Pentru a înţelege mai bine concepţia japoneză despre drept trebuie să parcurgem mai întâi pe scurt, istoria dreptului în Japonia.
Putem diviza istoria dreptului japonez în trei perioade, antichitatea, perioada ritsu–ryo şi perioada feudală.[1]
În ceea ce priveşte prima epocă, cea a societăţii japoneze antice, primele informaţii scrise ne sunt date de către scrierile chinezeşti. Astfel, după cronicile dinastiei Han, societatea japoneză era divizată, în jurul secolului I al erei noastre, în sute de clanuri independente ce se aflau în permanent război unele cu altele. Spre secolul II DH aceste clanuri se regrupează progresiv în circa 30 de ţări. La începutul secolului al III-lea aceste ţări au fost unite sub puterea Reginei Himiko a statului Yamatai, Regină considerată de majoritatea istoricilor ca fiind strămoaşa familiei imperiale actuale.
Himiko era considerată ca fiind ca stăpâna religioasă supremă ce administra cultul străbunilor. Religia japoneză îi consideră pe strămoşi drept zei care, plecând din lumea aceasta, merg să servească divinitatea supremă. Fundamentul puterii politice al Reginei Himiko era deci de natură religioasă. Ca mărturie a acestui fapt stau semnificaţiile religioase ale cuvintele japoneze vechi ce desemnau afacerile politice : a guverna în japoneza veche se spunea shirasu, cuvânt ce însemna a cunoaşte.
Scopul esenţial al politicii consta în a cunoaşte voinţa zeilor. Politică în limba japoneză se spune matsurigoto, ce înseamnă cult religios, iar legea, nori, vine de la cuvântul noru , ce înseamnă a declara. Legea este voinţa zeilor declarată prin intermediul interpuşilor dintre zei şi popor. Intermediarul dintre divin şi popor era, la japonezi, aproape întotdeauna o femeie. Cu toate acestea Himiko nu exersa ea însăşi voinţa zeilor,ea era doar regină, lăsându-l pe fratele ei să îndeplinească concret această voinţă divină.
Instituţiile politico-judiciare japoneze reflectau maniera de gândire proprie poporului japonez. Astfel, japonezii antici considerau că delictele nu sunt altceva decât simple murdării pe care zeii le detestă şi încercau să se purifice prin ceremonii religioase de aceste murdării.
În epoca regimului Ritsu-ryo asistăm cum puterea imperială, încet, încet laicizată, riscă să fie răsturnată de către clanuri puternice. Partizanii familiei imperiale încearcă să stabilizeze statul prin concentrarea tuturor puterilor statale în mâna guvernului împăratului, dar această centralizare coincidea cu apariţia guvernării birocratice în China şi avea ca scop realizarea unei coeziuni naţionale urgente pentru a se apăra de o posibilă invazie chinezească.
Astfel, la începutul secolului al VII-lea ( reforma lui Taika, 646) asistăm, în ciuda rezistenţei clanurilor puternice, la apariţia unei organizări statale centralizate în Japonia după modelul celei chineze, organizare în care împăratul guvernează personal şi toate instituţiile politice chinezeşti sunt transplantate în sistemul japonez.
Conceptul de drept : ritsu – ryo
După modelul Chinez, mai multe coduri au fost promulgate şi puse în aplicaţie, dând naştere astfel la un sistem juridic numit sistemul ritsu – ryo deoarece el este compus din două părţi cea de ritsu şi cea de ryo.
Ritsu este un corp de reguli represive, iar ryo un corp de reguli admonestatoare ce reprimă sau condamnă. Aceste legi au un caracter intens moral legate strâns de doctrina confucianistă, conform căreia acest corp de legi are ca misiune fie să încurajeze poporul de a face bine, fie de a pedepsi răul pe care el îl comite. Scopul acestor legi este de a educa poporul.[2] Educarea poporului fiind în sarcina funcţionarilor publici, regulile de drept administrativ ocupă un loc foarte important în acest cod. În ceea ce priveşte regulile penale ce compun codul ele sunt de asemenea esenţiale, în schimb cele ce compun dreptul civil sunt foarte puţine.
Scopul acestor coduri fiind în primul rând educarea, un accent deosebit s-a pus pe diseminarea lor în rândul poporului de unde şi necesitatea înfiinţării unei Facultăţi de Drept numită Daigaku. Daigaku este o şcoală naţională de administraţie destinată formării funcţionarilor de stat. Ştiinţa dreptului s-a bucurat de un mare respect pe parcursul acestei întregi perioade, fapt excepţional pentru istoria Japoniei.
Sistemul de drept ritsu – ryo nu a avut însă o viaţă prea lungă în Japonia, mediul cultural diferit de cel al Chinei nu a permis aclimatizarea acestor legi. Multe dintre ele au căzut în uitare fiind înlocuite de alte practici administrative şi judiciare ce le-au înlocuit.
Acest sistem juridic a avut totuşi un avantaj, el a permis guvernului imperial să concentreze toate puterile statului în mâinile împăratului privând astfel marile clanuri de propriile lor puteri politice. Pentru a le impune şi a le face eficiente aceste puteri au fost impregnate şi de o reprezentare religioasă prin care s-a inventat cultul împăratului ca dumnezeu viu pe pământ.
În secolul al VIII-lea, la începutul erei Taika, împăratul proclama în spiritul confucianismului ca toate pământurile şi toţi subiecţii să fie supuşi direct autorităţii imperiale, astfel funcţiile publice şi fondurile de pământ au fost distribuite de către puterea imperială.
Secolul al IX-lea cunoaşte şi el din ce în ce o mai mare tendinţă de apropiere a funcţiilor publice şi a terenurilor. Pe de altă parte asistăm la apariţia unei clase militare profesioniste de soldaţi recrutaţi din popor. În ciuda acestor eforturi de concentrare a puterii în mâinile împăratului asistăm în următoarele două secole la prăbuşirea puterii centrale şi la apariţia regimului feudal în Japonia.
Regimul feudal în Japonia cunoaşte două etape distincte : cea a feudalităţii dualiste şi cea a feudalităţii unitare.
Feudalismul dualist este un regim mixt compus din feudalitate şi sho (sho înseamnă terenurile aflate în proprietatea puterii centrale) . Aceste proprietăţi imperiale sho, nu sunt suprimate ci doar utilizate ca bază economică a regimului feudal, acesta din urmă necontrolând în această etapă decât domeniul de buke ( samuraii ).
Caracteristicile esenţiale ale acestui regim sunt legăturile de vasalitate şi beneficiul fondat pe sho. Legătura de vasalitate îmbracă un profund caracter familial. Fiecare grup de bushi ce se află în legătură de rudenie de sânge constituie un grup coerent pe care şeful său îl dirijează. Vasalul îi datorează o supunere absolută suveranului său fără a putea în schimb să ceară în justiţie vreo obligaţie din partea suveranului. În general, dreptul acestei perioade este un drept cutumiar în care morala ocupă un loc important. Sistemul moral se bazează pe doctrina confucianistă constituindu-se într-o manieră spontană în viaţa cotidiană.
Perioada feudalismului unitar apare odată cu erodarea puterii vechilor proprietari de sho şi a puterii funcţionarilor publici numiţi de către Curtea Imperială pentru administrarea proprietăţii şi se caracterizează prin apariţia unor noi oameni puternici locali ce înlătură cele două clase şi preiau puterea politică în teritoriile ocupate. Asistăm astfel spre sfârşitul secolului al XV-lea la apariţia unor micuţe state independente, ce nu încetează de a se război între ele. La capătul unei lungi perioade de războaie particulare violente Tokugawa Iyeyasu a reuşit să pună bazele solide ale unui regim unitar feudal în 1603 graţie politicii sale abile şi aşa zisei Sakoku (închiderea ţării), regim ce va dura pânâ în 1868.
Noul regim este în întregime feudal şi toată Japonia este supusă dominaţiei Bushis. Şeful Guvernului central este unul dintre daimio, dar cel mai mare şi cel mai puternic dintre ei şi poartă titlul de shogun.
El posedă cel mai mare domeniu pe care îl guvernează direct în timp ce restul pământurilor este partajat în bucăţi mai mici date în posesie vasalilor. Chiar şi Curtea Imperială era sub supravegherea directă a shogunu-lui, împăratul fiind doar simbolul unităţii naţionale.
Societatea japoneză din această epocă se caracterizează prin faptul că toate relaţiile sociale sunt fondate pe un principiu rigid şi minuţios de supra ordonare şi de subordonare. Nu doar legăturile de vasalitate sunt dominate de acest principiu, ci chiar şi legăturile dintre stăpâni şi domestici, dintre părinţi şi copii, dintre soţi şi soţii, se supuneau acestui principiu. Clasele ce compuneau societatea erau : clasa kuge ( nobilii de la Curtea Imperială) , clasa buke, clasa prelaţiilor ( bidişti şi şintoişti) şi clasa lucrătorilor de rând şi a condamnaţilor.
Prin lucrători de rând înţelegem ţăranii, meşteşugarii şi comercianţii. Deşi cei mai respectaţi, ţăranii, erau cei ce aveau viaţa cea mai grea, fiind obligaţi să muncească, fără repaus, de la răsăritul soarelui până la miezul nopţii. Nici meşteşugarii şi nici comercianţii citadini nu aveau o viaţă mai fericită, fiind obligaţi să trudească continuu şi să fie recunoscători clasei bushi , căreia îi datorau privilegiul de a locui în oraş.
Fiecare clasă socială era separată de o linie definitivă şi de netrecut de celelalte clase. Fiecare individ este ataşat de la naştere unei stări sociale determinate pentru toată viaţa, poziţie ce-i impunea o manieră de viaţă adaptată statutului său: casă, haine, culori, hrană. Aroganţa bushi–lor era foarte mare, ei dispreţuiau clasele inferioare pentru simplul motiv că ele nu sunt ca ei.
În ceea ce priveşte dreptul, putem spune că dreptul cutumiar era dominant în toate domeniile. Sistemul juridic nefiind unificat, fiecare han (teritoriu guvernat de un superior) avea autonomia politico–juridică proprie locului său. Deşi, dreptul bakufu nu se aplica decât în cadrul domeniului guvernat direct de către shogun , totuşi toate drepturile regionale i se asemănau. Astfel, acest regim este compus din două elemente : o putere centrală foarte puternică şi teritorii autonome ce se apropie şi se diferenţiază de puterea centrală într-o permanentă mişcare fie centripetă, fie centrifugă.
Alături de dreptul cutumiar, existau şi legi ce vizau menţinerea regimului feudal. Astfel, pentru majoritatea japonezilor dreptul nu însemna altceva decât mijloace de constrângere folosite de către autorităţi pentru a-şi realiza voinţa lor. De aceea în psihologia japonezilor s-a format acel complex denumit menju -fukukai ce înseamnă că nu ne supunem decât în aparenţă şefului, revoltându-ne în străfundul nostru în permanenţă contra lui. Astfel, dreptul pentru japonezi e sinonim pedepsei fiind considerat de oamenii oneşti ca un lucru indezirabil şi chiar detestabil de care trebuie să ne îndepărtăm cât de mult posibil. Idealul unui om onest de a nu fi niciodată subiect de drept.
Societatea japoneză nu era guvernată de către drept ci de reguli de conduită numite giri. Aceste reguli, ca reguli de conduită nu presupun nici un fel de relaţii de drept sau de obligaţii. Semnificaţia cuvântului giri provine din două particule gi - just drept şi ri – motiv sau procedeu rezonabil, şi înseamnă maniera în care trebuie să ne comportăm faţă de celălalt ţinând cont de situaţia sa socială.
[1] A se vedea Noda Yosiyuki, introduction au droit japonais,Paris, Dalloz 1966 pagina 285 şi urm.
[2] În Occident rolul esenţial al dreptului este de a tranşa litigiile .Perspectiva lui Confucius este alta: dacă cunosc un litigiu nu pot face altfel decât celelalte persoane, dar ceea ce vreau cu adevărat este de a face în aşa fel încât să nu existe niciodată un proces