Drept

Prin noţiunea de lege în general, înţelegem tot ceea ce reglează, ordonează conduita, iar în particular orice normă ce reglează conduita umană. onform lui Tomas legea obligă, de unde definiţia ei : „ legea este un comandament al raţiunii ce ordonă binelui comun promulgat de către cel ce are grija comunităţii „ .[1]

Mai multe elemente sunt importante în această definiţie. Mai întâi legea este ordinatio în două accepţii : pe de o parte, ea orientează, este o putere directivă şi pe de altă parte ea comandă, ca putere constrângătoare şi coactivă.

Constrângerea şi sancţiunea sunt inerente conceptului de lege. Dar această constrângere îşi are raţiunea ei, deoarece raţiunea e cea care poartă legea, fiind chiar legea, fiind însăşi condiţia ei de valabilitate.

Pe de altă parte, legea trebuie să fie promulgată, făcută publică. Legea divină este promulgată de către revelaţia scrierilor sfinte. Chiar şi legea naturală este promulgată, cum susţine chiar Sfântul Pavel, ca lege înscrisă în inimi. Tot ce lipseşte este doar faptul că ea trebuie să fie cunoscută de către toţi cei la care ea se aplică , deoarece ea este legea unei comunităţi.

Universul întreg este o comunitate de individualităţi şi e guvernat de către un legislator suprem, dumnezeu. În plus, deoarece legea este un comandament al raţiunii şi cum raţiunea ordonă unei fiinţe pentru bine, legea ordonă deci pentru un bine comun. Această noţiune este decisivă la Sfântul Toma.  În acelaşi fel legea trebuie să ne forţeze la bine, dar cum vom vedea mai târziu, acest lucru nu înseamnă că legea trebuie să ne forţeze şi la virtute, cu alte cuvinte la perfecţiunea morală a individului.

Binele este comun şi deci, în mod natural exterior, spre deosebire de teoria Sfântului Augustin, care identifica ordinea legalităţii cu justiţia absolută. Sfântul Toma deschide un spaţiu în care legalitatea devine autonomă în raport cu morala. Acest lucru este de o importanţă majoră, chiar şi numai dacă ne gândim la faptul că toţi legislatorii creştini voiau să vadă domnind virtutea printre cetăţeni, confundându-i pe aceştia cu orăteniile lor .

Pentru Toma secularizarea relativă dar profundă a gândirii dreptului şi a politicii, trece printr-o moderare a obiectivelor asimilate legii şi dreptului. Această moderaţie trece ea însăşi printr-o sofisticare a tipologiei legilor total străină augustinismului.

Pentru Sfântul Toma există patru tipuri de lege : legea eternă, legea naturală, legea uman ă şi legea divină.

1. legea eternă „ nu este nimic altceva decât raţiunea şi înţelepciunea divină în conformitate cu care se dirijează orice act şi orice mişcare „ .

Ea este deci ordinea, planul ordonat al lumii în dumnezeu, acea lege prin care raţiunea divină guvernează întreaga comunitate a universului. Regăsim în această definire şi ratio divina pe care o aveam în definiţia legii eterne la Augustin , dar nu mai avem la Sfântul Toma conceptul de voluntas dei , voinţă divină esenţial pentru legea eternă.

Dacă în fond, această concepţie de lege eternă la Augustin ca şi la Toma au o origine profund stoică, Toma reţine spre deosebire de Augustin alte consecinţe din diferenţa care, din punct de vedere ontologic, separă gândirea stoică de gândirea creştină: cel al afirmării unui dualism ontologic radical la creştini (dumnezeu separat de lume) spre cel stoic, cu o teologie de inspiraţie panteistă.

În fond, dacă dumnezeu este separat de lume, atunci există din punct de vedere ontologic loc pentru o lege naturală distinctă de legea eternă. Acest loc nu-l făcuse Augustin. Tocmai acest spaţiu de autonomie relativă a naturii face posibilă afirmarea unui drept natural al statului şi al comunităţii umane în lume. În această distincţie tomistă între legea eternă şi legea naturală, se joacă momentul semnificativ al aventurii occidentale a secularizării.

1. Legea naturală este într-un anumit sens medierea necesară dintre raţiunea divină şi raţiunea umană. Ea este modul în care se manifestă planul divin, deci raţiunea divină la care creaturile nu au acces. Într-un anumit sens, legea naturală, ca lege înscrisă şi discernabilă în natură, este un alt mod de revelaţie sau de promulgare a raţiunilor divine, alături de Scriituri.

„ Luminile raţiunii naturale prin care noi discernem care este binele şi răul conform legii naturale , nu e nimic altceva decât imprimarea luminilor divine în noi „

Despre legea eternă noi putem cunoaşte doar că ea este dar nu ceea ce este ca atare, deoarece ea e înscrisă doar în raţiunea divină. Dar cum această raţiune s-a imprimat în Cartea naturii, noi putem, prin exerciţiul propriei noastre raţiuni, prin observarea naturii, prin decriptaj, prin lectura cărţii naturii şi prin cunoaşterea telos-ului natural al fiinţelor, să cunoaştem o lege a naturii care este promulgarea, imprimarea legii eterne. În felul acesta raţiunea divină se imprimă în raţiunea noastră.

Trebuie să facem o mică distincţie. În sens larg, cuvântul lege naturală acoperă două realităţi diferite pe care în termeni moderni am putea să le exprimăm în felul următor :  o realitate  de a fi şi pentru o realitate de a trebui. Pe de o parte, legea naturală se manifestă în comportamentul natural al fiinţelor ( animalele ce îşi urmează instinctele, plantele ce îşi urmează planul lor genetic etc.), iar pe de altă parte, luată într-un sens strict şi precis, legea naturală desemnează prescripţiile ce se adresează raţiunii de a urma ceea ce voinţa umană doreşte să realizeze. Toma insistă clar pe această distincţie, privilegind pentru legea naturală cel de-al doilea sens.

„ Fiecare lucru participă într-o manieră sau alta la legea eternă în măsura în care este dat ca prin imprimarea acesteia ele să aibă înclinaţii în actele şi scopurile proprii” .

Toate fiinţele au înclinaţii naturale ce rezultă din imprimarea în ele a planului lui dumnezeu şi a legii eterne. În acest sens o frază a lui Ulpian capătă întreaga sa semnificaţie : „ dreptul natural este ceea ce natura a învăţat tuturor animalelor „. Dar nu putem însă să vorbim despre drept şi de lege decât într-un sens figurat, atunci când ne gândim la o fiinţă ce urmează din instinct înclinaţiile sale naturale. Veritabila lege este cea care se imprimă în raţiune. În sens strict, legea naturală este modul de participare a unei fiinţe raţionale la legea eternă prin exerciţiul raţiunii sale naturale prin care noi putem să ne ordonăm în bine sau în rău.

Legea naturală nu este deci alta decât legea eternă, ea este amprenta legii eterne în intelectul nostru. Despre dumnezeu eu pot să ştiu că el este, pot să ştiu ceea ce nu este, dar nu pot niciodată cunoaşte ceea ce el este. Eu  nu pot să intru în intimitatea sa, nu pot să-i sesizez gândurile decât în funcţie de urmele exterioare din natură şi legea naturală sau de Scriituri şi legea divină.

Dar dându-mi raţiunea, dumnezeu mi-a dat capacitatea de a discerne binele şi răul prin observarea naturii, cu alte cuvinte, nu trebuie să iau microscopul sau telescopul, ci doar să analizez finalităţile naturale ale fiinţelor. La Sfântul Toma regăsim aceiaşi reprezentare aristotelică despre o natură bună şi finalizată.

Legea naturală comandă raţiunii noastre pentru a ne urma înclinaţiile naturale. Aceasta nu înseamnă satisfacerea tuturor nevoilor sau dorinţelor ce se nasc din excitaţia momentului, deoarece acestea nu au nimic natural. Ceea ce este natural pentru noi este propria noastră conservare, procrearea  şi comunitatea de viaţă între un om şi o femeie, grija pentru copii, o viaţă bună în comunitate etc.

Pornind de la aceste înclinaţii naturale, pe care trebuie să le urmăm în raţiune, noi putem să deducem anumite legi naturale ca măsuri ale actelor noastre. De exemplu, dacă familia este concepută în vederea procreării, atunci nu putem autoriza căsătoria între două femei sau între doi bărbaţi.

Dar această lege naturală este insuficientă pentru a regla întreaga viaţă în comun a oamenilor. Ne trebuie de asemenea şi o lege umană.

1. Legea umană este legea pozitivă, adică acea lege voită şi făcută de către om. Construcţia tomistă mult mai optimistă, nu se cantonează doar la constatarea făcută de Augustin, conform căreia trebuie să ne supunem şi să suportăm legea umană, chiar dacă ea este injustă, deoarece salvarea noastră nu aparţine acestei lumi.

Cu Toma suntem într-o cu totul altă perspectivă ce califică trecerea noastră pământeană ca ceva bun. În acest sens legea umană trebuie să fie bună.

Ea nu este detaşată de legea naturală şi trebuie să avem în vedere că cele patru legi descrise de Toma nu reprezintă patru legislaţii independente sau contradictorii. Acest lucru ar determina o dezordine care nu ar avea nimic de a face cu voinţa lui dumnezeu.

Legea umană este necesară din două motive : pentru pacea şi pentru virtutea oamenilor. Legea umană nu este necesară virtuţii în sensul că ea trebuie să o realizeze făcându-i pe oameni să fie virtuoşi, ci ea e necesară virtuţii pentru a stabili condiţiile unei trăiri comune în jurul binelui comun, iar acest lucru este cel ce permite oamenilor să caute virtutea.

Dacă ea este o lege necesară acest lucru nu implică şi faptul că ea poate fi oricum. Legea umană trebuie să fie într-un anumit raport cu legea naturală, cu alte cuvinte este vorba de a adapta condiţiilor de loc şi timp această lege. Legea naturală nu dă decât indicaţii generale şi ea trebuie completată de către raţiunea umană cu detaliile necesare realizării binelui comun. Legea umană prin conformitatea ei cu legea naturală, poate fi privită ca un silogism a cărui majoră este legea naturală, minora e reprezentată de circumstanţele particulare, iar concluzia de legea umană.

În vocabularul lui Toma legea umană poartă în ea o concluzie, deoarece ea este concluzia unui silogism a cărui premisă majoră este legea naturală. Faptul că ea completează legea naturală înseamnă că o dată ce am constata că legea naturală nu se poate aplica problemelor particulare, trebuie să umplem această lacună în respectul binelui comun cu legea umană, fără ca ea să contrazică într-un fel legea naturală. Pentru a înţelege aceste lucruri să dăm un exemplu : Cum familia are ca rol reproducerea, iar aceasta impune părinţilor să-şi îngrijească copii, ea fiind o comunitatea naturală bună în sine, regulile succesorale trebuie să ne permită asigurarea unei vieţi bune familiei în ansamblul său şi să privilegieze copii în ordinea succesiunii.

Legea umană va fi astfel o concluzie pentru că ea a dat aceste principii ale dreptului natural în funcţie de condiţiile specifice ale vieţii familiale şi de structura familială proprie fiecărei ţări.

În ceea ce priveşte, de exemplu, stabilirea procedurii de lichidare a succesiunii, legea naturală nu ne poate spune nimic, doar legislatorul uman poate să fixeze această procedură.

Validitatea legii umane rezultă fie în mod direct din legea naturală, atunci când ea este o concluzie, fie din faptul că nu contrazice nici o prescriere a dreptului natural. Dacă legea umană este invenţia oamenilor, aceasta nu înseamnă fructul libertăţii imaginaţiei lor, ci din contră a inventa o lege este ca şi când a-i inventa o maşină. Pentru ca ea să meargă e obligatoriu ca ea să respecte legile naturale.

Inventarea legii umane nu este efectul unui liber arbitru dezlănţuit, acest lucru nu are nimic de a face cu ceea ce pozitivismul actual înţelege prin lege pozitivă. Legea umană a lui Toma nu poate ordona omului să se comporte contrar naturii sale. Dacă ne amintim de definiţia dată legii în general, ca fiind un comandament al raţiunii ce ordonă binelui comun promulgat de către cel ce are grija comunităţii, devine clar pentru Toma că, decretul şefului ţării prin care ar ordona oamenilor să se căsătorească cu câinii, să ordone femeilor de a-şi abandona noi născuţi în coşuleţe de flori pe cursurile apelor sau să ordoneze tuturor de a-şi fura aproapele şi după aceea să-l omoare, etc. , deci că, un astfel de decret nu poate fi calificat drept lege în sensul lui Toma deoarece el substituie o dezordine ordinii naturale a lucrurilor. De altfel, acest şef nu se va putea numi niciodată rege şi mai degrabă tiran nebun.

Legea umană este o ordonare în vederea binelui comun. Trebuie să înţelegem că pentru Toma scopul legii nu este realizarea binelui individual şi nici protejarea drepturilor individului. Şi aceasta, deoarece nu exista în acea epocă în gândirea filozofică ideea de subiect, iar Aristotel deja imprimase Teza conform căreia comunitatea este mai presus de individ, chiar precedându-l, iar viaţa bună pe acest pământ nu se poate împlinii decât în comunitate, aceasta fiind la fel de naturală ca şi individul. În această perspectivă holistă Toma nu poate gândi dreptul natural, în perspectiva drepturilor individuale datorită mai degrabă lipsei subiectului decât unei incapacităţi ca individualismul.

Cum esenţa legii umane este aceea de ordonare, scopul ei este de a regla comportamentele umane într-o ordine stabilă. Acest cuvânt de ordine este fundamental la Toma. Natura însăşi este ordine, o ordine dinamică ce stabileşte fiecărei fiinţe scopurile ei. Legea umană precizează sau concretizează legea naturală care este la rândul ei promulgarea vizibilă a legii eterne, creând o ordine al cărui fundament nu este artificial ci natural. În acest fel s-a tradus într-un cadru creştin gândirea aristotelică.

Şi dacă, în esenţa ei, legea umană reprezintă principiul de ordonare, ea ordonă oamenii în comunitatea lor, devenind şi ea la fel de naturală ca legea naturală. De la ideea de ordonare decurge ideea de bine, un bine ce depăşeşte indivizii, rămânând în acelaşi timp al lor, ca bine comun.

Dar faptul că legea umană vizează un bine comun nu înseamnă automat că ea trebuie să realizeze virtutea. O lege este o regulă sau o măsură a actului uman. Ori o măsură, oricare ar fi ea trebuie să fie într-un anumit raport de corespondenţă cu ceea ce trebuie măsurat, deci măsura trebuie să fie într-o relaţie de omogenitate cu ceea ce ea măsoară. În acest sens trebuie dat oamenilor legi ce corespund şi sunt omogene cu condiţia lor.

Această condiţie umană, mijlocul în care oamenii îşi îndeplinesc actele pe care legea trebuie să le măsoare, nu este numai o condiţie naturală, ci şi o condiţie politică şi socială ce formează mediul lor propriu comunitar.

Deci legea umană nu poate fi respectată decât dacă ea este conform legii naturale şi a celor legi nescrise ce formează o comunitate : obiceiurile şi cutumele unei ţări. Aceste obiceiuri şi cutume formează în rândul membrilor unei comunităţi un habitus, o dispoziţie stabilă ce-i face capabili şi dispuşi să facă un anumit lucru.

Toma nu este idealist, el ştie că legile sunt făcute pentru oameni, care în marea lor majoritate nu sunt disponibili pentru virtute, şi tocmai de aceea ei au nevoie de legi. Nevoia de legi nu este pentru a-i face direct virtuoşi ci doar pentru a corecta şi împiedica producerea devianţelor, a delictelor, propăşirea viciilor ce ar tulbura viaţa comună. În acest fel legea poate să corecteze anumite habitusuri şi să schimbe propriile cutume şi obiceiuri dacă ea este aplicată mai mult timp. Această schimbare nu se realizează printr-o impunere de a fi virtuos sau de a face bine, ci prin reglarea pur şi simplu a actelor exterioare. În această perspectivă legea umană nu se confundă cu morala, având o distincţie fundamentală între domeniul moralei şi al conştiinţei şi domeniul de aplicare a legii umane.

Legea umană nu are nimic de a face cu salvarea sau mântuirea oamenilor, ea nu vizează sfârşitul supranatural al omului, deoarece acesta nu se află în puterea omului. Ea asigură doar condiţiile concrete de pace şi ordine, în care fiecare poate, dacă vrea, să se ocupe de propria sa salvare.

Doctrina teologică a salvării este direct legală la doctrina juridică şi politică a legii. Finalităţile vizate de către lege nu pot fi niciodată supranaturale, deoarece, doar individul singur este responsabil de actele sale.

Dacă la Augustin credinţa mă salvează, deşi el mă forţează să îndeplinesc acte contrare justiţiei, la Toma eu mă salvez prin propriile mele acte şi nu pot să mă scuz de păcat prin simpla aruncare a responsabilităţii actelor mele rele asupra legii rele, deoarece dacă legea este rea pentru a mă mântui trebuie să nu mă supun ei.

Dacă legea trebuie să corespundă habitusului nostru colectiv, trebuie să mai precizăm în continuare raportul dintre lege şi cutumă.

Dacă legea nu este independentă de cutumă, atunci e dependentă de ea şi nu o poate schimba decât în măsura în care o cutumă nouă se instalează în legea nouă. Cutuma poate să modifice legea şi o interpretează în permanenţă. Ceea ce face eficientă o lege nu este sancţiunea ci cutuma pe care ea reuşeşte să o instaleze, transformând-o în habitus, deci obişnuinţă. În încheierea acestui paragraf putem sintetiza concepţia tomistă despre lege în următoarele fraze :

1. Este o concepţie modernă despre lege. Legea nu este ceva absolut ce planează deasupra condiţiilor reale în care se aplică, ea nu este făcută pentru îngeri şi nici pentru a transforma oamenii în îngeri, deoarece ea nu este decât o măsură a actelor oamenilor, rămânând la măsura lor, fapt ce o face pe ea însăşi măsură. Supusă legii naturale, care la rândul ei nu este decât o manifestare a legii eterne şi a raţiunii lui dumnezeu, legea umană nu poate fi promulgată de către cel ce se află sub imperiul hibrisului şi al nebuniei de a se crede dumnezeu. Oricare ar fi prinţul legislator , fie el şi un cler, nu trebuie să se considere dumnezeu. Există la Toma un refuz total faţă de orice derivă teocratica puterii.
2. Această constatare este susţinută printr-un imens efort de revalorizarea naturii în sânul căreia se înscrie comunitatea politică şi în sânul căreia trebuie să se stabilească un bine comun natural. Există şi locul pentru a gândi autonomia politicului şi juridicului în raport cu teologicul, acest lucru bazându-se în special pe reciclarea politicii şi eticii lui Aristotel.

1. Legea divină reprezintă în arhitectura tomistă acea lege pe care dumnezeu a enunţat-o direct prin Verbul său. Este vorba despre legea revelată pe care o avem în Scriituri ( Bibilia) şi care reprezintă darul de iubire al lui dumnezeu pentru creaturile sale. În mod evident ea nu este şi nu poate să fie în contradicţie cu legea eternă pentru care ea nu este decât o formă de promulgare.

Această doctrină a celor patru legi ce definesc cele patru domenii de competenţă separate în care fiecare legislator legitim dispune de o putere discreţionară  , se bazează în mod esenţial pe o raţiune, ratio ce guvernează voinţa. Cele patru legi ca patru cercuri concentrice sunt esenţa fără de care ordinea şi pacea nu sunt posibile. Sursa comună a tuturor acestor patru legi este legea eternă. Doctrina acestor patru legi este şi doctrina unei comunicări cu divinul, deoarece urmând legea noi participăm la planul divin, dumnezeu fiind o lege pentru el însuşi. Dar dumnezeu este de asemenea o lege şi pentru noi. În lege există deci comuniunea dintre om şi dumnezeu, în sensul că „ dacă există o lege comună, poate să existe şi o societate în care sunt reuniţi dumnezeu şi omul „ .

Aceasta este miza teologică a doctrinei tomistă despre lege : doar legea ne uneşte cu dumnezeu, căci singură puterea legii eterne permite stabilirea unui contact şi a unei societăţi cu dumnezeu în ciuda diferenţei ontologice incomensurabile care îi separă în dualismul creştin.

[1] Suma Teologica