Exemple în acest sens sunt: cazul masei bunurilor comune ale soţilor, distinctă de bunurile proprii ale fiecărui soţ; cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar; cazul separaţiei de patrimonii cerute de creditorii succesorali împotriva creditorilor personali ai debitorului. În ultimele două situaţii, deşi patrimoniul lăsat moştenire de defunct se uneşte cu patrimoniul personal al moştenitorului, alcătuind un singur patrimoniu, ele nu se confundă, formând două mase distincte de bunuri, fiecare cu destinaţie proprie şi regim juridic distinct faţă de creditorii succesorali.

Condiţia ca bunurile urmărite să aparţină debitorului

De principiu, executarea silită nu poate purta decât asupra bunurilor  care sunt în patrimoniul debitorului urmărit, şi nu asupra bunurilor referitor la care are o simplă detenţie. Urmărirea acestor bunuri ar echivala cu urmărirea bunurilor altuia.

 Excepţii de la regula bunurile urmărite să aparţină debitorului

Este vorba de cazurile în care bunul, în momentul executării silite, nu se mai află în patrimoniul debitorului:

1. a) imobile ipotecate şi transmise de debitor în proprietatea unui terţ:
2. b) privilegiul statului la creanţele bugetare:

Bunurile persoanelor fizice

1. Bunurile exceptate de la urmărirea silită ca fiind inalienabile

Această categorie de bunuri este ea însăşi, după cum vom arăta, susceptibilă de o clasificare, după cum inalienabilitatea este permanentă sau temporară.

1. Bunuri permanent inalienabile (dreptul de uz şi cel de abitaţie):

Consecinţa directă a inalienabilităţii unor bunuri este insesizabilitatea sau caracterul lor neurmăribil. Conform dispoziţiilor de drept civil în vigoare, există doar câteva categorii de bunuri inalienabile aparţinând persoanelor civile. Aceste cazuri sunt: cele prevăzute de art. 752 noul C. civ., anume dreptul de uz şi cel de abitaţie, care nu pot fi cedate, nici închiriate, şi deci nu pot fi nici urmărite silit.

Explicaţia acestui specific constă în caracterul lor legat nemijlocit de persoană, ceea ce face ca ele să nu poată fi exercitate de alte persoane, decât titularul în favoarea căruia au fost instituite. Trecerea acestor drepturi asupra altor titulari le-ar contrazice finalitatea.

1. Bunuri temporar inalienabile:

Există cazuri când legea prevede situaţii de inalienabilitate pe intervale de timp determinate, aşa încât pe intervalul respectiv bunurile în cauză sunt insesizabile.

1. a) Bunurile cumpărate cu plata în rate
2. b) Locuinţele construite sau cumpărate pe bază de credite
3. c) Vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat:

 

2. Bunurile exceptate de la urmărirea silită în considerarea destinaţiei lor

În această categorie intră bunuri care nu sunt insesizabile ca urmare a inalienabilităţii lor, ci bunuri pe care legiuitorul le-a exclus din sfera potenţială a urmăririi silite, având în vedere scopul în care sunt utilizate şi urmărind o minimă protejare a debitorului privit, în acest context, nu ca subiect de drept, ci ca membru, îndreptăţit la demnitate, al societăţii.

Determinarea in concreto a acestor bunuri se întemeiază, în general, pe dispoziţiile legii, şi mai rar, pe voinţa părţilor. De asemenea trebuie distins între situaţiile de insesizabilitate absolută (în raporturile debitorului cu orice creditor) şi cazurile de insesizabilitate relativă (în raporturile debitorului cu anumiţi creditori).

Fac parte din această mare clasă de bunuri:

1. Bunurile neurmăribile în temeiul legii;
2. Bunurile neurmăribile în temeiul voinţei părţilor.
3. Bunurile neurmăribile în temeiul legii:

Marea varietate a bunurilor incluse în această categorie reclamă o cercetare aprofundată, şi permite mai multe clasificări. Enumerăm pe scurt aceste grupe de bunuri, urmând să le examinăm pe larg în cele ce urmează:

1. a) bunuri strict necesare traiului debitorului şi familiei sale, precum şi bunurile cu caracter personal;
2. b) salariul şi alte venituri ale debitorului asimilate salariului;
3. c) depunerile debitorului le C. E. C
4. d) trimiterile poştale.
5. a) Bunurile strict necesare traiului debitorului şi familiei sale, precum şi bunurile cu caracter personal:
6. Bunurile prevăzute de art. 406-407 C. proc. civ. :

Pentru consideraţii de protecţie socială, legea a încercat să asigure un minim de bunuri, necesare existenţei debitorului urmărit şi familiei acestuia.

Sunt astfel, insesizabile absolut, potrivit art. 406 C. proc. civ. :

- bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

- alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni iar, dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;

- combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru trei luni de iarnă;

- bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.

O a doua categorie o formează bunurile prevăzute de art. 407 C. proc. civ. Astfel, bunurile care servesc la execitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse executării silite, decât numai în lipsa altor bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra bunurilor mobile. În acest caz avem de a face cu o insesizabilitate condiţionată.

Dacă debitorul se ocupă cu agricultura nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor: inventarul agricol, animalele de muncă, furajele pentru acestea şi seminţele pentru cultura pământului. O excepţie o constituie cazul în care asupra acestor bunuri există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei (art. 407 alin. 2).

În consecinţă, insesizabilitatea acestor bunuri e condiţionată de existenţa altor bunuri urmăribile, totodată ele putând fi executate silit doar de către creditorii având creanţe privilegiate asupra mobilelor (fiind deci inaccesibile creditorilor chirografari). De asemenea rezultă din textul normei juridice intenţia legiuitorului ca pe lângă protecţia asigurată debitorului, să fie asigurată  şi buna desfăşurarea a muncilor agricol. Din această intenţie a legiuitorului deducem că bunurile prevăzute de art. 407 C. proc. civ. nu pot face nici obiectul aşa-zisului "sechestru cu ridicata", măsură ce ar împiedica pe debitor să utilizeze bunurile urmărite până la data executării silite.

1. Bunurile prevăzute de Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe

                Aceste dispoziţii legale speciale dau expresie principiului recunoaşterii şi garantării dreptului de autor asupra operelor literare, artistice şi ştiinţifice, sau a oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală. Sunt astfel exceptate de la urmărirea silită "utilajele, schiţele, machetele, manuscrisele şi orice alte bunuri care servesc direct la realizarea unei opere ce dă naştere la un drept de autor".

Observăm că dacă, în cadrul art. 407 al. C. proc. civ. caracterul insesizabil al bunurilor care servesc ocupaţiei debitorului era condiţionat de lipsa oricăror bunuri urmăribile din patrimoniul acestuia, bunurile la care se referă art. 150 al. L. 8/1996 sunt necondiţionat insesizabile şi opozabile oricărui creditor.

iii. Bunurile prevăzute de art. 140 din Codul de procedură fiscală

Se stipulează că, în cazul debitorului persoană fizică, nu se pot urmări, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului şi familiei sale:

-bunurile mobile de orice fel, care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi la exercitarea profesiei sau altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;

-bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi al familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel.;

-alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la recoltă;

-combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi prepararea hranei, socotind pentru trei luni de iarnă;

-obiectele necesare îngrijirii persoanelor bolnave sau necesare persoanelor handicapate.

Codul de procedură fiscală mai stabileşte că bunurile, altele decât cele enumerate mai sus, valorile şi sumele de bani, aparţinând debitorului persoană fizică, precum şi bunurile, valorile şi sumele de bani, aparţinând debitorului persoană juridică pot fi urmărite, conform legii, numai în limita valorii necesare stingerii creanţelor bugetare şi a cheltuielilor de executare.

1. b) Salariul şi veniturile debitorului asimilate salariului:

Salariul şi veniturile debitorului asimilate acestuia fac obiectul unor reglementări speciale, în ceea ce priveşte urmărirea silită, în temeiul unor consideraţii ce ţin atât de caracterul umanitar al sistemului de drept român, cât şi de alte considerente. Facem câteva precizări în această direcţie.

1. Câmpul de aplicare al dispoziţiilor art. 409 C. proc. civ. :

Textul se referă în primul rând la salariile şi drepturile băneşti cuvenite salariaţilor, indiferent de mărimea şi natura lor, de forma (scrisă sau verbală) ori de felul (pe durată determinată sau nedeterminată) contractului de muncă. Totodată textul se referă la toate categoriile de salariaţi, indiferent de felul muncii prestate ori funcţia ocupată, sau de felul de remunerare a muncii (salariu lunar, în acord, sau pe bază procentuală din realizări).

În acest sens art. 409 alin. 1 vorbeşte de salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia.

În urma abrogării art. 408 se încadrează în categoriile menţionate şi pensia de întreţinere, pe care debitorul e ţinut, prin hotărâre judecătorească, să o plătească persoanei pe care o are în întreţinere conform prevederilor în materie.

Potrivit art. 138 alin. 3 din Codul de procedură fiscală sumele şi veniturile enumerate mai sus sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

409. Regimul juridic stabilit de art. 409. C proc. civ. în cazul urmăririi silite a veniturilor debitorului

Art. 409 reglementează din mai multe puncte de vedere executarea silită a salariului şi a altor venituri periodice realizate din muncă.

În primul rând, salariul şi veniturile periodice asimilate acestuia, ale debitorului sunt absolut insesizabile (în raport cu orice creanţă), dar parţial urmăribile, în sensul că doar o cotă determinată prin lege, şi variabilă în funcţie de categoria din care face parte creditorul (adică în funcţie de felul creanţei valorificate), este accesibilă creditorilor urmăritori. Este astfel restrâns, în privinţa creanţei de salariu, gajul general şi comun al creditorilor, tocmai la această cotă urmăribilă (alin. 1 al art. 409).

În al doilea rând se reglementează ipoteza concursului de urmăriri asupra aceluiaşi salariu, situaţie în care cota din salariu ce stă la dispoziţia tuturor creditorilor nu poate depăşi ½ din salariul lunar net (alin. 2 al art. 409).

În al treilea rând, veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asiguirării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum (alin. 3 al art. 409).

În al patrulea rând, sunt stabilite insesizabilităţi relative în ceea ce priveşte anumite categorii de venituri ale salariaţilor, enumerate limitativ, ce pot fi opuse tuturor creditorilor, cu excepţia creditorilor cu creanţă de întreţinere şi celor cu creanţă de despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale. Această insesizabilitate este în acelaşi timp şi parţială, chiar creditorii îndreptăţiţi la urmărirea acestor categorii de venituri fiind obligaţi la a-şi limita urmărirea la cota urmăribilă pentru categoria respectivă de creditori (art. 409 alin. 4 şi 5).

În fine, este instituită o insesizabilitate absolută şi totală a anumitor venituri, pe care  art. 409 C proc. civ. le enumeră în ultimul alineat.

iii. Limitele urmăririi salariului pentru diferite categorii de creanţe:

Conform alin. 1 al  art. 409 C proc. civ., salariile şi celelalte venituri menţionate pot fi urmărite:

- pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, până la 1/2 din venitul lunar net;

- pentru orice alte datorii, până la 1/3 din venitul lunar net.

În privinţa pensiilor, nu există dificultăţi în modul de calcul, cota aplicându-se asupra cuantumului pensiei efectiv încasate, care reprezintă în acest caz suma ce formează obiectul executării silite.

În fine, în ceea ce priveşte sumele cuvenite în baza dreptului de autor, aplicând corespunzător dispoziţiile al. 1 al art. 409 C. proc. civ., calcularea sumelor se va face asupra sumelor nete rezultate după scăderea impozitelor.

1. Concursul de urmăriri asupra aceluiaşi salariu

Alineatul 2 al art. 409 C. proc. civ. stabileşte că în situaţia concursului de urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din venitul lunat net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel, şi cu respectarea ordinii de preferinţă prevăzută de art. 562 şi urm.

1. O dispoziţie specială de protecţie socială este cea prevăzută de art. 409 alin. 3, conform căreia veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă a acestuia, pot fi urmărite numai pentru ce depăşeşte jumătate din cuantumul lor, în cazul în care acestea sunt mai mici decât salariul minim net pe economie.
2. Venituri parţial şi relativ insesizabile

Conform art. 409 alin. 4 al C. proc. civ. nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţii de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor produse prin moarte sau vătămări corporale:

- ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă;

- compensaţia acordată angajaţilor în caz de desfacere a contractului de muncă;

- ajutor de şomaj.

Enumerarea motivelor de insesizabilitate şi a categoriilor de venituri ce-i fac obiectul este limitativă şi, deci, de strictă interpretare. Soluţia a fost introdusă prin Legea 59/1993, de modificare a codului de procedură civilă, în vederea asigurării creanţelor cu caracter deosebit, precum cele din text (de întreţinere şi, respectiv, de reparare a daunelor produse prin moarte sau vătămări corporale). Limita urmăririi acestor venituri este, aşa cum arată art. 409 alin. 5, de 1/2 din cuantumul acestora.

Aceste categorii de venituri sunt, totuşi, total şi absolut insesizabile în ce priveşte pe toţi ceilalţi creditori, după cum stipulează acelaşi art. 409.

vii. Venituri absolut şi total insesizabile:

Art. 409 alin. final instituie un regim de insesizabilitate totală şi absolută pentru următoarele categorii de venituri:

- alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii;

- ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav;

- ajutoarele de maternitate;

- ajutoare acordate în caz de deces;

- bursele de studii;

- diurnele şi indemnizaţiile cu destinaţie specială.

Aceste venituri nu pot fi urmărite pentru nici un fel de daorii.

Dispoziţiile legii sunt enumerative, fiind deci de strictă interpretare şi imperative,  părţile neputând să deroge de la ele prin convenţie.

1. Bunurile neurmăribile în temeiul voinţei părţilor

                Pe lângă categoria bunurilor al căror caracter insesizabil izvorăşte din dispoziţiile exprese ale legii şi care formează majoritatea bunurilor ce nu pot face obiectul executării silite, legiuitorul a admis posibilitatea ca, în temeiul voinţei părţilor, anumite bunuri să fie excluse de la aceasta.

 

3. Precizări asupra urmăririi bunurilor mobile

Potrivit legii pot fi urmărite silit bunurile mobile corporale şi incorporale.

Restricţiile impuse executării silite, având ca obiect bunurile incorporale sunt însă mai puţin numeroase decât cele privind bunurile corporale, din moment ce bunurile incorporale sunt mai puţin numeroase decât acestea, existenţa lor fiind determinată limitativ de voinţa legiuitorului, prin lege. Doctrina distinge trei categorii de bunuri incorporale:

- proprietăţi incorporale;

- titlurile de valoare negociabile;

- creanţele şi alte drepturi incorporale.

Proprietăţile incorporale

Categoria se caracterizează prin eterogenitate şi este situată de lege între drepturile mobiliare. Aceste bunuri sunt născute prin activitatea şi creaţia omului, fie cea în curs (cazul fondului de comerţ), fie dintr-una trecută şi materializată în creaţii spirituale (brevetul de invenţie, drepturile de proprietate industrială, drepturile de proprietate literară şi artistică).

Titlurile de valoare negociabile

Este vorba de înscrisurile care constată şi reprezintă drepturi, a căror transmisiune are loc prin negocieri proprii dreptului comercial şi care asigură însăşi transmiterea drepturilor pe care le încorporează.

Această categorie include două grupe de bunuri:

- i. valorile imobiliare

- ii. efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin, cecul) - sunt titluri de credit ce constată o creanţă în bani pe termen scurt şi care sunt folosite pe scară largă şi ca instrumente de plată în operaţiunile comerciale. Bunurile incorporale sunt considerate a fi doar titlurile nominative şi cele la ordin; titlurile la purtător sunt considerate a fi bunuri corporale.

Creanţele şi părţile sociale

Acestea sunt drepturi nominative şi incorporale, ce nu se identifică cu înscrisurile care le constată.

În cadrul precizărilor referitoare la urmărirea silită a bunurilor mobile, mai trebuie adăugat că, pentru titlurile de valoare aflate la un terţ, art. 461 C. proc. civ. prevede o procedură excepţională, în care vânzarea silită mobiliară se conjugă cu procedura popririi.

De asemenea şi titlurile de obligaţiuni C. E. C. pot forma obiectul vânzării silite mobiliare. Ele nu pot fi însă vândute propriu-zis prin licitaţie publică, ci vor fi depuse la C.E.C. de către executorul judecătoresc, care va obţine astfel contravaloarea lor.

Clarificări asupra urmăririi bunurilor care nu se află în posesia debitorului

Problema care s-ar pune ar fi aceea dacă bunurile mobile, proprietate a debitorului, care se găsesc la o terţă persoană, ar putea face obiectul urmăririi silite mobiliare. Legea instituie, pentru bunurile mobile aflate în detenţia unui terţ, calea popririi, fiind necesară pentru a împiedica înstrăinarea bunului de către acesta, în dauna creditorului urmăritor, o notificare din partea instanţei referitoare la începerea urmăririi.

Condiţia esenţială de valabilitate a actelor de urmărire silită rămâne, totuşi, cea ca bunurile urmărite să facă obiectul dreptului de proprietate al debitorului, aşa încât dacă bunuri ale unui terţ sunt urmărite din greşeală, acesta are posibilitatea de a paraliza executarea silită sau a efectelor sale, pe calea contestaţiei la executare sau după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac, a acţiunii în revendicare.

 Precizări asupra limitelor măsurii sechestrului

Toate bunurile debitorului sunt pasibile de urmărire silită, însă în aplicarea principiilor generale de drept, şi mai cu seamă pentru evitarea abuzului de drept, organul de executare va putea urmări doar un număr de bunuri suficient pentru acoperirea creanţei creditorului şi a cheltuielilor de urmărire.

În prezent, cu privire la sechestrul asigurator, art. 593 alin. 2 C. proc. civ., arată că în cazul bunurilor mobile, executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în materia popririi asiguratorii (art. 597 alin.2). De asemenea, art. 454 alin. 2 arată că poprirea se face în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Poziţia juridică a debitorului şi a terţilor faţă de urmărirea silită

Alături de contestaţia la executare, mijloc de apărare acordat de lege debitorului în contra executări silite abuzive, acesta (debitorul) poate împiedica urmărirea silită prin plata creanţei şi a cheltuielilor de urmărire. Această plată se poate face oricând până la data efectuării vânzării silite şi nu ulterior, vânzarea neputând fi desfiinţată retroactiv.

Potrivit art. 428 C. proc. civ. debitorul sau o altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, dacă depune valoarea ce i se cere sau valoarea bunului reclamat la CEC, la dispoziţia organului de executare. Persoanele menţionate vor fi obligate să înmâneze executorului pe lângă recipisa de consemnare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării silite, depusă la instanţa competentă. Până la soluţionarea cererii de către instanţă, urmărirea se va opri în tot sau în parte. Asupra cererii de încetare sau suspendare a executării instanţa de executare se va pronunţa prin încheiere, potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială.

Obiectul executării silite este reprezentat de realizarea creanţei, adică de îndestularea creditorului. Dacă aceasta se produce după ce s-a început executarea nu mai subzistă nici un motiv ca ea să continue. Textul nu se referă la momentul în care debitorul să fie obligat să efectueze plata creanţei. Aceasta se poate face oricând, până la efectuarea vânzării silite, după acest moment ea devenind ineficientă, întrucât vânzarea nu mai poate fi desfiinţată. Deşi dispoziţiile legale menţionate vorbesc despre consemnarea la CEC a valorii crenţei, debitorul poate să predea banii executorului, chiar în ziua licitaţiei. Executorul va trebui să procedeze la consemnarea sumei, conform art. 444 alin. 3.

Legea recunoaşte şi terţilor dreptul de a împiedica vânzarea silită, pe calea contestaţiei la executare, în situaţia când vânzarea ar avea ca obiect bunuri ale acestora.

În situaţia în care unul dintre creditorii cu creanţe exigibile, dorind să declanşeze urmărirea silită faţă de debitor, costată că bunurile acestuia sunt deja sechestrate de un alt creditor, executorul judecătoresc (însărcinat de acest creditor) cu aducere la îndeplinire a procedurii de punere sub sechestru va face un proces verbal de sechestru şi va declara bunurile urmărite şi de dânsul. În mod evident vânzarea silită a bunurilor urmărite de mai mulţi creditori, putând avea loc o singură dată, preţul obţinut va fi distribuit între toţi aceştia. Creditorii nu au dreptul de a se opune urmăririi pornite de unul dintre ei, după cum prevede expres art. 430 C. proc. civ. , ci numai la eliberarea sumei rezultate din vânzare.

În privinţa poziţiei juridice a debitorului faţă de bunurile sale vizate de urmărirea silită, în timpul acesteia, nu există probleme deosebite. Debitorul pierde dreptul de dispoziţie, prin punerea sub sechestru, însă îşi păstrează dreptul de folosinţă (mai puţin în cazul aplicării sechestrului cu sigilii sau cu ridicare, care îi suspendă posesia).

Asupra restrângerii dreptului de dispoziţie al debitorului, este necesară precizarea că, în lipsa unor forme de publicitate a sechestrului care să-i confere şi opozabilitate faţă de terţi, art. 1909 C. civ. este de completă aplicare, bunurile înstrăinate de către debitor terţilor neputând fi revendicate. Consecinţa este păstrarea caracterului disponibil al mobilelor, cu menţinerea urmăririi asupra contravalorii lor, în virtutea instituţiei subrogaţiei reale. Doar în privinţa imobilelor, graţie cerinţelor de publicitate, indisponibilitatea operează de plin drept, iar debitorii nu vor putea face nici un act valabil de înstrăinare sau grevare cu drepturi reale.

Dacă există pericolul ca debitorul să înstrăineze sau să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate, executorul judecătoresc va proceda la sigilarea sau la ridicarea acestora. Dacă debitorul refuză să primească în custodie bunurile sau nu este prezent la aplicarea sechestrului, precum şi în cazul ridicării bunurilor, executorul va da în păstrare bunurile sechestrate unui custode, numit dintre persoanele desemnate de creditor (art. 419 C. proc. civ.).

Custodele va fi răspunzător de orice pagubă adusă creditorului din cauza neglijenţei sale, fiind pasibil şi de urmărire penală pentru infracţiunea de abuz de încredere (art. 422).

 

4. Precizări asupra urmăririi bunurilor imobile

                 Obiectul urmăririi silite imobiliare

                Întocmai ca şi bunurile mobile, imobilele sunt, ca regulă, urmăribile. Excepţiile, prevăzute de lege, sunt puţin numeroase. Generalităţi cu privire la urmărirea imobilelor sunt cuprinse în art. 488 şi 490 C. proc. civ. 

Conform art. 488, sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile, inclusiv dreptul de uzufruct, dreptul de superficie şi dreptul de servitute (acesta din urmă numai odată cu fondul dominant).

Urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea lor, putându-se însă, urmări, în mod separat, construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile (art. 489).

Conform art. 490, urmărirea silită imobiliară se întinde de drept, şi asupra bunurilor accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil, însă acestea nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.

Este important de menţionat că, potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie, sunt inalienabile bunurile proprietate publică, iar conform art. 5 din Legea fondului funciar, nr. 18/1991, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile terenurile care fac parte din domeniul public.

                În consecinţă, de principiu, sunt urmăribile toate categoriile de bunuri imobile:

1. imobile prin natura lor;
2. imobile prin destinaţie;
3. imobile prin obiectul la care se aplică.

 Limitări ale urmăririi imobiliare

O serie de dispoziţii ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă restrâng dreptul creditorului de a urmări orice bunuri din patrimoniul debitorului, instituind o ordine în alegerea bunurilor destinate urmăririi.

1. Imobilul unui minor sau al unui interzis

Conform art. 491 C. proc. civ., imobilele acestor persoane cu capacitate de exerciţiu inexistentă sau restrânsă nu pot fi urmărite decât după urmărirea bunurilor mobile ale acestora. Actele de urmărire ce nu respectă aceste dispoziţii sunt lovite de nulitate. Totuşi aceste dispoziţii nu împiedică executarea silită asupra unui imobil aflat în proprietatea comună a respectivelor persoane şi a unor alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul executoiu este comună.

1. Imobilul ipotecat

Aşa cum arată art. 492, creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecare ale debitorului său.

În cazul în care se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, debitorul acestuia, care nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate să ceară instanţei de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesia debitorului principal. Până la soluţionarea cererii, urmărirea imobilului ipotecat se suspendă.

1. Imobilul ale cărui venituri pot acoperi valoarea creanţei

Potrivit art. 499 C. proc. civ. debitorul poate cere instanţei de executare să încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de şase luni.

În caz de admitere a cererii instanţa va dispune, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor în camera de consiliu, suspendarea urmăririi silite imobiliare.

Suspendarea urmăririi se va decide aşadar în urma unei proceduri contradictorii în faţa instanţei, sarcina probei revenindu-i debitorului. Reluarea executării va fi decisă cu respectarea aceleiaşi proceduri contradictorii, de data aceasta la solicitarea creditorului, înainte de exirarea termenului de şase luni.

 

5. Urmărirea bunurilor imobile aflate în proprietate comună

                Situaţia în care urmărirea este îndreptată asupra unor bunuri care nu sunt în întregime ale debitorului poate ridica probleme, existând posibilitatea ca în operaţie să fie implicaţi şi terţi ce nu sunt legaţi juridic în nici un fel de creditor.

1. Interdicţia temporară prevăzută de art. 493 C. proc. civ.

                Art. 493 C. proc. civ. interzic creditorilor să urmărească partea devălmaşe sau indiviză a debitorului (din bunurile unei succesiuni sau izvorând din alte fapte juridice lato-sensu), mai înainte de împărţeala acelor imobile. Este vorba, deci, nu de o exceptare propriu-zisă a acestor bunuri de la urmărirea şi vânzarea silită, ci de obligaţia impusă creditorilor de a cere în prealabil partajarea respectivelor bunuri, în scopul determinării cotei ce aparţine în exclusivitate debitorului.

Potrivit alin. 1 al art. 493 "creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora". Totuşi, arată art. 493 C. proc. civ. în alin. 2, "creditorii personali pot urmări cota parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala".

1. Interdicţia temporară derivată din existenţa bunurilor comune ale soţilor

                O aplicaţie a alin. 1 al art. 493 C. proc. civ. derivă din prevederile referitoare la regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor.

                Există creanţe pentru care bunurile comune ale soţilor pot fi urmărite fără o împărţeală prealabilă. Este vorba de creanţele corelative ambilor soţi (împreună codebitori faţă de creditor, sau creanţe corelative soţilor prin obiectul lor etc.) pe care textul le enumeră limitativ:

1. cheltuieli cu administrarea oricăruia din bunurile comune;
2. ii. obligaţii ce au contractat împreună;

                iii. obligaţii contractate de fiecare din soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei;

1. repararea prejudiciului provocat de însuşirea de către unul din soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

                Doar în situaţia în care creditorul comun nu-şi poate realiza integral creanţa din bunurile comune, îi este permis, să urmărească şi bunuri proprii ale soţilor. În mod analog, bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia din soţi, decât după epuizarea masei bunurilor proprii ale respectivului soţ-debitor, şi aceasta, cu respectarea de către creditor a condiţiei de a cere în prealabil împărţeala bunurilor comune ale soţilor.

                Jurisprudenţa instanţei supreme a stabilit, în acest sens, că instanţa care soluţionează contestaţia la executare va trebui să menţină măsurile asigurătorii asupra bunurilor, chiar dacă în cadrul contestaţiei la executare nu a fost cerut partajul bunurilor comune.

Bunurile persoanelor juridice

                În art. 44 şi 136 ale Constituţiei României, autoritatea suverană a consacrat cele două tipuri fundamentale de proprietate, publică, respectiv privată, împreună cu câteva caracteristici esenţiale ale acestora.

                Legea fundamentală a României instituie principiul ocrotirii proprietăţii private, precizând că, în condiţiile legii, aceasta e inviolabilă, iar titularii acesteia sunt egali în faţa legii.

                Constituţia precizează, referindu-se la bunurile din domeniul public, că în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale, acestea sunt inalienabile, iar creanţele asupra statului sunt garantate.

                Rezultă aşadar diferenţe de esenţă între cele două tipuri de proprietate. Spre deosebire de cea publică, bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate privată sunt incluse în circuitul civil, fiind deci pasibile de a fi supuse urmăririi silite. Titular al dreptului de proprietate privată poate fi orice subiect de drept - cetăţeni, străini, apatrizi, statul sau unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice văzute ca persoane juridice, societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii cooperatiste etc., pe când în privinţa bunurilor din domeniul public titulari pot fi doar statul sau unităţile administrativ-teritoriale (chiar dacă aceste bunuri pot fi date în administrare, concesionate, închiriate către regii autonome, instituţii publice ş.a.m.d.).

                Principala noutate adusă în această materie de schimbările politice şi, implicit, de filozofie juridică survenite după 1989, constă în înlăturarea discriminărilor în regimul protecţiei proprietăţii private, şi instituirea egalităţii ocrotirii faţă de orice titular al acestui drept, fie el persoană fizică, persoană juridică de drept privat, persoană juridică de drept public sau statul.

                Opinii din literatura de specialitate afirmă că art. 44 alin. 2 din Constituţie coroborat cu art. 154 al aceleiaşi Constituţii a abrogat implicit dispoziţiile legale referitoare la regimul distinct de urmărire silită al bunurilor persoanelor juridice de drept privat.

               

Bunurile din domeniul public

                Diferenţele dintre dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată interesează trei importante aspecte.

1. Titularul

                Conform art. 136 alin. 2 al Constituţiei României proprietatea publică aparţine în exclusivitate statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe sau municipii şi judeţe).

1. Obiectul

          Formează obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, potrivit art. 136 alin. 3 din Constituţie. Determinarea bunurilor proprietate publică se face deci în Constituţie şi prin legile speciale editate de Parlament.

1. Regimul juridic

Întregul regim juridic al acestor bunuri este marcat de caracteristica lor definitorie, aşa cum reiese aceasta din art. 135 alin. 4 din Constituţie, anume inalienabilitatea. În consecinţă, statul sau organele administraţiei publice locale nu pot înstrăina prin acte juridice bunuri din patrimoniul public, şi nici nu le pot greva cu sarcini pentru garantarea de creanţe, caracterul inalienabil al bunurilor atrăgând după sine, după cum deja am arătat, insesizabilitatea acestora faţă de creditori.

Trebuie subliniată demarcaţia netă ce există între înstrăinare, strict prohibită de lege, şi darea în administrare, concesionare sau închiriere, admise în condiţii de "strictissimae interpretationis" şi care conferă beneficiarului posesia şi folosinţa asupra bunului proprietate publică, în condiţiile arătate în înţelegerea încheiată cu titularul dreptului de proprietate publică. Rezultă că bunurile îşi păstrează caracterul inalienabil şi insesizabil chiar şi în mâinile celui care le deţine.