loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Prin concepţia asiatică despre drept, ne referim la China şi Japonia, singurele despre care am avut acces la lucrări despre sistemul lor juridic.

China sau devalorizarea dreptului

Dreptul chinez, spre deosebire de dreptul musulman sau dreptul hindus, care sunt drepturi religioase, este mai degrabă un sistem juridic integrat într-o concepţie filosofică particulară pe care o numim confucianism. Acest fapt i-a creat Chinei anumite probleme în ceea ce priveşte impunerea unui sistem juridic bazat pe lege (fa), pornind de la un drept de sorginte filosofică bazat pe rituri (li). Istoria dreptului chinezesc este practic istoria antagonismului dintre li şi fa. În scurta noastră prezentare şi analiză a celor două concepte opuse, vom vedea cu claritate dihotomia dintre guvernarea de către oameni şi guvernarea legilor.

Conform unui autor chinez, prima lege în China a apărut acum 4.000 de ani, sub dinastia Xia, prima dinastie din istoria Chinei. Despre această perioadă, nu cunoaştem mare lucru, istoria Chinei fiind de fapt o succesiune de perioade de fărâmiţări şi unificări.

Lucrurile devin mult mai precise odată cu mileniul I Î.H., când apare un regim feudal şi se dezvoltă o clasă privilegiată compusă din războinici şi savanţi. Această perioadă, este urmată de perioada fărâmiţării în stare militarizate ce se luptă permanent.

Perioada cuprinsă între secolul VI şi IV Î.H., este cea mai propice dezvoltării filosofiei chinezeşti, atât din punct de vedere politico-economic, cât şi datorită apariţiei a două mari personalităţi: Confucius şi Mencius.

Începe în această epocă o perioadă de restaurare a unităţii imperiului şi de expansiune chineză ce a dus la dezvoltarea fără precedent a relaţiilor dintre Asia Orientală şi celelalte regiuni ale continentului.

Pe de altă parte, reunificarea Chinei a dus la apariţia unei birocraţii foarte puternice, ce încerca să-şi consolideze poziţia prin editarea unei istorii oficiale despre perioada frământărilor militare şi divizarea Chinei.

Guvernarea de către oameni sau guvernarea de către legi?

În gândirea chinezească se confruntă două modele de guvernare: confucianismul şi legiştii.

Confucianismul este adeptul guvernării prin oameni. Gândirea lui Confucius poate fi înţeleasă în contextul istoric al Chinei, care din secolul VIII Î.H. a cunoscut o mare deteriorare a ordinii morale şi politice, o slăbire a autorităţii împăraţilor asupra vasalilor ce se răzvrăteau în permanenţă împotriva centrului într-o dorinţă oarbă de supremaţie. Există o distincţie între micii vasali apropiaţi Casei Imperiale Zhou şi regatele mai mari de la periferia imperiului, acele societăţi barbare a căror putere în plină expansiune a culminat cu victoria finală şi unificarea imperiului sub dinastia Qin.

Confuncius era originar din Lu, vasalitate intim legată de istoria dinastiei Zhu, dar care nu scăpase nici ea fenomenului general de uzurpare şi degradare. În ideea de a remedia această situaţie, Confucius şi-a stabilit ca obiectiv de a regăsi ordinea de altă dată. Cum nu putea realiza acest ideal în domeniul politic, el a încercat să restabilească acest echilibru în planul moral prin învăţăturile sale.

Confucius susţine că dacă încercăm să conducem poporul cu ajutorul legilor şi realizăm o regulă uniformă bazată pe sancţiuni, poporul va încerca în mod natural să evite aceste sancţiuni, fără să aibă remuşcări sau sentimentul de ruşine. În schimb, dacă vom conduce poporul cu ajutorul virtuţii, realizând o regulă uniformă pe baza riturilor, poporul va achiziţiona sensul ruşinii, devenind mai bun.

Confucius considera că sentimentul ruşinii implementat în inima oamenilor prin rituri, are ca efect faptul că oamenii devin mai buni şi rezistă tentaţiilor de a comite o crimă, iar acest lucru se realizează mai mult din motive morale decât din cauza fricii de sancţiune. Confucius crede că omul este bun din naştere, dar devine rău din cauza mediului care îl degradează.

În gândirea confuciană, sentimentul de ruşine provine din orice violare a unei obligaţii sociale sau a unei reguli de etichetă. O acţiune este ruşinoasă din momentul în care ea nu corespunde statutului social al actorului. Este de preferat, în viziunea lui Confucius, guvernarea prin exemplu. Suveranul şi oamenii virtuoşi, înţelepţii, trebuie să încarneze prin conduita lor adeziunea la rituri. Astfel poporul este educat şi ordinea socială rămâne în armonie cu ordinea naturală.

Fără a nega în totalitate utilitatea pedepsei, confucianiştii îi limitează aplicarea ei la întreg poporul şi chiar atunci când se aplică de către suveran, trebuie ţinut cont de consideraţiile morale şi sociale. Respectul faţă de rituri, loialitatea faţă de împărat fac apel la bună-voinţa suveranului, iar violarea acestor norme nu trebuie să agraveze sentinţa lor. Aceasta este calea regală a guvernării , guvernarea de către oameni.

În opoziţie cu filozofia lui Confucius, şcoala legilor sau curentul legiştilor, îşi află originea în teoriile elaborate de către un discipol al lui Confucius, Xunzi care a trăit între anii 300-237 înainte de Cristos, în momentul în care statul reprezentat de dinastia Quin era pe cale de a cucerii puterea absolută asupra tuturor regatelor din China.

Xunzi considera că omul nu este bun prin natură şi din contră studiul şi legile contrângătoare ale societăţii îl conduc spre o stare de justiţie şi de bunăstare. El conferă astfel societăţii şi represiunii, rolul de a dirija omul şi de a-i corija aspectele rele din acesta. El este părintele spiritual al consilierilor teribilului împărat Quin Shi Huangi care au fost şi fondatorii şcolii legiştilor, Li şi Han Feizi. În viziunea lor dacă am aştepta să găsim un lemn drept în pădure ne-ar trebui câteva generaţii pentru a fabrica o săgeată sau dacă am aştepta să găsim un lemn rotund în natură, nu ne-ar fi de ajuns nici o mie de generaţii ca să construim o roată.

Pentru ei singurul fundament al moralei este frica de poliţie şi magistraţi. Singurul scop al societăţii este ordinea şi randamentul. Prinţul legiferează, iar funcţionarii trebuie să stabilească pedepsele. În loc de a guverna prin rituri trebuie să guvernăm prin coduri şi prin frică. Cei doi autori sunt singurii în tradiţia chineză care au ridicat legea la rang de normă supremă, publică, obiectivă şi imperativă.

Când regele Quin a unificat şi ultimile principate, ministrul său a decis să aplice întregii Chine metodele care îl făcuseră invincibil. Atunci când a convocat funcţionarii pentru a le cere părerea asupra acestei revoluţii autoritare şi centraliste, un confucian a avut curajul să critice această atitudine, fapt ce l-a determinat pe Li să-l acuze de complot şi incitare la revoltă a poporului, sfătuindu-l pe rege de a arde toate cărţile confucienilor. Regele a acceptat acest sfat oprindu-şi doar pentru el câte un exemplar din fiecare carte în biblioteca sa personală. Dar cum confucienii cunoşteau pe de rost aceste scrieri şi le transmiteau pe cale orală, l-au determinat pe Li să-i aresteze în masă şi să execute 460 dintre ei îngropându-i de vii.

În 206 un om fără rang nobiliar s-a aşezat în fruntea unei rebeliuni ce a pus capăt dinastiei Quin, înlocuind-o cu dinastia Han. Deşi dăduseră foc bibliotecii imperiale unde se aflau şi colecţiile de cărţi interzise, confucianismul nu a dispărut, din contră el a devenit doctrina oficială a dinastiei Han, care a înlăturat ideologia legiştilor ce nu făcuse altceva decât să fundamenteze ideologic cruzimile făcute de dinastia Quin.

În toată istoria ulterioară a Chinei, aceste două şcoli au fost într-o permanentă competiţie, deşi confucianismul a predominat cel mai mult.

Caracteristicile dreptului chinez tradiţional

 

Caracterul dreptului chinez tradiţional sau mai exact concepţiile tradiţionale despre drept în China, reflectă cele două şcoli de gândire mai sus amintite. Confucianismul a lăsat moştenire gândirii chineze neîncrederea faţă de drept şi noţiunea de li.

Conform unei legende, dreptul ar fi fost inventat în secolul al 23-lea înainte de Cristos de către un popor barbar, Miao, care a fost după aceea exterminat de către zei. Proverbul ne spune „ statul este bine administrat când scara şcolii e tocită şi iarba creşte pe cea a Tribunalului” .

Ideea dominantă este că recursul la drept nu e nimic altceva decât simptomul unui eşec nedemn de un om civilizat. Poporul chinez trăieşte în mod normal în afara dreptului. El nu se întreabă niciodată care sunt regulile formulate de către legi şi nu merge niciodată în faţa judecătorilor, el îşi reglează raporturile cu celălalt în funcţie de semnificaţia ce o are despre normalitate, având în vedere concilierea şi armonia.

Tendinţa de a evita procesul se bazează pe credinţa că el este dezonorant şi aduce un mare prejudiciu păcii sociale. Trebuie întotdeauna căutat compromisul, concilierea, soluţia tranzacţională ce-i protejează şi pe unii şi pe alţii : Li trebuie să fie suficient pentru a menţine ordinea.[1]

 

Semnificaţia noţiunii de Li

 

Deşi noţiunea de Li este cea care se apropie cel mai mult de semnificaţia conceptului nostru de drept, ea este totuşi departe de sensul pe care i-l dăm noi.

Li este ansamblul de reguli de convenienţă şi de bună creştere ce se impun omului onest. El reprezintă în acelaşi timp uzajele cotidiene ale oamenilor simpli cât şi legile morale propuse de către oamenii de mare virtute. Aceste reguli exprimă ordinea naturală spre care omul tinde, sunt reguli de comportament fără a fi însă reguli generale deoarece ele diferă în funcţie de persoanele între care există aceste raporturi. Există rituri proprii fiecărui tip de raport între oameni, atât în familie cât şi în clan şi în societate.

Noţiunea de Li nu cunoaşte drepturile subiective deoarece oamenii nu au drepturi ci doar obligaţii, atât faţă de semenii lor cât şi faţă de superiori şi de societate. Idealul este de a te supune superiorilor în cadrul celor cinci relaţii descrise de către Confucius : tânărul să se supună bătrânului, fiul tatălui, soţia soţului, prietenul prietenului şi subiectul (supusul) prinţului.

Din punctul de vedere al confucianiştilor noţiunea de Li ar trebui să fie suficientă menţinerii ordinii, deşi ei recunosc că ea nu poate să fie suficientă în raport cu toţi oamenii. Li este dreptul oamenilor de bine, dar pentru masa mare, pentru criminali şi pentru cei care nu sunt civilizaţi, cum ar fi străinii, ne trebuie legi : „ Li nu coboară până la popor şi nici pedepsele nu urcă până la nobili „.

Dacă moştenirea confucianiştilor este conceptul de Li, în ceea ce priveşte legiştii, ei l-au lăsat moştenire pe cel de fapt, adică dreptul şi legile. Legile nu au fost ignorate de către tradiţia chinezească, doar că ele au fost circumscrise unui domeniu precis.

În China au existat coduri de legi înainte de formarea statului unitar. Avem cunoştinţă de existenţa a cel puţin 18 coduri datând din perioada secolului IV-lea înainte de Hristos, deşi ele nu au fost conservate. Primul cod conservat în totalitatea sa este cel al dinastiei Tang din 737 după Hristos, urmat de cel al lui Song, 963 după Hristos, cel al lui Ming, 1367 după Hristos şi de cel al lui Quing, 1647 după Hristos.

Fiecare dinastiei îşi face codul său copiind numeroase elemente din cele anterioare ajungându-se adesea până la 1500 de articole într-un cod.

Aceste codificări ale legilor se ordonează în două serii distincte :

  1. Huindian sau codul administraţiei
  2. Luli sau codul penal ce vizează funcţionarii şi ansamblul populaţiei.

Cele două tipuri de coduri au aceleaşi diviziuni corespunzătoare repartizării competenţelor între cele 6 ministere ce compun  guvernul. În fapt, aceste coduri sunt considerate şi un fel de arhive ale actelor guvernamentale. Ele conţin adesea o legislaţie primară şi chiar dacă pot fi aduse la cunoştinţa publică ele sunt în principal destinate administraţiei.

În ceea ce priveşte partea penală ele descriu circa 2000 de infracţiuni. Pedepsele sunt severe cum ar fi moartea, deportarea, munca forţată, biciul sau bastonul. Printre crimele cele mai grave figurează nesubordonarea filială, deoarece ea aduce atingere autorităţii tatălui familiei. Aceste coduri nu intervin în domeniul cutumelor care guvernează cea mai mare parte a vieţii sociale.

 

[1] În 1994 erau înregistraţi în China mai mult de 10 milioane de mediatori, medierea civilă reglând aproape totalitatea conflictelor familiare

Loading...