loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Cum dreptul este domeniul profesional al juriştilor, ei se consideră pe bună dreptate că sunt singurii în măsură de a studia dreptul şi de a-l defini atât din perspectivă juridică cât şi filosofică. Acest lucru este pus în evidenţă şi de faptul că toate cursurilor universitare de Introducere în drept sau de Teoria generală a dreptului încep cu o definire succintă a dreptului. Analizând aceste definiţii, constatăm că există, în mare, două categorii de descriere a dreptului : o definire formală şi una substanţială.

  1. Definirea formală a dreptului

 

a.1. Dreptul ca ansamblu de reguli

 

Din perspectivă formală, cea mai răspândită şi aplicată sistemului occidental datorită neutralităţii sale, dreptul este un ansamblu de reguli, de norme, ce guvernează raporturile dintre oameni şi sunt prevăzute de sancţiunea statală.  

Din punct de vedere etimologic, normă vine de la cuvântul grec Gnomon care desemna un dispozitiv material ce servea la trasarea linilor drepte şi a unghiurilor drepte. Cu sens derivat şi aplicat conduitelor umane, el devine o unealtă mentală (de gândire), o regulă pentru a gândi corect – în conformitate cu legile gramaticii şi logicii, şi pentru a acţiona corect – după regulile de conduită ce devin instrumente de direcţionare a comportamentelor umane. Norma trasează o linie de conduită pe care trebuie să o urmăm, ne indică marja de manevră în interiorul căreia acţiunea noastră trebuie să se înscrie, ceea ce putem face, ceea ce nu putem face şi ce trebuie să facem.

A urma aceste norme înseamnă a te conduce de o manieră dreaptă. Să vedem în continuare câteva definiţii date dreptului :

« Dreptul este un corp de reguli ce ordonează viaţa în societate în vedera evitării anarhiei între membrii corpului social »[1] sau  dreptul este

« ansamblu de reguli de conduită socialmente edictate şi sancţionate ce se impun membrilor societăţii. »[2] sau

« dreptul este ansamblul de reguli de conduită ce guvernează raporturile dintre oameni şi al căror respect este asigurat de către autoriatea publică. ».[3]   

Boris Stark, pentru a încerca să identifice şi mai bine noţiunea de drept, compară regula de drept cu celelalte reguli de conduită cum at fi regulile morale, cele de convenienţă sau cele religioase. Această definiţie a lui este reluată şi de Bonnard care susţine că ar fi mai simplu să spunem că dreptul este un ansamblu de legi, deşi acest fapt este inexact deoarece dreptul (deci regulile) poate avea şi alte surse cum ar fi cutuma, jurisprudenţa sau doctrina.

Observăm că aceste definiţii se pot aplica foarte bine unui drept de sorginte franceză, deşi autorii lor au impresia că definesc noţiunea de drept în general. Aceste definiţi nu corespund dreptului tuturor societăţilor şi mai ales nu corespund sistemelor de drept de tip common law, care nu sunt cu adevărat compuse din reguli generale, ele bazîndu-se mai mult pe cazuistică.

Ce putem face în această situaţie cu definirea a dreptului ? Să considerăm că acolo unde nu funcţionează nu avem de a face cu drept ? Nu este posibil acest lucru şi numai în virtutea maximei romane ubi societas, ibi jus – unde există o societate există şi drept. Înseamnă pur şi simplu că dreptul nu este peste tot compus din reguli. Putem vedea că această primă definiţie formală a dreptului nu este adecvată obiectului, deci ea nu poate cuprinde fenomenul juridic în universalitatea sa.    

a.2. Dreptul ca reguli sancţionate de către stat

            Conform juriştilor, specificitatea regulii de drept constă în caracterul ei obligatoriu – non respectul ei este cu necesitate sancţionat, pe de o parte, iar pe de alta că această sancţiune este etatică. Cu alte cuvinte dreptul este implicit legat de Stat.

  1. Regula de drept şi sancţiunea
  1. L. Mazeaud consideră că « regula de drept este impusă prin constrângere – rezultă din aceasta un caracter specific al regulii de drept. O regulă ce nu este obligatorie, nu este o regulă de drept, ».[4] Acelaşi lucru îl susţine şi M.J.L. Aubert pentru care « caracteristica decisivă a regulii de drept constă în faptul că ea este o regulă obligatorie impusă de către stat ».[5]

            Deşi aceşti specialişti definesc regula prin prisma sancţiunii, am văzut că aceasta, adică sancţiunea, nu este totdeauna inerentă dreptului, existând drept fără sancţiune atât în sistemul nostru juridic şi cel francez cât şi în alte tradiţii juridice mai îndepărtate.

Faptul că sancţiunea nu este inerentă dreptului în sistemul nostru juridic este bine demonstrat de M. Larroumet atât în ceea ce priveşte dreptul internaţional public, cât şi dreptul intern[6].

            În dreptul internaţional public, cu alte cuvinte între raporturile dintre state, este dificil de a concepe şi mai ales de aplica sancţiuni adecvate în cadrul violării obligaţiilor de către un stat.

            Acesta este un motiv pentru care anumiţi specialişti neagă existenţa unui veritabil drept internaţional public.

            Nu ar fi vorba din punctul lor de vedere decât un  ansamblu de reguli mai mult sau mai puţin morale.

O astfel de atitudine presupune că, nu numai că nu există reguli de drept şi că regula este lipsită de sancţiune, ci faptul că o regulă morală spre deosebire de o regulă de drept este întotdeauna lipsită de sancţiune. Or, există sancţiuni morale cum există sancţiuni juridice.

Este cert că eventualele sancţiunile prevăzute în caz de violare a obligaţiilor sale de către un stat sunt imperfecte şi adesea ineficiente, dar absenţa sau imperfecţiunea sancţiunii nu ne poate face să afirmăm inexistenţa unui sistem juridic atunci când există organizare socială şi organizaţie interstatală.

 În dreptul intern, atât în cel public cât şi în cel privat, există reguli de drept fără sancţiune.

De exemplu în dreptul public Preşedintele Republicii este obligat să promulge legile votate de parlament, dar nici o sancţiune nu este prevăzută în cazul non-promulgării legii. De asemenea, Parlamentul votează adesea o lege şi cere Guvernului să dea o Ordonanţă prin care să completeze legea, cu alte cuvinte normele metodologice de aplicare a legii. În general parlamentul dă un termen Guvernului pentru publicarea acestor norme, dar nimic nu este prevăzut ca sancţiunea în cazul nerespectării acestui termen. Tot în acest sens am mai putea da ca exemplu „Legea Pruteanu”.

În dreptul privat există situaţii în care suntem obligaţi să respectăm o formalitate de publicitate, dar pentru nerespectarea ei nu există nici-o sancţiune prevăzută de lege. Obligaţia naturală este un excelent exemplu de o regulă de drept a cărei nerespectare nu este sancţionată. Este vorba de o datorie pe care o are un individ dar cel care este creanţier nu poate să oblige execuţia printr-o acţiune în justiţie.

Celebrul decan şi avocat Carbonrrier evocă dreptul fără obligaţie şi fără sancţiune: „Chiar la o epocă zisă de stat de drept, mulţi cred că pot şi trebuie să-şi regleze raporturile cu ceilalţi  cu ajutorul dreptului dar fără legile şi tribunalele statelor. Nu este vorba de morală ci de un drept  care tranşează, care decide, dar fără formulă executorie. Avem exemple de acestea cu miile : „un împrumut de unele între vecini, o promisiune verbală şi chiar o uniune liberă” [7]

Sancţiunea nu este ignorată nici de sistemele juridice  neoccidentale fie că este vorba despre statele asiatice China , Japonia, sau de ţinuturi non-statale din Africa şi Inuiţii, ea nefiind nici acolo omniprezentă.

Conflictele sunt şi aici reglate adesea prin maniera negocierii, iar aplicarea sancţiunilor este supusă unui principiu de flexibilitate : infracţiuni similare nu antrenează aceeaşi reacţii sociale. În afară de acestea există aici foarte multe sancţiuni  psihologice, de blamare sau de excludere. Pentru juriştii francezi nu sancţiunea în sine caracterizează dreptul ci sancţiunea statală, fapt ce implică o legătură a dreptului cu statul.

  1. Regula de drept şi statul.

Marea majoritate a specialiştilor caracterizează regula de drept nu raportată doar la sancţiune, ci la sancţiunea statală, fapt ce leagă dreptul de stat. Astfel, Boris Stark  consideră în capitolul său constrângerea statală criteriul al regulii de drept că specificitatea regulii de drept rezidă în sancţiunea sa.

Originalitatea sa nu ţine numai la existenţa unei sancţiuni, oricare ar fi ea ci la caracterul său de sancţiune socialmente organizată[8].

Nu este cazul să cităm toţi autorii ce împărtăşesc acest punct de vedere pentru că ar trebui să facem o bibliografie completă a operelor franceze de introducere în teoria dreptului.

Ne  putem întreba dacă toţi aceşti eminenţi jurişti sau înşelat ? Bineînţeles sa că nu, definiţia lor coincide într-o manieră perfectă cu dreptul pe care noi îl cunoaştem în ţările Europei, deşi ea nu poate defini ca o definiţie universală a dreptului.

În fond, nu toate societăţile sunt societăţi statale sau cele care sunt nu au fost din totdeauna şi totuşi aceste societăţi nu sunt societăţi fără sistem juridic.

Cum spunea A.WEILL şi F. TERRE, „o regulă nu este juridică numai pentru că ea este sancţionată într-un anumit fel de către grup, ci ea este sancţionată de această manieră de către grup pentru că ea este juridică”[9].

Definiţiile formale despre drept nu sunt deci definiţii de drept ci doar definiţii de drept francez si european de sorginte franceză.

b). Definiţiile substanţiale ale dreptului

Aceste definiţii încearcă să definească dreptul în raport cu conţinutul şi finalităţile sale.

b.1. Definiţia dreptului în funcţie de conţinut

Definiţiile în funcţie de conţinut sunt acele definiţii pe care le includem în doctrinele numite idealiste sau de drept natural – jusnaturaliste.

Aceste doctrine postulează faptul că dreptul pozitiv, adică dreptul efectiv aplicat, trebuie să fie conform cu un ideal de justiţie. Deşi toate aceste doctrine au aceleaşi consecinţe, conţinutul lor este variabil. Ele se acordă în susţinerea faptului că o regulă de drept, o lege în sens larg, ce nu este conformă cu dreptul natural, nu este obligatorie şi, în consecinţă, este just să i ne opunem, şi nu numai just, dar chiar recomandat să facem acest lucru. Implicaţia acestui fapt este că dreptul care nu e conform cu dreptul natural nu este drept deoarece el nu este obligatoriu.

În ceea ce priveşte conţinutul lor, ele diferă doar faţă de ceea ce înţelegem noi prin drept natural.

Astfel, pentru unii, dreptul natural este acela care este dorit de către Dumnezeu şi, impunându-se oamenilor, îşi găseşte expresia în dogmele etern adevărate ce sunt la baza civilizaţiei creştine, cum ar fi : respectul faţă de cuvântul dat, forţa obligatorie a contractelor, repararea prejudiciilor injuste create altora, intangibilitatea dreptului familiei, a proprietăţii individuale, a respectului drepturilor personalităţii.

Alt curent (Secolul al XVII-lea), Şcoala de Drept al naturii şi al oamenilor,  propune o noţiune de drept natural ce înclină foarte mult spre individualism.

Se pleacă de la natura omului mereu şi pretutindeni aceeaşi pentru a deduce că el are drepturi fundamentale ce îi aparţin ca om şi care trebuie să-i fie recunoscute de către dreptul pozitiv.

Această şcoală de gândire a influenţat foarte mult atât revoluţionarii cît şi redactorii codului civil francez, făcând astfel ca instituţii întregi să intre în dreptul natural cum ar fi obligaţia alimentară, căsătoria şi puterea paternală.

Aceste doctrine au fost mult criticate atât în ceea ce priveşte consecinţele lor cât şi conţinutul dreptului natural. Rezistenţa la legea injustă este inoportună atât pe plan social cât şi pe plan filosofic. Pe plan social Platon afirmase deja că una dintre cele mai frumoase legi este aceea care interzice tinerilor să cerceteze ceea ce este bun sau rău în legi şi care îi obligă din contră să afirme că ele sunt perfect bune. Şi Pascal în operele sale estimează că problema este periculoasă, susţinând că este periculos de a spune poporului că legile nu sunt juste, deoarece el nu se supune legilor decât crezându-le juste.

Cea mai mare parte a juriştilor contemporani susţin acelaşi punct de vedere . În conflictul ce apare între necesitatea de a distribui justiţia şi cea de a asigura ordinea, aceasta din urmă trebuie să prevaleze.

Cu toate acestea nu ne putem împiedica să observăm că pe plan filosofic apare o dificultate majoră. Şi anume aceea pe care o întâlnim în căutarea sau descoperirea criteriului în funcţie de care o lege poate fi justă sau injustă. Cu alte cuvinte, suntem în situaţia obligatorie de a aborda conţinutul dreptului natural.

Dacă dreptul natural îşi găseşte sursa în creştinism, quid toate celelalte drepturi ce nu sunt de inspiraţie creştină?

Fie ele se sprijină pe principii diferite şi nu pot în felul acesta să capete titluri de drept, fie ele consacră principii ce sunt asemănătoare şi lucru acesta semnifică că nu sunt de natură creştină.

Dacă dreptul natural este compus din drepturi ce aparţine individului prin naştere este foarte dificil să determinăm care sunt aceste drepturi, de unde şi diversitatea tezelor propuse.

În plus, acest lucru ar însemna ca dreptul să fie peste tot şi mereu acelaşi ori, cum ştim, acest lucru nu este adevărat, conţinuturile diferitelor drepturi variind în timp şi spaţiu şi ne este imposibil să descalificăm unele în favoarea altora.

În acest fel, vedem că încercarea de a defini dreptul prin conţinut, său e o direcţie total neproductivă ducându-ne mai mult la nedeterminare decât la un conţinut precis.

b.2. Definirea dreptului prin finalităţile sale

 

Charles Leben, în lucrarea sa Droit : Quel Chosse qui va, scrie că dreptul este mai întîi justiţie , dar nu numai justiţie, deoarece el trebuie să satisfacă pe just şi pe înţelept. În fond, dacă toţi autorii sunt de acord că dreptul are ca scop ordinea socială, ei nu sunt de acord ca acest lucru poate fi realizat prin orice mijloace.

 Putem să rezumăm opinia generală spunând că dreptul are ca scop de a garanta ordinea şi de a realiza justiţia. O parte dintre ei insistă mai mult asupra ordinii sociale considerând că justiţia are ceva  subiectiv în ea. În viziunea lor această finaliztate a dreptului se aplică tuturor societăţilor.

Dar societăţile tradiţionale nu operează într-o ruptură radicală între ordine şi dezordine şi ele pun în practică alte mijloace din afara justiţiei pentru a restabili ordinea şi armonia.

 De exemplu, la inuiţi un om înjunghie o femeie, faptele nu sutn discutate ele sunt prezentate : „ Ce se va întâmpla?  Nici-o răzbunare, nimic de comparabil  cu procesele noastre moderne, dar altceva, satul se reuneşte. Se organizează. Criminalul se va confrunta cu soţul victimei într-o competiţie de cântec. Fiecare la rândul său îşi va cânta durea sau mînia. Pentru ce fac acest lucru ? Să stabilească adevărul ? Să conteste faptele ? Să facă să triunfe dreptul ? Nimic din acestea . Competiţia de cântat, vizează doar triunful elocinţei şi preciziei protoganiştilor.

Va fi desemnat învingător cel ce va reuşi să-şi ridiculizeze adversarul în faţa spectatorilor. Dacă criminalul pierde competiţia, umilinţa suportată îl va obliga să tragă consecinţele. Dar în caz invers, nici o consecinţă particulară nu va fi ataşată faptului că victoria recompensează un asasin recunoscut ca atare. Afacerea va fi considerată definitiv încheiată ca şi când victima şi apropiaţii ei ar fi trimfat, iar delicventul va putea să plece la el acasă, spalt de opropriu şi fără nici o altă formă de proces, cu toată culpabilitatea lui”[10].

Ordinea şi armonia socială sunt restabilite, justiţia aşa cum o înţelegem noi nu.

 

[1] Luis Assier-Andrieu, Le juridique des anthropologues, in Droit et Societe, nr.5, 1987, LGDJ, pp.89-107, pp.89.

[2] Gerard Cornu, Vocabulaire Juridique, Paris, PUF, 2001, p. 312.

[3] Boris Stark, citat de Jerome Bonnard, Introduction au droit, Paris, Ellipses, 1995, p. 6.

[4] Mazeaud, H. L., Lecons de droit civil, Juglart, Paris, 1972, pp. 24-25.

[5] Aubert, Jean-Luc, Introduction au droit et themes fondamentaux du droit civil, Paris, Armand Colin, 1984, pp. 7.

[6] M. Larroumet, Introduction a l`etude du droit prive, Paris, Economica, 1992.

[7] Carbonnier, citat de către Chretien- Vernicos,

[8] Boris Stark, opericitate pag. 36.

[9] A.WEILL şi F. TERRE, citat de către Chretien- Vernicos, op. Cit., pp.14

[10] Bechillon de Denys.

Loading...