loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În continuarea curentului raţionalist vom analiza în acest paragraf curentul voluntarist şi naturalist reprezentat în principal de către Grotius ( 1583 – 1645) şi de J.J.Rousseau ( 1712-1778).

Cu Grotius apare un nou mod de a gândi dreptul. Nu se mai încearcă definirea dreptului în sine, într-o perspectivă ontologică, ci se trece la definirea lui ca facultate de a avea sau de a face ceva ca rezultat al puterii de sine pe care o avem ( libertate ) asupra altuia sau asupra lucrurilor. Dreptul devine astfel, unul din mijloacele pe care omul le are pentru a organiza societatea şi a domina natura, în scopul de a şi-o pune în slujba sa. Dreptul este acum o creaţie voluntară ghidată de către instinctul de sociabilitate.

Această gândire este ilustrată prin noul crez : „ pacta sunt servanda „ adică trebuie respectate înţelegerile şi contractele, iar acest principiu devine fundamentul întregii vieţi juridice şi sociale, naţionale şi internaţionale.

Deşi el admite existenţa dreptului natural, care este un „ dictatum rectae rationis„, el neagă însă orice referinţă la legea eternă în opoziţie totală cu tomismul. Grotius separă dreptul de teologie la fel cum Machiaveli separă morala de politică.

Dacă în lucrarea sa „ De mare liberum „ el afirmă credinţa într-un drept al naturii „ care este în acelaşi timp mama tuturor şi a cărei înstăpânire se extinde şi peste cei ce comandă naţiunile „ natura rămâne totuşi pentru el natură umană : „ mama dreptului natural este natura însăşi „. Astfel natura omului devine principiul fundamental al dreptului natural, omul fiind caracterizat în primul rând prin sociabilitate, atribut contrar raţiunii şi dreptului natural: „ dreptul natural este un decret al raţiunii drepte ce indică că un anumit act este valabil sau nu „ .

Pentru Grotius legile naturale sunt legile „ naturii noastre „ umane, legi ce derivă de la constituirea umană şi din raporturile dintre oameni, independent de orice convenţie sau legislaţie. Aceste legi le cunoaştem prin deducţie cu ajutorul raţiunii : ele sunt „ anumite principii ale raţiunii drepte ce ne face să cunoaştem dacă o acţiune este din punct de vedere moral onestă sau neonestă în funcţie de convenienţa sau convenienţa necesară pe care ea o are cu o natură rezonabilă şi sociabilă „.

Din nou vedem că termenul de natural ne pune probleme : este posibil să existe un drept ce ar deriva din constituirea naturală a omului înţeleasă ca o constituţie biologică ?

Într-o primă abordare am putea răspunde afirmativ la acestă întrebare şi aceasta mai ales datorită dreptului pe care îl avem de a face totul pentru a ne conserva viaţa, dreptul de a se hrăni, etc. , drepturi izvorâte din constituţia noastră biologică şi nu dintr-o convenţie umană.

Dar ca această noţiune să aibă sens, în expresia „ dreptul omului „ ar trebui să înţelegem mai degrabă conceptul de om sau de natură umană ca ceva ce trimite la o valoare. Când vorbim de dreptul omului ca om înseamnă că ne opunem la un drept  pe care l-am avea ca rege sau ca cerşetor, de exemplu.

În orice caz putem considera că la Grotius natura umană este o valoare absolută, că ea are o demnitate inviolabilă şi că această natură umană defineşte anumite drepturi. Aceste drepturi definite de natura umană le putem numi drepturi subiective : calitate morală ataşată unei persoane sau unui individ în virtutea căreia putem, în mod legitim, să avem sau să facem anumite lucruri, să uzăm sau să nu uzăm de ceva.

Orice individ ca om are dreptul ca nimeni să nu-i limiteze libera manifestare a activităţii sale proprii : are dreptul să-şi apere viaţa, la anumite lucruri fără de care viaţa nu e demnă de umanitate, o viaţă de om şi nu de animal. Dreptul la cultură , la sănătate , la repaus şi la muncă. Natura umană defineşte drepturi şi obligaţii care sunt ataşate doar calităţilor sale inalienabile.

În acest sens, natural devine sinonim de raţional, ca ansamblu de exigenţe pe care le descoperă raţiunea noastră singură atunci când reflectează asupra naturii umane. Aceasta este o exigenţă ideală a oricărui drept, modelul pe care trebuie să-l aibă sub ochi orice legislator.

Asistăm astfel la construcţia ideii de o stare de natură şi de un drept natural pentru a înţelege valoarea dreptului şi legitimitatea pe care o posedă legile şi instituţiile pozitive, toate acestea fiind caracterizate de o origine temporală.

Când vorbim astăzi despre naturalitatea dreptului înţelegem în special un drept care este independent de decrete şi convenţii umane . Dreptul pozitiv este legal, dar această legalitatea nu e legitimă decât în măsura în care ea se fondează pe acest drept natural, drept natural ce constituie deci o normă ideală de drept.

Dacă dreptul pozitiv riscă să nu fie un drept veritabil, un drept legitim, devine necesar în viziunea lui Grotius să-l referim la dreptul natural. Dreptul pozitiv este legitim dacă şi numai dacă el este fondat în acest drept natural, fiind în conformitate cu el.

Întrebarea care se pune este de a vedea dacă dreptul natural poate fi sursa dreptului pozitiv ? Sau dacă există drept natural putem noi să îl cunoaştem ? A limita sau a referii dreptul pozitiv  la un aşa zis drept natural nu înseamnă oare să-l referim la morală, la ceva exterior domeniului său propriu ? Cu alte cuvinte dreptul pozitiv îşi este el suficient lui însuşi ?

Se spune în general că dreptul pozitiv este legal şi că dreptul natural este legitim ( just în sine). Toată problema este de a cunoaşte dacă cele două domenii se pot suprapune. Dreptul pozitiv, dacă este legal este el pentru aceasta şi legitim ?  E legitim să ne supunem întotdeauna legilor ? Sau legalul nu este suficient şi nu devine obligatoriu decât dacă este garantat de către o instanţă superioară ?  Pe scurt ce este fundamental dreptului pozitiv ? Iar dacă există limite ale puterii legislative care sunt aceste limite ?

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să cunoaştem mai întâi atât acest drept şi cât şi dacă noţiunea de drept natural este dotată fie de conţinut efectiv , fie de semnificaţie. Vom vedea în continuare trei obiecţii la ideea că dreptul pozitiv trebuie dedus sau referit la o normă transcendentă.

Loading...