loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În primul rând trebuie remarcat faptul că dreptul hindus nu înseamnă dreptul indian. Doar acea parte a locuitorilor Indiei ce se consideră ca religie hinduşi sunt hindu. În consecinţă dreptul indian şi dreptul hindus nu sunt sinonime. Dreptul indian este dreptul statului India ce se aplică tuturor locuitorilor indiferent de religie, în schimb ce, dreptul hindus, este dreptul ce se aplică doar comunităţii hindu.

Aşa cum remarcă Genevieve Chretien-Vernicos, faptul de a vorbi despre concepţia hinduistă despre drept începe cu un paradox, deoarece în tradiţia hindusă nu există un termen care să explice conceptul de drept. În 1772 guvernatorul britanic ordona ca în toate procesele vizând succesiunile, căsătoria, castele şi celelalte practici şi instituţii religioase să se aplice hinduşilor propriile lor legi.

Pentru a înţelege despre ce este vorba şi care sunt consecinţele a trebuit să se facă un mare efort pentru studierea şi traducerea cărţilor sanscrite în care erau codificate legile hinduse. Aceste cărţi erau un fel de tratate de Dharma pe care traducătorii occidentali le-au tradus prin termenul echivalent în cultura lor carte de drept sau cod, traducând cuvântul dharma prin cuvântul drept.

Şi indienii au urmat această practică, dar atunci când au tradus conceptul de drept în limbile moderne au utilizat alţi termeni. Astfel, în dicţionarele hindi moderne avem doi termeni pentru a desemna dreptul, unul este împrumutat tradiţiei arabo - persane musulmane Kanun, şi celălalt tradiţiei sanscrite hinduse Vidhi, acesta din urmă devenind termenul oficial de desemnare a noţiunii de drept în Constituţia indiană.

Acest lucru se datorează faptului că limbile indiene moderne utilizaseră toate cuvântul dharma pentru a desemna un alt concept importat din occident : religia.

Acest lucru s-a datorat faptului că în tradiţia hindusă nu exista ideea unui drept separat de religie sau cea unei religii separate de alte reguli de viaţă socială. Pivotul acestui model este dharma ce nu înseamnă nici religie nici drept ci reprezintă concepţiile hinduse despre drept. Pentru a înţelege mai bine lucrurile trebuie să analizăm noţiunea de dharma, după aceea sursele noţiunii dharma şi în al treilea rând caracteristicile lui dharma.

Noţiunea de dharma

 

Cuvântul dharma este format cu sufixul ma de la rădăcina dhar sau dhr.

Această rădăcină exprimă acţiunea de a ţine, de a suporta, de a menţine, de a proteja, de a păstra. Dharma este maniera în care sau mijloacele prin care cineva ţine suportă sau menţine. Printr-o alunecare de sens, aceasta devine nu numai maniera de a face lucrurile ci singura manieră de a le face.

Dharma este maniera în care trebuie să ţinem , să purtăm şi să suportăm sau să menţinem. La nivel cosmic dharma este maniera în care se menţine orice lucru, maniera în care cosmosul sau echilibrul cosmosului este menţinut. La nivel microscopic ea reprezintă maniera în care fiecare element constitutiv al cosmosului contribuie în felul său la menţinerea echilibrului general.

Este clar că fiecare element cosmic are propria sa dharma, dar în practică hinduşii îşi îndreaptă atenţia asupra lui Dharma fiinţelor vii . Fiecare individ are propria sa dharma, propria sa svadharma determinată în mod esenţial de doi factori : apartenenţa la una din cele patru etape ale vieţii ( asrama ) şi apartenenţa la una din cele patru clase sociale ( varna).

Dharma fiecăruia reprezintă modul în care el trebuie să se comporte pentru a susţine ordinea cosmică existentă.

În ceea ce priveşte domeniul de acţiune al lui dharma putem preciza că aceasta reglează toate activităţile indiferent de natura unei persoane. În primul rând ea reglează activităţile cotidiene, când trebuie să se trezească, cum trebuie să-şi împartă ziua, când trebuie să meargă la culcare, ce trebuie să mănânce atât calitativ cât şi cantitativ.

Dharma reglează şi relaţiile umane cu puterile supranaturale, ea prescrie ritualurile ceremoniilor prin care aceste relaţii sunt întreţinute, atingând aici registrul religiei. De asemenea dharma guvernează relaţiile dintre un individ cu semenii săi, contractele sociale şi toate celelalte norme ce în societatea noastră ţin de domeniul dreptului.

Dreptul hindu este cu toate celelalte aspecte activităţilor unui hindu parte din dharma hindu. Regulile dreptului hindu vor fi găsite în tratatele de dharma deşi aceste texte conţin o multitudine de alte reguli ce nu au practic nimic în comun cu dreptul. Cu alte cuvinte dharma principala sursă de drept admite alături de ea şi alte surse de drept.

Sursele dreptului hindu

 

Sursele dreptului hindu sunt : dharma căreia trebuie să-i punem în evidenţă atât sursele materiale cât şi cutumia.

Sursele materiale ale lui dharma provin dintr-o revelaţie (sruti) care a fost parţial scrisă şi îmbogăţită în continuare prin tradiţie şi comentarii ulterioare.

Cuvântul sruti semnifică audiţie de unde a auzi de unde revelat. Dharma provine dintr-o revelaţie de care au beneficiat anumiţi aleşi şi care a fost parţial scrisă în texte sacre numite Veda ce semnifică cunoaştere şi înţelepciune.

Vedele sunt formate din patru părţi dintre care cea mai veche rigveda datează de aproximativ 1100 ani înainte de Hristos. Profesorul Sinha spune că rigveda este textul cel mai sacru pentru hinduşi şi că el constituie o parte a tradiţiei vie hindu. Această literatură vedică este în totalitate de natură religioasă şi de aceea a fost nevoie ca ea să fie dezvoltată şi interpretată.

Tradiţia Smriti

Smriti înseamnă memoria de care ne amintim şi care este mereu prezentă în viaţa noastră, cu alte cuvinte smriti înseamnă tradiţia. Autori hindi, numiţi înţelepţi au interpretat între anii 600 şi 100 Î.H., revelaţiile, modelându-le într-o ştiinţă juridică numită dharma.

Lucrările lor se numesc în general dharmasastrahs, adică tratate de dharma la care distingem din punct de vedere cronologic două tipuri: dharmasutras şi dharmasastras.

Darmasutras reprezintă cărţile de darma în proză succintă şi enigmatică ce sunt utilizate şi pentru alte ramuri ale cunoaşterii cum ar fi yoga şi arhitectura. Ele enunţă preceptele de dharma sub forma aforismelor.[1]

Aceste manuale au fost scrise cu siguranţă între anii 600 şi 300 Î.H. Cele mai vechi şi cele mai celebre sunt atribuite autorilor Gautama Apastamba Vasistha şi Baudhayana.

Aceste prime lucrări sunt destul de vagi şi nu dau prea mare atenţie aspectelor juridice ale lui dharma. Ulterior, regulile de drept au apărut în scrierile religioase.

După anul 300 Î.H. au apărut dharmasastras-le ce au dat numele lor întregii învăţături. Ele sunt mult mai detaliate şi sunt scrise în versuri, în distihuri de 12 silabe numite sloka.

Dintre cele mai semnificative putem aminti pe cele ale lui Manu numite manusmriti. Ele reprezintă traducerea în versuri metrice a unei lucrări anterioare atribuită lui Manu, devenind cel mai influent discurs de drept şi de doctrină hindusă, atât în India, cât şi în Asia de Sud-Est.

O altă lucrare importantă este Yajnavalkya, scrisă în numele unui înţelept ilustru ce a trăit între anii 100 şi 300 D.H. şi conţine cu preeminenţă dreptul hindus în perioada colonizării britanice.

În domeniul dharmasastras introducem şi poemele epice cunoscute sub numele de mahabharata. Mahabharata conţine marea istorie epică a bătăliei triburilor bharatas, triburi ariene ce au invadat India şi este cel mai important epic existent până azi.

El descrie o istorie cadru şi un ansamblu de naraţiuni în care mai multe istorii succesive sunt incluse în interiorul alte istorii.

Fondul poemului datează cu siguranţă din anii 500 Î.H., dar textul actual conţine multe adăugiri ulterioare ce fac imposibilă datarea cu precizie a diverselor sale părţi.

El este divizat în 18 părţi, iar doctrinele juridice le regăsim în majoritatea lor în partea a XII-a, sub denumirea de santi parva. Primele 129 de capitole prezintă obligaţiile regelui, următoarele 38, tratează despre obligaţiile speciale în timp de răstrişte, iar ultimele 189 de capitole, vorbesc despre moarte şi ieşirea din existenţa terestră.

De asemenea putem considera ca surse ale dreptului o lucrare ce aparţine domeniului artha, ce în traducere înseamnă ştiinţa utilului şi a guvernării.

Această lucrare are un conţinut machiavelic, punând mai mult accentul pe artha, decât pe dharma, susţinând că scopul scuză mijloacele.

O altă sursă a dreptului hindus este reprezentată de comentariile sau interpretările ulterioare numite nibandhas.

Începând din secolul al VIII-lea, nu s-au mai scris noi dharmasastras, în schimb, vechile scrieri au început să fie interpretate în lucrări ce se numesc nibandas. Ele au fost mult utilizate în perioada colonială, fără a se mai face mult caz despre tradiţionala dharma.

Cutuma

Cutuma, denumită achara, este de asemenea considerată ca o sursă de drept, înţelegându-se prin aceasta ca o extindere a practicii judiciare, fără ambiguitate în ceea ce priveşte virtuţile. Chiar şi cărţile anterioare evocă posibilitatea cutumei numind-o practica bunelor sadacara sau practica savanţilor sistacara: „Legile ţării, castele, familiile care nu se opun textelor, dispun de autoritate. Cultivatorii, comercianţii, crescătorii de animale, creditorii, meşteşugarii, au autoritatea de repeta şi de a face cunoscute regulile »[2].

Dacă în principiu sastras-ele sunt sursa teoretică a dreptului, în practică, maximele şi cutumele erau dominante. În fiecare localitate, fiecare castă are propriile sale cutume, propriul său tribunal numit panchayat sau propria adunare locală. Această adunare locală rezolvă toate dificultăţile sau conflictele ce apar în interiorul castei, sprijinindu-se pe opinia publică locală. Ea judecă conform lui dharma adaptat nevoilor locale ale castei şi intervine în orice fel de problemă religioasă şi juridică, aplicând pedepse ce pot merge de la dispreţ, până la excluderea din castă.

Caracteristicile lui Dharma

Deşi dharma este ceea ce se apropie cel mai mult de semnificaţia noţiunii de drept, are totuşi un statut particular şi foarte complex. Dharma nu prevede drepturi, ci doar îndatoriri. Fondat pe credinţa că există o ordine universale inerentă naturii şi lucrurilor, ordine necesară conservării lumii, dharma reprezintă ansamblul obligaţiilor ce se impun oamenilor, deoarece ele decurg în mod necesar din ordinea naturală a lucrurilor. În consecinţă, conceptul nostru de drept subiectiv apare pentru un hindus cu adevărat exotic, deoarece pentru ei dharma se axează pe ideea de datorie şi nu pe cea de drept.

Un caracter particular al lui dharma dezvoltat în dharmasastras, vizează rolul pe care îl are regele şi obligaţiile ce îi incumbă acestuia. Regele ce se numeşte raja nu are nici el drepturi, ba din contră, cum dharma lui este cea mai elevată, are obligaţia de a-şi face supuşii fericiţi (ranjayati). Încă o dată, obligaţiile lui sunt concepute ca o contribuţie obligatorie a sa la menţinerea echilibrului general. Responsabilitatea sa este de a menţine un echilibru între indivizii din regatul său. El trebuie să-l protejeze pe cel slab împotriva atacurilor celui puternic, ca cel puternic să nu-l devoreze pe cel slab, cum peştele mare îl înghite pe cel mic.

Dharma nu este aceeaşi pentru toţi, ea depinde pe deoparte de casta la care aparţine individul, iar pe de altă parte, de vârsta sa şi de stadiul de viaţă în care se găseşte.

Ce înţelegem prin castă?

Casta reprezintă un ansamblu de persoane ce posedă prin naştere dreptul de a se căsătorii între ele şi de a mânca împreună. Organizarea socială al Indiei este caracterizată de acest sistem al castelor.

Conform unui text din Rigveda, hinduşii sunt repartizaţi în principal în patru caste, varnas:

  • brahmanii – însărcinaţi cu predarea înţelepciunii şi cu sacrificiile;
  • kastriyas – războinicii însărcinaţi să protejeze ordinea cu ajutorul armelor;
  • varsyas – însărcinaţi cu comerţul;
  • sudras – însărcinaţi cu cultivarea pământului.

Restul populaţiei este expulzată în afara castelor şi consideraţi paria sau chandalas. În realitate, sistemul este mult mai complex, deoarece el se combină cu alt sistem, numit jati, sistem ce exista deja în India în momentul invaziei triburilor ariene.

În India există aproximativ 2000 de caste ordonate ierarhic, fiecare castă manifestând un real dispreţ faţă de castele inferioare.

Cum aveam patru caste, ca structură de organizare socială, la fel viaţa fiecărei persoane cunoaşte şi ea patru stadii sau etape de dezvoltare.

Prima etapă este cea de elev, brahmancharine, ce reprezintă începutul vieţii şi trebuie să fie consacrată celibatului, austerităţii şi studiului.

A doua etapă reprezentată de grahastha, este cea a şefului de familie sau a stăpânului casei.

A treia etapă este reprezentată de vanaprastha şi reprezintă ermitul retras în pădure şi debarasat de bunurile materiale ale acestei lumi.

Ultima etapă este cea de sanayasin ce reprezintă stadiul ascezei şi ascetul ca persoană.

Deşi dharma este un drept revelat, spre deosebire de dreptul evreiesc sau musulman, el nu este absolut, dharma se propune fără a se impune, fiind doar din punct de vedere teoretic imuabil.

Faptul că dharma se propune fără a se impune, se datorează faptului că el se suprapune unei societăţi deja existente în care fiecare castă, fiecare religie, fiecare familie, fiecare grupare socială, îşi aveau propriile cutume particulare.

Brahmanii care au compus dharmasastra nu erau pur teoreticieni şi nu se considerau ca legislatori, ci ei erau mai degrabă moralişti a căror misiune esenţială era de a revela oamenilor regulile de conduită ce decurgeau din natura lucrurilor. Regula ce trebuia respectată, cutuma, trebuia să fie conformă cu învăţătura din sastra. În caz de conflict, regula prevăzută în dharma se estompa în faţa regulii cutumiare, fără a reproşa oamenilor absorbiţi de sarcinile lor cotidiene, faptul că se conduc în funcţie de obiceiurile lor ancestrale. De asemenea, chiar dharmasastra recunoaşte întâietatea cutumei asupra regulii de dharma. Cel ce urmează obiceiul strămoşilor nu produce nici un rău, declară Manu (IV, 178), recomandând chiar regelui de a se informa asupra obiceiurilor castelor, a regiunilor şi ale familiilor şi de a fixa obligaţiile fiecăruia în conformitate cu aceste cutume (VIII, 41).

Astfel, în conformitate cu natura sa proprie, regula ce decurge din dharma nu se poate impune, ea nu poate decât să se propună, iar prescripţiile făcute de aşa zişii legislatori, nu devin reguli de drept, decât în măsura în care ele sunt acceptate de către populaţie, devenind astfel o practică.

În ceea ce priveşte faptul că dharma nu este decât din punct de vedere teoretic o lege imuabilă, totuşi, deşi textele prezintă o anumită fascinaţie uniformă, propun adesea soluţii diferite la aceeaşi problemă. Deşi în teorie dharma relevată este eternă şi imuabilă, aceste soluţii diferite le putem pune pe seama unor variaţii locale sau temporare, deşi avem de a face adesea cu opinii diferite în acelaşi text. Există două explicaţii pentru această stare de lucru:

  • există numeroase ocazii în care după enunţarea unui subiect particular din dharma, anumite reguli suplimentare să fie introduse pentru ca acesta să poată fi aplicat doar în caz de nevoie, fapt ce se traduce în general prin situaţie de nevoie sau de urgenţă, apat. Deşi apat este folosit adesea, el nu a fost niciodată definit cu claritate. Putem deduce că el se referă la stări de calamitate generală, cum ar fi inundaţiile sau perioadele de secetă, dar el se referă de asemenea şi la starea de urgenţă ce vizează unul sau mai mulţi indivizi. Această teorie a apad-ului, poate fi considerată ca posibilitate pe care autorii textelor de dharma o lasă ca dreptul să poată fi adaptat circumstanţelor.
  • Teoria conform căreia dharma este eternă şi imuabilă, trebuie adaptată unui alt concept foarte popular în hinduism. Hinduşii, ca şi vechii greci şi alte civilizaţii, consideră că succesiunea celor patru vârste ale lumii (yugas), se realizează ca o decădere de la ce este mai bun, la ce este foarte rău. Timpul prezent este cel al vârstei lui Kali, adică, ne aflăm în epoca Kaliyuga. În perioada primei vârste, echivalentul vârstei de aur la greci, dharma era perfectă, dar s-a diminuat cu un sfert la fiecare etapă următoare, ajungând ca în prezent, în epoca Kali, dharma s-a diminuat, rămânând doar un sfert din ea. În consecinţă, numeroase practici de evitat sunt descrise în textele dharma. De exemplu, textele cele mai recente au utilizat acest criteriu pentru a explica poziţiile anterioare şi contradicţiile ce apar în texte, în sensul că practici ce erau autorizate în primele vârste ale lumii, trebuie evitate în etapa actuală de Kaliyuga. Hinduismul crede în deteriorarea graduală a lumii şi în teoria eternului retur a celor 4 vârste. Concluzia logică pentru un hindus este că dharma şi dreptul sunt de fapt supuse unei schimbării continuu.

 

[1] Formule sau prescripţii rezumând teze ştiinţifice sau morale, formule maxime, sentinţe ş.a. A se vedea Petit Robert, p. 80

[2]

Loading...