1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic
Geneza cunoștințelor cu semnificație criminalistică, determinate de necesitățile practice de luptă contra delincvenților, coboară în adâncurile antichității, când au început să se formeze primele state, să apară unele norme de conviețuire și structuri autoritare menite să asigure ordinea publică, pacea și liniștea obștească. Istoria umanității, istoria civilizației, în mare parte, constituie și istoria comiterii faptelor antisociale, a pedepsirii celor vinovați. Însăși apariția omului, a societății umane este legată de activitatea practică a acestuia, de asocierea lui în grupuri și comunități, întrucât numai în colectivitate a fost posibilă supraviețuirea și existența sa.
Odată cu dezvoltarea forțelor de producție, a relațiilor sociale, dreptul și normele de drept ce apar concomitent încep să reglementeze doar o parte a devierilor sociale, și anume cele care amenință însăși existența clasei dominante. Astfel apare problema faptei social periculoase, denumită mai târziu infracțiune și necesitatea descoperirii acesteia.
În etapele timpurii de dezvoltare ale civilizației, căpetenia ginții îndeplinea, practic, majoritatea absolută a funcțiilor obștești. Cu trecerea timpului, dar cu mult înainte de formarea statului și dreptului, își fac apariția oameni speciali, scutiți de producerea nemijlocită a bunurilor, în sarcina cărora se pune menținerea ordinii și cercetarea faptelor infracționale. S-a stabilit că, de fiecare dată când se comitea o infracțiune, în mod obligatoriu se modificau și obiectele implicate în delict. De cele mai multe ori, aceste schimbări erau generate de mișcările corpului uman, de uneltele și instrumentele aplicate de către făptaș. S-a observat că, în acele prefaceri ale ambianței câmpului infracțional, se fixa forma, dimensiunile și caracteristicile exterioare ale obiectelor ce veneau în contact. Astfel, ideea fundamentală a folosirii urmelor în scopul descoperirii și cercetării infracțiunilor devenise raționamentul central în activitatea de combatere a criminalității. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic a determinat și necesitatea perfecționării întregului proces penal, inclusiv problema căutarii și a demascării delincvenților. De la subiecții acestor preocupări se cerea nu numai calități personale deosebite - curaj, spirit întreprinză tor și de observație, perseverență, dar și deprinderi speciale, care mult mai târziu aveau să se transforme în procedee și metode criminalistice de descoperire și prevenire a infracțiunilor.
În China, cu câteva mii de ani în urmă, au fost create metode de cercetare bazate pe psihofiziologia omului. Pentru stabilirea vinovăției, bănuitului i se dă dea să mănânce o mână de orez crud. Dacă reușea să facă aceasta, el era recunoscut drept nevinovat, dacă nu, era considerat vinovat și pedepsit cu asprime. „Încercarea cu orez” se sprijinea pe un proces psihofiziologic al organismului uman ce rezidă în faptul că, în situația unor emoții și tensiuni nervoase excesive, se stopează producerea salivei. Metode analogice se utilizau și în Europa medievală.
În India antică se utiliza o metodă bazată pe superstițiile indușilor: celui bănuit i se propunea să intre într-o încăpere întunecată și să-l apuce de coadă pe măgarul „sacru”. Coada măgarului se presăra în prealabil cu funingine, iar bănuitului i se spunea că, dacă el este vinovat, măgarul va urla. Vinovată se considera persoana ce ieșea din încăpere cu mâinile curate. Lipsa urmelor de funingine pe palmele bănuitului se explica prin faptul că el, temându-se de demascare, nu se atingea de coada animalului.
În Roma antică existau astfel de procedee. De exemplu, Legea celor XII Table cuprindea unele prescripții cu caracter criminalistic privind percheziția. Persoanei ce urma să efectueze percheziția i se indica să-și scoată haina și „să țină o cupă în mâini” sensul practic al acestei recomandații este destul de actual și pentru zilele noastre: ca să nu apară dubii precum că cel ce efectuează percheziția ar putea să arunce pe furiș ceva important sub aspect probant în locul cercetat.
Mai târziu, vremurile cumplite ale Evului Mediu au instaurat așa-numitul „proces inchizitoriu”, în care cercetările se efectuau în mod secret, clandestin de către organe speciale, pe baza unor documente în scris. Sub aspect structural, acest proces se împărțea în două faze: până la stabilirea bănuitului (cercetarea generală) și după reținerea acestuia (cercetarea specială). Cercetarea generală includea colectarea diverselor zvonuri, denunțuri, audieri și alte acțiuni de căutare. Cercetarea specială se efectua cu scopul de a obține de la bănuit declarații de recunoaștere a vinovăției sale, în această epocă, pe lângă acumularea unor experiențe pozitive privind demascarea. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic făptuitorilor, în multe țări se aplica pe larg tortura, ordaliile și alte metode sălbatice față de persoanele bănuite de comiterea infracțiunilor.
În Franța și Italia se publică primele lucrări consacrate cercetării desenelor papilare, a scri- sului, semnate de cunoscuți cercetători: F. Demelle (a. 1609). E. Raveneau (a. 1666). M. Malpigi (a. 1686). B. Albinus (a. 1764). J. Purkinje (a. 1823) ș.a. Însă sec. XIX, care a fost numit și „secolul aburului”, se evidențiază net de alte perioade istorice printr-o serie de parti- cularități: revoluția industrială în economie, creșterea vertiginoasă a populației orașelor, apariția burgheziei ca pătură a societății cu interese economice și lozinci politice deosebite, divizarea și profesionalizarea muncii, spiritul întreprinzător ca garanție a succesului și riscul ca normă a vieții etc. Această imixtiune de factori necunoscuți până atunci au „detonat” un alt fenomen - apariția criminalității profesionale, iar mai târziu și a celei organizate. Înarmându- se cu cele mai performante instrumente și tehnici ale perioadei respective ,metode de pregătire și tăinuire a infracțiunilor, aceasta a „inundat” practic toate țările Europei Occidentale. Bunul simț și judecata sănătoasă de care se conduceau organele de represalii până atunci s-au dovedit a fi inutile. Se simțea nevoia creării unor mijloace și metode mai eficiente,de a elabo- ra măsuri speciale de protecție a cetățenilor împotriva atacurilor criminale.
Unul dintre pionierii acestor activității a fost E. Vidocq (1775-1857), de numele căruia este legată crearea, în 1811, a poliției criminale franceze .După cum ne relatează scriitorul german J. Thorwald, acesta, fiind implicat anterior în diverse fapte social periculoase, asociate cu multiple evadări din închisori și având o experiență bogată, în anul 1810, a îndrăznit să-și pro- pună serviciile sale autorităților oficiale pentru a fi încadrat în lupta cu criminalitatea,reușind să convingă administrația prefecturii din Paris că are cunoștințe profunde asupra lumii crimi- nale, E. Vidocq a fost acceptat și doar cu o duzină de colaboratori care, de asemenea, aveau o reputație îndoielnică, a demascat și reținut pe parcursul unui an peste opt sute de asasini, hoți, jefuitori, escroci. În activitatea sa se conducea de unele devize destul de dubioase: „Pentru a reuși, trebuie să utilizezi trădarea, denunțul și instinctele josnice ale oamenilor”, „Totul se cumpără și totul este corupt. Ca șef al poliției criminale pariziene, după 2 decenii de activitate, el a lăsat o arhivă polițienească de mare valoare . O dată cu plecarea lui Vidocq, în anul 1833, poliția judiciară franceză a fost reorganizată și fondată pe alte principii, unul dintre care este actual și astăzi: „Persoanele trase la răspundere pentru comiterea unor fapte penale, chiar și achitate de către instanța de judecată, nu sunt angajate în serviciul poliției judiciare”.[1]
A. Pinkerton,considerat întemeietor al poliției americane, a înființat în anul 1851, la New York, o agenție particulara agenții agentii fiind incoruptibili și sârguincioși în activitatea lor, descoperind o serie de crime ce au avut un mare ecou, comise pe teritoriul Americii de Nord, inclusiv un complot contra președintelui A. Lincoln în anul 1861. În perioada Războiului Civil, agenția lui Pinkerton a fost reorganizată în serviciu de recunoaștere, cu scopul de a culege informații cu caracter militar pentru guvernul federal. Ulterior, agenții acestui birou au participat la lichidarea multiplelor bande de criminali și gangsteri care activau fără teamă pe teritoriul SUA. Metodele criminalistice folosite de către acești detectivi neînfricați (fotografia, evidența hoților și a complicilor lor, infiltrarea în nucleul organizațiilor criminale etc.), alternate cu buna cunoaștere a psihologiei și artei de a se deghiza, cu mânuirea perfectă a armei de foc, le-au permis să se înalțe deasupra haosului și corupției ce exista în societate la acea etapă și să devină unica forță de nădejde în lupta cu criminalitatea, simbol al poliției criminale americane.[2]
Primele recomandații pur criminalistice ce priveau mai cu seamă procedeele de efectuare a examinării locului faptei, a percheziției, interogării, s-au cristalizat în procedura penală de mult timp. Unele ghiduri practice, în acest sens, au apărut în prima jumătate a sec. XIX, cum ar fi „Handbuch der gerichtlichen Untersuchungskunde” [„Îndrumar cu privire la ancheta ju- diciară”], semnat de procesualistul L.H.F. Jagemann. „Experiența unui scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor”, întocmit de N. Orlov (Moscova, 1833). „Bazele procedurii judiciare penale”, alcătuit de I. Barșev (Sankt Petersburg, a. 1841 ș.a.
Dezvoltarea medicinii legale, disciplină ale cărei cunoștințe se foloseau din vremurile străvechi în aflarea adevărului, a scos în evidență persoana specialistului medic legist, care devenea, neapărat, participant în elucidarea cauzelor de omor, a leziunilor corporale etc. Treptat, aceasta a făcut ca în urmărirea penală să fie invitate și alte persoane competente în ramurile tehnicii, științei, artei, meseriei, ceea ce a condus la apariția institutului de expertiză judiciară. Istoria criminalisticii trebuie privită și prin această prismă - de consolidare și dez- voltare a cunoștințelor de specialitate în activitatea judiciară penală și creare a unităților specializate de expertiză. La începuturile criminalisticii, aceste cunoștințe aveau un caracter mai curând empiric decât teoretico-științific, prin urmare, în ultimul sfert al sec. XIX, în Europa s-au creat premise și condiții obiective de cimentare a cunoștințelor menite să contribuie la descoperirea și cercetarea infracțiunilor, la crearea unui domeniu distinct al jurisprudenței, ce avea în sarcină elaborarea unor metode și mijloace practice de investigație a faptelor penale, întemeiate pe realizările științelor cu un caracter tehnic și natural.
2.Istoria apariției și dezvoltarii Criminalisticii ca știința
Răscrucea secolelor XIX-XX a fost marcată de descoperiri și realizări tehnico-științifice de mare valoare pentru progresul social. Acestea au atins și sfera relațiilor penale, mai cu seamă procesual-penale. Organele de drept au început să implementeze metode și mijloace mai performante în activitatea de căutare, identificare și demascare a delincvenților. Stabilirea indivizilor cu antecedente penale sau a persoanelor date în urmărire, ori a celor care au părăsit locul faptei, a ajuns în acea perioadă una dintre cele mai stringente probleme ale poliției judiciare. Dacă până la mijlocul evului mediu, iar în unele țări și mai târziu, pentru identificarea și pedepsirea răufăcătorilor se aplica frecvent marcarea acestora cu fierul roșu apoi, mai târziu, după anularea acestor procedee inumane, poliția suferea eșecuri în reținerea celor care anterior au mai comis infracțiuni. Căutarea lor după metoda „portretului vorbit” prin descrierea aspectului exterior, inițiată încă de primul șef al poliției franceze E. Vidocq, prezenta multe inexactități și, deseori, se solda cu eschivarea făptuitorilor de la răspunderea penală. De aceea, crearea și perfecționarea mijloacelor de evidență a infractorilor devenise una dintre principalele direcții de dezvoltare și consolidare a cunoștințelor criminalistice.
În acest sens, un aport primordial îi aparține colaboratorului Siguranței franceze Alphonse Bertillon (1853-1914), care în a. 1879 a propus, iar la 20 februarie a. 1883 a demonstrat practic posibilitatea înregistrării, evidenței și identificării ulterioare a infractorilor după datele lor antropometrice. Metoda se baza pe teoria statisticianului belgian Lambert Que telet (1796- 1874), precum că toate ființele umane diferă una de alta prin dimensiunile diferitelor părți ale corpului și că suma acestor măsurători produc o formulă deosebită pentru fiecare individ. Esența ei consta în următoarele: dimensiunile oaselor unui adult rămân invariabile pe tot parcursul vieții. Dacă șansa ca două persoane să aibă aceeași înălțime este de 1:4, apoi înăl- țimea plus încă o măsurătoare (de exemplu, lungimea trunchiului), coboară posibilitatea de a găsi două persoane cu aceleași dimensiuni la 1:16. Însă, dacă s-ar lua în considerație 11 para- metri ai delincventului, propuși de către A. Bertillon, atunci, potrivit calculelor probabi- lităților, șansa de a găsi un alt infractor cu aceiași parametri va fi 1:4191304 de indivizi. Un astfel de sistem, destul de complicat, poate chiar nu prea perfect, , a devenit unul dintre primele contribuții ale științei sec. XIX în activitatea profesională de urmărire penală. El a pus capăt vechiului vicleșug al delincvenților de a se ascunde sub alt nume, îmbrăcăminte sau coafuri diferite, aducând primele raze de gândire științifică în această activitate. Sistemul în cauză a început să fie implementat în toate țările dezvoltate (în Rusia din a. 1890, în Germania din a. 1895, în alte state - după a. 1900). Cele mai slabe puncte ale sistemului, după cum recu- noștea însuși autorul, era complexitatea măsurătorilor, imposibilitatea identificării persoanelor sub 20 de ani, dificultăți în stabilirea identității femeilor, legate de coafura lor. De aceea, mai târziu, A. Bertillon a continuat să perfecționeze sistemul său, completându-l cu descrierea aspectului exterior al delincvenților, precum și cu fotografierea acestora după metoda fotografiei signalectice. În scopul standardizării procesului de fotografiere, el a elaborat un scaun special, pozele realizându-se din față și profilul drept la scara 1:7.
Cu toate acestea, „bertillonajul”, nereușind să se afirme pe deplin, a avut drept concurent un alt sistem de înregistrare a delincvenților - cel dactiloscopic, apărut, practic, concomitent cu primul.
Prima comunicare despre posibilitatea de identificare a infractorilor după evidența dactiloscopică poate fi datată din a. 1877, când unul dintre funcționarii poliției britanice din Bengal (India), William Herschelle (1833-1917), sesisează în acest sens un memoriu inspectorului general al închisorilor din această regiune, care, din păcate, a fost lăsat fără atenție.
Tot în această perioadă, un medic scoțian, Henry Faulds, care lucra la un spital din Tokio, într-un articol publicat în o revista engleză ,fără a ști de preocupările lui W. Herschelle, a propus să se aplice metoda dactiloscopică în scopul identificării autorilor infracțiunilor pe baza urmelor digitale ridicate de la locul faptei. Dându-și seama că această metodă poate revoluționa munca tuturor polițiilor din lume, el a verificat-o de mai multe ori în practică, reușind să stabilească vinovăția a doi hoți, dar și pentru a disculpa un suspect reținut de poliție. După apariția acestei scrisori, W. Herschelle și H. Faulds au disputat tot restul vieții prioritatea descoperirii individualității desenelor papilare digitale .
De aceea, dactiloscopia, de altfel, ca și criminalistica în ansamblu, a apărut din necesități practice, la momentul potrivit specialiștii știind să folosească realizările științei în acest sens. În anul 1891, sir Francis Galton (1828-1911), antropolog și statistician englez, după o analiză comparativă minuțioasă a metodei antropometrice și a celei dactiloscopice, dă preferință celei din urmă și tipărește, în anul 1892, la Londra, cartea „The Finger - Prints” [„Amprentele digi- tale”], în care sistematizează desenele papilare, făcând și alte observații importante referitor la folosirea acestora în identificarea persoanelor. Întrucât clasificarea părea destul de greoaie, de această problemă s-a preocupat un alt savant - funcționarul britanic de poliție Edward Henry (1850-1931), care, mai târziu, pentru lucrările sale fructuoase în dactiloscopie. Datorită eforturilor acestuia, Anglia devine, în anul 1900, prima țară din Europa care introduce sistemul dactiloscopic de identificare în locul bertillonajului. Cartea lui E. Henry „Classification and Uses of Finger - Prints” se bucura de un mare succes, încât tot mai multe țări aveau să introducă acest sistem de identificare Ungaria, Austria, Danemarca și Spania (1902), Germania (1903), Belgia (1904), Brazilia, Chile și Uruguay (1905), Rusia (1906), Norvegia, Suedia, Italia, Peru și Paraguay (anul 1908.De menționat că, în Argentina, sistemul dactiloscopic de înregistrare a început să fie introdus încă din anul 1892, acesta fiind elaborat de către un funcționar de poliție din La Plata, originar din Croația - Juan Vucetich (1858- 1925) - una dintre cele mai tragice figuri din tagma pionierilor criminalisticii. Juan Vucetich, creând și transpunând în practica poliției Argentinei și a altor țări sud-americane un sistem dactiloscopic original de identificare, a murit într-o sărăcie cumplită, nimicind cu câțiva ani mai înainte, într-un acces de furie, ultima sa lucrare, „Teoria universală a identificării”. Actualmente, acest sistem de evidență rămâne a fi cel mai frecvent folosit, în unele țări completându-se cu metoda amprentei genetice (ADN). Desigur, progresul științific a contribuit prin procedeele și mijloacele sale atât la descoperirea și cercetarea infracțiunilor, cât și la perfecționarea metodelor de identificare a delincvenților.
Astfel, o altă linie de dezvoltare a criminalisticii, după cum menționează profesorul R. Belkin, a fost elaborarea metodelor de expertiză a urmelor și a altor obiecte materiale ca probe, ridicate din câmpul infracțiunii .La începuturile criminalisticii acestea se preluau, mai cu seamă, din alte domenii, precum fizica, medicina, chimia, biologia, balistica militară etc. Încă în anul 1835, polițistul englez H. Goddard (1891-1955), după urmele rămase pe glonț de la particularitățile interiorului țevii unei arme de foc, folosite în cazul unui omor, a reușit să identifice arma concretă, contribuind astfel la stabilirea făptuitorului, însă bazele științifice ale acestei subramuri a criminalisticii - balistica judiciară - sunt legate de numele americanului Ch. Waite În anii ’20 ai sec. XX, acesta afirma că mecanismul fiecărei arme lasă pe gloanțe și pe tuburi de cartuș „amprente”, destul de constante și irepetabile. Colindând uzinele de armament din America și Europa în perioada anilor 1919-1923, el a reușit să colecționeze peste 1500 de modele de arme de foc, prin intermediul cărora putea stabili proveniența gloanțelor drept corpuri delicte. Însă balistica judiciară a atins culmi superioare doar după inventarea, în anul 1925, a microscopului de comparare, de către Ph. Gravelle, distins pentru această descoperire cu medalia de aur „Bernard” a Societății Londoneze de microfotografie. Acest instrument făcea posibil ca două gloanțe (unul extras din cadavru, iar altul tras experimental din arma suspectă) să fie văzute și examinate simultan, într-o singură imagine a microscopului.
La acea vreme, savanții criminaliști acordau o atenție sporită problemelor legate de expertiza manuscriselor și a altor documente, frecvent disputate de către părți în instanțele de judecată, de multe ori consemnându-se falsul total sau parțial al acestora. În 1895, C. Lumbroso, devenit deja cunoscut după lucrarea sa „L’uomo delinquente”, consacrată teoriei „criminalului înnăscut”, tipărește la Bologna cartea „Grafologia”. Ideea centrală a lucrării consta în afirmația că procesul de scriere este o funcție firească a organismului uman și că scrisul prezintă „oglinda personalității” ce reflectă însușirile josnice ale omului. De fapt, după cum menționează profesorul R. Belkin, aceasta era aceeași concepție a „criminalului înnăs- cut”, așezată pe solul expertizei. La acest compartiment și-au adus aportul și cunoscuții crimi- naliști A. Bertillon și Ed. Locard, acesta din urmă creând, în 1910, la Lyon (Franța), primul laborator de poliție științifică, impunându-se și prin publicarea, între anii 1931-1939, a unui valoros Tratat de criminalistică în 7 volume, în care se elaborează, pentru prima dată, metodica cercetării particulelor de praf și a altor microobiecte, a poroscopiei dactiloscopice. De notat că metodele propuse de către acești savanți în ramura scrisului și a semnăturii nu au avut însă o fundamentare științifică destul de solidă, de unde și utilitatea lor practică nesemnificativă. Această direcție de dezvoltare a criminalisticii privind cercetarea de laborator a probelor materiale a fost, în mare parte, susținută și de cercetătorii ruși: V. Molcianov și I. Skopnin, care au elaborat metode spectroscopice, chimice, roentgen și biologice de analiză a orificiilor create prin folosirea armelor de foc; R. Borhman, care a propus metoda ridicării urmelor de adâncime lăsate de încălțăminte cu ajutorul soluției de ghips;etc. Generalizând conținutul activităților și al publicațiilor din acea perioadă, considerate drept jaloane în acest domeniu de cunoaștere, putem trage câteva concluzii: •
Majoritatea lucrărilor exprimă o idee comună privind formarea unei discipline de sine stătătoare - criminalistica, denumită mai târziu și „tehnică penală”, „poliție tehnică”, „poliție științifică”, în unele țări denumirile păstrându-se până în prezent (Franța, Italia, Spania ș.a.). Sistemul antropometric, dactiloscopic, portretul vorbit, fotografia signalectică, fotografia metrică, studierea modurilor de comitere a infracțiunilor și multe altele, erau destinate, în primul rând, pentru poliție - „consumatorul” principal al acestor cunoștințe și mai apoi pentru alte organe judiciare.
Dezvoltarea de mai departe a jurisprudenței a demonstrat însă, destul de convingător, că în activitatea de combatere a criminalității sunt necesare nu numai metode și mijloace de expertizare a materialelor de probă, elaborate, de regulă, în cadrul disciplinei „poliția științifică”, dar și cuno ștințe, procedee și deprinderi mult mai vaste ce țin de prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor în ansamblu - aspecte care formează, de fapt, conținutul actual al științei criminalistica.
După conținut, această disciplină are un caracter mai curând eclectic și include două mari despărțituri: 1) expunerea modurilor de comitere a infracțiunilor, a argoului criminal, a obișnuințelor și a altor particularități ale activităților infracționale. 2) formularea unor recomandații privind organizarea descoperirii și a cercetării cauzelor penale. 37 §2. Istoria apariției științei Criminalistica Deci, în lucrările de la acea vreme, se expun două genuri de activitate - diametral opuse și interdependente - activitatea infracțională și activitatea criminalistică de cercetare a acesteia. • În practica de combatere a infracțiunilor se aplică cunoștințe nu numai din domeniul tehnicii și al științelor naturii, dar, ceea ce este important - și din psihologie - idee la care criminalistica din spațiul URSS avea să revină mult mai târziu.[3]
3. Dezvoltarea școlii romanesti de criminalistica și a invatamantului criminalistic in Romania
Progresele realizate pe plan mondial in domeniul criminalisticii au patruns in Romania destul de timid in cea de a doua jumatate a sec XIX-lea,rezultatele obtinute la acea etapa se datoreaza activitatii stiintifice a unor savanti romani progresisti si a altor persoanlitati cum a fost de exemplu domnitorul Nicolae Șutu,care in anul 1837 a tiparit la lasi lucrarea intitulata Regulile ce urmeazza a se pazi in privegherea si cercetarea vinovatilor.In aceasta lucrare autorul abordeaza unele reguli de tactica si metodica criminalistica.
Evidenta contributiei aduse de unele personalitati romane la dexvoltarea criminalisticii este in prezent atat mai necesara,cu cat lucrarile de specialitate ale acestora au fost foarte putin cunoscute,ceea ce crea impresia ca dezvoltarea scolii criminalistice romane se datoreaza doar criminalistilor straini,nu si ce celor autohtoni.In realitate,unele lucrari autohtone din acea perioada se situau la nivelul celor din statele occidentale,astfel fotografia judiciara se aplica in statul roman din anul 1879,fapt ce situeaza Romania printre primele state care au folosit aceasta metoda.
Ceva mai tarziu,in anul 1904 dr.Nicolae Minovici scrie un articol consacrat fotografiei judiciare,iar un alt autor,dr Stefan Minovici abordeaza problema fotografiei cadavrelor in vederea stabilirii identitatii acestora.
In anul 1895,in Romania sa infiintat serviciul de identificare judiciare,care folosea fise atropometrice,cu cu fotografii fata si profil,precum si cu amprentele primelor patru degete de la mana dreapta,in scurt timp metoda antopometrica a cedat teren in fata metodei dactiloscopice.
O contributie esentiala la clasificarea decadactilara a amprentelor digitale a infractorilor condamnati a avut-o dr.Andrei Ionescu,care a obtinut rezultate superioare anilor precedenti in vederea identificarii dactiloscopice.
Pe parcursul catorva decenii,pana in 1945,au aparut in domeniul dactiloscopiei lucrari de inalta talie in domeniu,cum sunt:O pagina din trecutul dactiloscopiei,Manual de dactiloscopie,amble lucrari scrise de dr.Valentin Sava.
Concomitent cu dezvoltarea domeniului dactiloscopic se dezvolta intensiv si cercetari in domeniul examinarii tehnice a documentelor si a identificarii persoanei dupa scris.Pe baz acestor cercetari,in anul 1900,dr.Ștefan Minovici a tiparit lucrarea :Falsurile in documentele si fotografia in serviciul justitiei.
In practica organelor judiciare numarul expertizelor a continuat sa creasca considerabil,un rol deosebit in combaterea fenomenului falsului in documente si a expertizei scrisului il are Henri Stahl,profesor la scoala sperioara de arhivistica si paleografe,care publica in perioada respectiva lucrarile:Grafologia si expertizele in scrieri,expertiza grafica, si altele.
Ca o consecinta a extinderii posibilitatilor de identificare si a cresterii numarului infractiunilor,de o atentie tot mai mare se bucura tactica cercetarii la fata locului.Astfel in anul 1929 criminalistii Victor Petrescu si Dumitru Panaitescu au elaborat instructiuni practice privind cercetarile la fata locului a diferitor crime.
Activitatea criminalistica romaneasca a inceput sa fie raspandita si in occident in special in Franta prin publicarea unor lucrari care sau dovedit a fi eficiente in practica si originale.
O fundamentare stiintifica a intregii activitati a organelor judiciare in Romania a fost realizata in anii celui de al doilea razboi mondial,un moment important a fost in anul 1948 cand criminalistica devine obiect de studiu la facultatile de drept.
Un pas important de ordin organizatoric si o dovada concludenta a sprijimului aplicarii criminalistii in activitatea curenta a justitiei la constituit infiintarea Institului de Criminalistica din cadrul Procuraturii Generale in 1956 ,cu cabinete criminalistice teritoriale,precum si a Laboratorului central de expertize criminalistice de pe langa Ministerul Justitiei 1959.
Printr-o colaborare cu alti specialisti autohtoni s-au obtinut si rezultate interesante in folosirea radiatiilor X,gama si beta,a cromatografiei.O contributie originala la dezvoltarea criminalisticii prezinta metoda de reconstituire a fizionomiei conform craniului,realizata de dr.Cantemir Rișcușițafolosita cu succes atat in tara cat si pe plan modial.
Introducerea medicinei legale in invatamant superior faciliteaza si preadarea unor elemente disperate,considerate insa ca aspecte secundare ale stiintei medico-legale si nu ca facand parte din cadrul unei stiinte independe sau ca o disciplina de sine statatoare.
Ridicarea criminalisticii pe o treapta superioara in Romania a fost impusa de perfectionarea activitatii unor laboratoare criminalistice,inclusiv reorganizarea lor.In acest constext este de mentionat ca infiintarea Institului de Criminalistica de la Inspetoratul genera al militiei.Prin dotarea,specializarea cadrelor si caracterul stiintific aplicativ al activiatii sale,precum si pentru interactiunea acestor institutii cu alte din cadrul ministerului de interne ,fapt care a ajutat la dezvoltarea criminalistii si combaterii infractiunilor prin elaborarea diferitor metode tactici si tehnici criminalistice.[4]
4. Formarea școlii sovietice de criminalistică
Premisele formării școlii svietice au fost așezate înainte de apariția statului URSS, în pe- rioada prerevoluționară din Rusia de la începutul sec. XX. De asemenea subliniem că școala sovietică este descrisă, cu lux de amănunte, de către cunoscutul savant rus R. Belkin în monu- mentala sa lucrare „HcTopua OTe'iecTBeiiHoii KpiiMiiHa.iiiCTiiKTi”. Editura NORMA, 1999. Revoluția din octombrie 1917, evenimentele legate de primul Război Mondial, dar și de cel civil de pe teritoriul Rusiei Formarea școlii sovietice de criminalistică Rusiei, precum și haosul, foametea, dezastrul economic, însoțite de o erupție infracțională nemaipomenită în perioada de după revoluție, au generat un șir de transformări socialeconomice și politice radicale, cu impact în primul rând asupra sferei ocrotirii ordinii de drept. În cursul acestor reforme, a fost distrus sistemul judiciar al Rusiei țariste și instituită o nouă organizare judecătorească. Concomitent, se reînnoia și personalul organelor de represalii. O mare parte din cadrele recrutate constituiau, însă, persoane slab instruite și lipsite de experiență,.
Situația criminogenă extrem de încordată de la acea vreme cerea de la organele speciale de urmărire cele mai active și eficiente măsuri de contracarare a faptelor penale, implementarea realizărilor științelor tehnice și naturale în această activitate, inclusiv posibilitățile științei proaspăt apărute - criminalistica.
In URSS criminalistica a parcurs cateva etape:
Etapa empirică - anii 1917-1930, se caracterizează prin acumulare de experiență și materiale empirice. Prima lucrare monografică de valoare este considerată, pe bună dreptate, cartea lui P. Semenovski (1883-1959) „Dactiloscopia ca metodă de înregistrare”, editată la Moscova în 1923.
O serie de idei teoretice originale în aceasta perioada de dezvoltare se conțin și în lucrările lui G. Manns (a. 1921), G. Akimov (a. 1924), N. Makarenko (a. 1926), în care se fac deja încercări de a determina obiectul criminalisticii, sarcinile, scopul și sistemul acesteia.
La consolidarea criminalisticii sovietice de la sfârșitul anilor ’20 contribuie și cercetătorul V. Gromov (1869-1952), care face primii pași în elaborarea teoriei versiunilor criminalistice și a planificării cercetărilor, propunând în anul 1929 noțiunea de „metodică de cercetare a anumitor tipuri de infracțiuni”, care a și devenit mai târziu titlul ultimului compartiment al sistemului criminalisticii.
Operele savanților criminaliști din această perioadă au jucat un rol hotărâtor în pregătirea cadrelor de profil în fosta URSS, acentuanduse preferințe față de metodele științifice în lupta contra infractionalitatii.
Etapă științifică (anii ’40-’50 ai sec. XX) de dezvoltare a criminalisticii sovietice - perioada de formare a teoriilor criminalistice particulare începe cu publicarea de către B. Șaver, în anul 1938, a articolului „Obiectul și metoda criminalisticii sovietice”, precum și a altei lucrări semnate de S. Potapov, „Principiile identificării criminalistice” ambele de o deosebită impor- tanță conceptuală, care au pus începuturile creării bazelor teoretice ale criminalisticii.
Prin urmare, în această etapă, criminalistica a devenit cunoscută ca o știință ce studiază procedeele și mijloacele tehnice și tactice de depistare, colectare, fixare și expertizare a probe- lor judiciare utilizate în descoperirea și prevenirea infracțiunilor- definiție care urma să fie folosită cu unele precizări neînsemnate în următoarele câteva decenii.
La finele anilor ’50, s-au extins mult cercetările teoretice în această ramură, aplicarea intensă a realizărilor ei în activitatea practică de luptă cu criminalitatea. În legătură cu aceasta, savanții criminaliști și-au orientat cercetările asupra problemelor generale teoretice, fapt care a condus la formarea unui nou compartiment al ei - „Bazele teoretice și metodologice ale criminalisticii”, plasat în fața celorlalte trei - tehnica, tactica și metodica criminalistică. A apărut iarăși în vizorul cercetătorilor problema obiectului criminalisticii, a sistemului ei, naturii și altor elemente conceptuale ale acestei ramuri. S-a resimțit necesitatea consolidării și comprimării într-o singură teorie a tuturor celor particulare, elaborate deja sau aflate în curs de elaborare.
Etapa a treia de dezvoltare a criminalisticii sovietice (anii ’60 -’80 ai sec. XX) a fost determinată de necesitatea prioritară de elaborare a teoriei generale și a metodologiei științei criminalistica.
O contribuție deosebit de importantă la soluționarea acestei probleme complexe a adus R. Belkin (1922-2002), savant criminalist de primă mărime din Rusia, autor a peste 300 de lucrări în domeniul criminalisticii și procedurii penale. Cu participarea sa au fost editate în jur de 25 de manuale de criminalistică. Sub conducerea acestui cercetător au fost pregătite și susținute peste 116 teze de doctorat. Operele profesorului R. Belkin au servit drept bază pentru crearea unei școli științifice de către discipolii săi. De fapt, această școală a început să se contureze încă pe la mijlocul anii ’60 - perioadă când el a debutat cu un ciclu de lucrări consacrate, în exclusivitate, problemelor teoretice și metodologice ale criminalisticii moderne.[5]
Concluziile principale privind obiectul, sarcinile, metodele, legile de dezvoltare ale criminalisticii, alte categorii doctrinare, au îmbogățit și au precizat considerabil știința în cauză, deschizând noi direcții de cercetare, elaborate ulterior de către criminaliștii acestui spațiu.
Cele menționate mai sus permit a conchide că școala sovietică de criminalistică de până la 1991, luând în considerație spectrul și nivelul cercetărilor, realizările ei, mai cu seamă în soluționarea problemelor teoretice, poate fi plasată printre cele de frunte, prezentând o bază științifică și practică solidă pentru dezvoltarea de mai departe a criminalisticii, prin eforturile comune ale savanților care activează astăzi în statele apărute în urma destrămării URSS, inclusiv în Republica Moldova.
5. Dezvoltarea criminalisticii in Republica Moldova
Folosirea metodelor și mijloacelor tehnicoștiințifice în activitatea de combatere a criminalității pe teritoriul Basarabiei s-a sprijinit pe sistemul de drept românesc, în structura căruia criminalistica ocupa o poziție distinctă. La sfârșitul anilor ’30 ai sec. XX, școala criminalistică din România era deja constituită, cu tradiții aproape centenare, slujită de personalități bine cunoscute. Se bucurau de popularitate lucrările profesorului C. Țurai „Elemente de poliție tehnică” (1937); E. Bianu „Tactica și tehnica percheziționării” (1941); V. Sava „Manual de dactiloscopie” (1943) ș.a. Însă dezvoltarea ulterioară a criminalisticii naționale a fost influențată de școala sovietică de criminalistică, țara noastră aflându-se în spațiul URSS timp de jumătate de secol. O dată cu declararea RSSM, în 1940, se desfășoară lucrări de creare a sistemului judiciar al organelor Procuraturii, a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD) - activități întrerupte de război și reluate în 1944. Prima subdiviziune de criminalistică, care se numea Biroul tehnico-științific, în frunte cu I. V. Terio- hin, expert criminalist superior, a fost înființată la 14 octombrie 1940 în cadrul serviciului special al Direcției de miliție a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne. Patru ani mai târziu, această unitate este transformată în subsecție tehnico-științifică în componența biroului operativ, în iunie 1965 aceasta fiind reorganizată în secție tehnico-științifică a Direc- ției de miliție a Ministerului de Ocrotire a Ordinii Publice.
Principala sarcină a unităților criminalistice din sistemul organelor afacerilor interne consta în acordarea sprijinului tehnico-științific serviciilor operative de investigație, precum și organelor de anchetă ale MAI, Procuraturii, MGBKGB-lui în descoperirea și cercetarea infracțiunilor, identificarea autorilor faptelor penale. Colaboratorii acestor unități acordau ajutor criminalistic în realizarea măsurilor operative de investigații, acțiunilor de anchetă, în examinarea probelor materiale prin efectuarea unor expertize simple, tradi ționale. În cazul în care apărea necesitatea efectuării unor investigații criminalistice mai complexe, lucrătorii organelor de anchetă, instanțele de judecată erau nevoite să se adreseze la instituțiile de expertiză judiciară ale Ucrainei. Această stare de lucruri a existat până la 28.06.1962, dată când guvernul RSSM, prin hotărârea nr. 535-p, a decis înființarea unui laborator criminalistic de cercetări științifice propriu pe lângă Universitatea de Stat din Chișinău, care peste puțin timp devine un centru științifico-practic de dezvoltare a acestei ramuri de drept în Republica Moldova.
În anii ’60, își începe activitatea de colaborator al secției de expertize criminalistice cunoscutul criminalist S. Gh. Doraș, specialist în expertiza documentelor. Cercetarea scrisului și a vorbirii în scris în actele executate în limba română au constituit preocupările de bază ale acestui savant și pedagog.
Cercetări științifice solide se efectuau și în secția de expertiză autotehnică, condusă în perioada anilor 1972-1978 de A. M. Țvang, care a pregătit, de asemenea, și a susținut teza de doctorat în problema vizând ghidarea automatizată a amplificatoarelor de frânare ale automobilelor. În această secție, condusă ulterior de către cunoscutul specialist în materie M. V. Hapatnikovski, a fost elaborată o metodică autentică de evaluare a mijloacelor de transport auto și a prejudiciului material cauzat acestora ca urmare a accidentelor rutiere.
Mai târziu, în baza unei hotărâri a Guvernului Republicii Moldova, laboratorul este transformat în Institut Republican de Expertiză Judiciară și Criminalistică de pe lângă Mini- sterul Justiției, Prin legea nr. 371-XVI din 29.12.2005, Institutul capătă o altă denumire - „Centrul Național de Expertize Judiciare” (CNEJ), condus astăzi de către un practician experimentat, Gh. Crețu. Structura Centrului include cinci laboratoare: de criminalistică. de fizică și chimie legală. expertize autotehnice. expertize tehnico-incendiare. expertize judiciare economice. Pe lângă aceasta, CNEJ are filiale în mun. Bălți, or. Cahul, în care se efectuează, mai cu seamă, expertize autotehnice și contabile-economice. Serviciul criminalistic al Ministerului Afacerilor Interne s-a extins, pe măsură ce sporeau necesitățile practicii de aplicare a metodelor și mijloacelor tehico-științifice în cercetarea infracțiunilor, fiind înzestrate laboratoarele cu utilaje și dispozitive tehnice moderne.
La începutul anilor ’90, acestui seviciu i s-a dat o nouă denumire - Centrul de expertize și examinări criminalistice, trecut în componența Departamentului de poliție criminală. Această restructurare a fost însoțită de o majorare semnificativă a personalului, care la ora actuală variază între 170190 de specialiști ce activează în laboratoare create în fiecare comisariat de poliție din țară, îndrumate metodic de către Direcția tehnico-criminalistică a MAI din RM. Această Direcție, condusă astăzi de către un practician experimentat, lu. Florea, cuprinde: secția evidențe criminalistice și identificări. secția examinări speciale. secția bomb-tehnică. secția tehnică operativă. secția metodico-științifică, precum și laboratoare specializate: de transport auto, a comportamentului simulat (poligraf), radiologic, fonoscopic, de cercetare a drogurilor „Nord”.
Cele menționate permit a ne exprima convingerea că criminalistica națională, sprijinindu-se pe bogata practică a criminalisticii sovietice, îmbinată eficient cu realizările actuale ale țărilor dezvoltate, ale tehnologiilor informaționale avansate, va evolua în continuare, astfel încât să contribuie cu propria experiență la îmbogățirea fondului general de cunoștințe criminalistice pe plan mondial.
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Fran%C3%A7ois_Vidocq
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Allan_Pinkerton
[3] Gheorghe Golubenco CRIMINALISTICĂ: obiect, sistem, istorie Studiu monografic.pag.21-38.
[4] Mihai Gheorghița,Criminalistica,Introducere in criminalistica Chisinau 1995.pag.33-38.
[5] https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%91%D0%B5%D0