loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În concepţia occidentală justiţia este un principiu filozofic, juridic şi moral ce se bazează pe respectul faţă de drept, de echitate ca fundament al vieţii sociale şi de civilizaţie. Am văzut în capitolul anterior că în culturile africane şi asiatice noţiunea de justiţie era diferită faţă de ceea ce înţelegem noi, ca moştenitori direcţi ai culturii greco – latine şi iudaice.

A înfăptui justiţia în Africa, însemna respectarea tradiţiei şi a strămoşilor. Induismul propunea o justiţie legată de acceptarea ordinii naturale a lucrurilor, obligaţiile indivizilor fiind definite de către caste într-o absenţă totală a principiului echităţii. În China populaţia era neîncrezătoare în justiţie şi în Tribunale, filozofia chineză propunând armonia şi pacea grupului. Toate aceste specificaţii ale cuvântului justiţie, s-au şters progresiv impunându-se în procesul globalizării şi mondializării viziunea occidentală despre justiţie.

În cultura occidentală termenul justiţie este polimorf, semnificaţiile lui depinzând de epocile şi de civilizaţiile ce s-au succedat. Pentru filozofia antică occidentală justiţia este înainte de toate o valoare morală prin care se realizează un comportament de respect şi echitate faţă de celălalt. Această atitudine presupusă înnăscută în conştiinţa umană este la originea unui sens al justiţiei ca valoare universală, ce face din fiinţa umană o entitate aptă să evalueze şi să judece atât propriile ei decizii şi acţiuni cât şi pe cele ale celorlalţi .

Justiţia ca instituţie este organul social constituit al justiţiei ca funcţie ce trebuie să facă dreptate şi să exprime adevărul.

Această noţiune, poate fi abordată sub următoarele aspecte:

  • justiţia în sens filosofic de ideal individual sau colectiv;
  • justiţia ca normă specifică unei societăţi sau a unei autorităţi;
  • justiţia ca instituţie caracteristică societăţilor umane.

Justiţia este o noţiune filosofică a cărei dezvoltare este mărturia unei evoluţii a gândirii şi a sistemelor de gândire. Încă de la începuturile filosofiei, înţelepţii au pus problema unei justiţii universale, independentă de societăţile umane, ca ideal în sine, independent de culturile particulare.

Primele abordări ale acestui concept le găsim la filosofii presocratici care afirmau încă de la secolul al V-lea Î.H., că dacă nu ar exista injustiţie, nu am cunoaşte nimic despre justiţie[1]. Observăm astfel, că justiţia era definită prin antonimul ei, iar idealul de justiţie în sine nu se putea înţelege decât prin opoziţia faţă de injustiţie ca stare de haos social.

Justiţia ca ideal individual sau colectiv a fost subiectul numeroaselor teorii filosofice şi metafizice la fel ca şi noţiunile de libertate, egalitate sau societate.

În această perspectivă, justiţia devine o realitate practică, mai mult decât una filosofică în Roma Antică, prin apariţia normei de drept.

Pe parcursul antichităţii, justiţia se distingea ca medie a două concepte diferite, dreptul şi morala. Justiţia morală sau Dike, era diferită de justiţia legală sau cea de drept, cum se evidenţiază cel mai bine în dreptul roman.

Pentru greci, cel just se numea Dikaion, prin derivare de la dike, justiţia fiind o virtute şi nu o regulă. Justul este ceea ce ar trebui să stabilim în relaţiile cu ceilalţi. Noţiunea de just stabileşte legalitatea între membrii comunităţii şi cei ai cetăţii.

Pentru filosofii presocratici, justiţia ca virtute este o necesitate înscrisă în esenţa însăşi a lumii şi prin participare, ea are drept rol instituirea unei armonii generale.

Privită ca armonie, ca principiu al concordiei şi ca virtute partajată, ea participă la repararea dezechilibrului şi dizarmoniei, instituind ceea ce grecii numeau cosmosul.

Sofiştii încearcă pentru prima dată să rupă această unitate universală a presocraticilor, afirmând că legile sunt artificiale şi că ele nu există decât pentru a asigura conservarea societăţii şi satisfacerea intereselor ei.

Concepţia lor despre justiţie ca instrument al puterii, este mult ridicată de către Socrate într-o opoziţie radicală ce va reapărea pe întreg parcursul istoriei societăţii noastre.

Socrate consideră că justiţia poate fi comparată cu medicina care asigură sănătatea corpului. Această metaforă, reluată la nesfârşit de filosofia greacă şi după aceea de cea romană, face o analogie între corpul social şi corpul biologic. În acest caz, justiţia nu este altceva decât un mijloc de conservare a sănătăţii societăţii, deci o virtute prin excelenţă[2], strâns legată de un alt concept ideal, educarea cetăţenilor.

Dacă buna guvernare a cetăţii este condiţia esenţială a realizării a acestui ideal de educaţie, justiţia este înainte de toate o calitate individuală. Este vorba în fond de o dispoziţie a sufletului, de o virtute fără de care societatea nu ar ştii cum să fie justă.

 

[1] Heraclit

[2] Letitia Mouse, la justice ou la nature des choses selon Platon, la justice p.26-39

Loading...