loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Odată cu tomismul, raţiunea, intelectul sunt din nou revalorizate în raport cu tradiţia augustiniană. Am putea spune că tomismul este un intelectualism în sensul că el redă intelectului o valoare şi o demnitate proprie.

Efortul lui Toma constă deci, în reconcilierea teologiei revelaţiei cu raţiunea filozofică. Nu trebuie să uităm că Sfântul Toma a fost mai întâi şi înainte de toate un teolog, marea sa operă se intitulează Suma Theologia, iar meseria lui de profesor a fost consacrată teologiei. El este acela care citeşte şi comentează cartea Livre des Sentences a lui Pierre Lombard , carte ce reprezenta baza învăţământului teologic din epocă. Singura diferenţă este că această teologie era o teologie ce nu excludea raţiunea, recunoscând intelectului uman un drept propriu. În felul acesta Toma urmează calea deja trasată de către marele înţelept, Sfântul Albert cel Mare.

Pentru a înţelege momentul tomismului trebuie să pornim  de la o dispută celebră, pur intelectuală, ce îl opunea pe Albert cel Mare lui Averoes sau mai bine zis comentariului acestuia din urmă la Tratatul despre suflet al lui Aristotel, deoarece Averoes era deja mort.

Între 1256 – 1257 în timp ce sejurna la Cuire, Albert ţinea o cuvântare pe tema următoare : după separarea dintre suflet şi corp subzistă doar o fiinţă unică spirituală sau există încă distincţii individuale? Sufletul nemuritor este în continuare un suflet individual? 

Această dezbatere este fundamentală, deoarece este în joc aici, în gândirea creştină, statutul ontologic al individului şi, prin extensie, problema subiectului individual. Gândirea creştină este forţată în mijlocul acestui mileniu al XIII – lea, de o întrebare ce nu şi-o mai pusese niciodată până atunci. Deşi, în general, creştinismul subînţelegea în principiile sale o recunoaştere a demnităţii individului, numai odată cu această dispută declanşată de Averoes, gânditorii creştini încep să gândească din punct de vedere metafizic şi teologic individul şi pun bazele unei ontologii a subiectului. Această problemă este esenţială pentru filozofia dreptului deoarece ea pune accentul pe rolul subiectului în istorie, fapt ce stă la baza formării gândirii juridice moderne.

Gândirea creştină este confruntată cu această problemă a subiectului deoarece Averoes în comentariul lui la Cartea despre suflet a lui Aristotel susţine o teză ce ne-ar putea părea stranie azi, dar care a turmentat gândirea scolastică. Dacă teza lui Averoes spune adevărul despre Aristotel, atunci înseamnă că trebuie acceptată filozofia în lumea creştină.

Averoes pune problema în felul următor : atunci când noi cunoaştem ceva, tu şi eu, avem noi aceiaşi idee, aceiaşi idee despre lucru cunoscut şi deci, aceiaşi cunoştinţă? Dacă nu este aşa, înseamnă că însăşi ideea de a cunoaşte este imposibilă, deoarece noi vom cunoaşte prin idei diferite şi deci cunoştinţele noastre despre acelaşi lucru vor fi diferite, lucru ce este contradictoriu. Trebuie deci să înţelegem cum e posibilă unitatea cunoaşterii, o unitate care e conţinută în conceptul însăşi de cunoaştere.

Faptul de a cunoaşte este o impresie. Pentru a înţelege reprezentarea pe care şi-o făceau despre procesul cognitiv la acea epocă trebuie să înţelegem „ doctrina celor două intelecte a lui Aristotel „ . O distincţie generală  şi fundamentală în ontologia lui Aristotel este cea dintre act şi putere. Această distincţie se aplică intelectului şi ne obligă să distingem între intelectul agentului ( în ordinea actului) şi intelectul posibil ( în ordinea puterii) . Intelectul posibil este capacitatea noastră, facultatea de a fi impresionaţi de către concepte. Eu cunosc, deoarece conceptul lucrului se imprimă în intelectul meu posibil adică se actualizează în mine.

Intelectul meu posibil este deci ca o placă de ceară, iar conceptul este de forma unei ştampile, a unei mărci ce se poate imprima în ceară, ca o tăbliţă pe care nu este scris nimic, cum spune Aristotel. Eu cunosc, atunci când forma este imprimată în intelectul posibil.

Ceea ce se poate imprima în intelectul meu nu este decât o formă pentru că nimeni nu a văzut niciodată ca în intelect să intre materie. Aceste forme ( astăzi numite concepte) se numesc în limbajul filozofiei medievale forme inteligibile. Problema pe care trebuiau să o rezolve era următoarea : Cine imprimă aceste forme ? Sau cu alte cuvinte ce este intelectul agent ?

Să revenim pentru moment la noţiunea de formă inteligibilă. Aristotel ne spune că lucrurile din această lume, lumea creată pentru creştin, sunt compuse din formă şi materie. Dar a cunoaşte înseamnă a cunoaşte numai prin formă. De exemplu, când spun: eu îl cunosc pe Gorgias, Gorgias este un nume propriu ce desemnează un lucru individual adică un compus particular din formă şi materie; dar când spun că eu cunosc termodinamica, cuvântul cunosc este folosit într-un alt sens.

Dacă în primul caz cunoaşterea se referea la o persoană cu care aş fi putut să cinez, în al doilea caz e de neconceput ideea de a lua masa cu termodinamica, ideea de a o cunoaşte înseamnă că eu îi cunosc principiile şi noţiunea de entropie.

Această cunoaştere ştiinţifică e o cunoaştere prin concepte, cu alte cuvinte prin abstracţii generale şi universale cum sunt în cazul nostru legile termodinamice. Aristotel spunea că nu poate exista ştiinţă decât în măsura în care ea este ştiinţă a universalului. Cunoaştem în acest sens nu copacul ci ideea de copac, nu pe acest om concret, ci ideea de om, cu alte cuvinte acele forme inteligibile de copac şi om. Acest lucru presupune abstractizarea, adică separarea formei inteligibile de materie şi imprimarea ei în intelectul nostru.

Nu trebuie să confundăm aceste idei sau forme inteligibile ale lui Aristotel cu ideile platoniciene. Ideile lui Aristotel nu sunt nimic altceva decât abstractizări ale lumii reale . Fiinţa umană gândeşte prin imagini.

Şi Sfântul Toma afirma că noi nu putem cunoaşte decât prin „ fantasme” , nu în sens freudian, ci în sensul originar de imagini. Fantasmele (imaginile) sunt rezultatul activităţii imaginaţiei noastre asupra senzaţiilor şi a percepţiilor. Ideea , forma inteligibilă este rezultatul activităţii de abstractizare pe care o face intelectul agent asupra fantasmelor noastre şi reprezintă trecerea de la imagine la noţiune, adică la concept.

Toată cunoaşterea atât pentru Sfântul Toma cât şi pentru Aristotel, începe de la simţuri, această teorie se numeşte realismul tomist, cu precizarea că simţurile nu sunt suficiente, ele singure nu ajung pentru a avea o cunoaştere. E nevoie în continuare de o activitate a imaginaţiei şi a intelectului agent, care să imprime formele inteligibile în intelectul posibil.

Pentru Sfântul Toma noi nu putem să avem nici un concept şi nici o idee, dacă nu avem mai întâi senzaţia. Această teorie a cunoaşterii simplificată la extrem aduce în prim plan o revalorizare a lumii exterioare, a naturii care devine decisivă în istoria ideilor.

Dar să revenim la întrebarea noastră de început : Cine sau ce garantează unitatea cunoştinţelor noastre fără de care adevărul nu este posibil ca adevăr împărtăşit de toţi ?

Soluţia lui Averoes este , din punct de vedere creştin, inacceptabilă şi eretică. La această erezie Sfântul Toma răspunde într-un text important De unitate intellectus, considerat a fi unul dintre textele fondatoare a problemei subiectului.

Teza lui Averoes este dublă deoarece ea vizează atât intelectul agent cât şi intelectul posibil. Intelectul agent este pentru Averoes raţiunea divină, intelectul divin, autorizându-şi această teză chiar într-un pasaj din Metafizica lui Aristotel ( A ,7) despre dumnezeu ca primul motor imobil. În dumnezeu intelectul este doar în act, cu alte cuvinte el se confundă pur şi simplu cu inteligibilul şi el este cel ce pune totul în mişcare fără a se mişca. Dumnezeu este deci principiul inteligibilităţii. Spre deosebire de Aristotel, Averoes merge mai departe afirmând că dacă noi toţi cunoaştem acelaşi lucru şi există unitate a cunoaşterii, aceasta se datorează faptului că intelectul posibil este şi el, ca şi intelectul agent, unul şi acelaşi pentru toţi oamenii.

Această dublă Teză a lui Averoes îl face pe Tomas să afirme că dacă ar fi să-l urmăm pe Averoes ar trebuie să ajungem la concluzia că „ omul nu gândeşte deloc”, ba chiar mai mult, că ne-ar fi imposibil de a salva teza conform căreia acest om gândeşte. Suntem la opusul lui „ Cogito „ al lui Descartes din secolul al XVII – lea.

Atât pentru Albert cel Mare cât şi pentru Tomas scandalul acestei teorii provenea mai ales din faptul că una din consecinţele ei devastatoare era aceea că după separarea sufletului de corp nu supravieţuieşte decât un singur intelect unic şi acelaşi pentru toţi oamenii. Cu alte cuvinte ceea ce este nemuritor este umanitatea ca atare, iar indivizii ca individualităţi sunt muritori. Dacă aşa ar sta lucrurile şi sufletul nu ar mai fi individual după separarea de corp, cum se mai poate justifica judecata lui dumnezeu. De aceea, pentru a salva dogma judecăţii individuale de către dumnezeu, atât Albert cât şi Toma susţin teza individualităţii intelectului ca agent.

Din această dezbatere, deşi  nu a rezultat teoria modernă a subiectului, s-a produs totuşi o accentuare creştină a egocentrismului prin faptul că vechiul cuvânt subiectum care în viziunea aristotelică însemna substrat, suport (căruia i-am putea atribui ca predicaţie o calitate sau un accident – masa este albă – masa este subiectum  al albului ) începe să desemneze agentul gândirii şi actele sale.

Dincolo de doctrina intelectului şi a cunoaşterii, această abordare este decisivă pentru doctrina practică, morală şi juridică, prin faptul că propune responsabilitatea totală a unei fiinţe pentru gândurile şi actele sale.

Loading...