O consecinţă a acestei teze este cea a relativismului.
Dreptul şi obligaţiile nu au nici o valoare universală deoarece ceea ce este valabil pentru unii nu este pentru alţii. În acest caz nu mai putem discuta în mod raţional despre valoarea legilor deoarece legea nu este expresia unui act politic conştient şi al unui proiect moral, iar singurul lucru care legitimează dreptul este înrădăcinarea sa în spiritul unui popor. În ultimă instanţă acest lucru poate să justifice sclavagismul deoarece în anumite climate se poate înţelege şi justifica ( XI,7).
În această situaţie atât în viziunea lui Montesquieu cât şi a lui Pascal toate sistemele juridice pozitive sunt comparabile deoarece nu există nici o valoare transcendentă pentru dreptul pozitiv.
Pentru a depăşii această situaţie Kant propune în doctrina sa despre drept teza conform căreia dreptul pozitiv se fundamentează în el însuşi , iar acest lucru este o garanţie de obiectivitate şi de eficacitate a dreptului. Dreptul nu trebuie să fie raportat la dreptul natural.
„ Cel ce cere un anumit lucru referindu-se la acest principiu (de echitate) se sprijină pe dreptul său cu acea precizare că lui îi lipsesc condiţiile de care are nevoie judecătorul pentru a putea determina în ce măsură sau în ce fel am putea da satisfacţie pretenţiei sale. Cel ce, într-o societate comercială stabilită pe baza egalităţii profiturilor, a obţinut mai mult câştig decât partenerii săi, dar care a cunoscut şi mai multe pierderi în momente dificile poate, conform echităţii, să ceară societăţii mai mult decât o repartizare în părţi egale cu ceilalţi membrii. Dar, în conformitate cu dreptul propriu zis şi în măsura în care ne-am putea reprezenta că un judecător intervine în cazul său, am putea constata că acesta nu dispune de date precise pentru a defini partea ce-i revine în funcţie de contract; din contră el îşi va vedea partea sa ciuntită, .z.. nemairămânându-i decât faptul de a invoca echitatea : această raţiune de invocare a echităţii se datorează faptului că nimic nu era definit în contract în legătură cu pierderile mai mari pe care le avusese, iar judecătorul nu se poate pronunţa în funcţie de condiţii intermediare. Rezultă de aici că un tribunal al echităţii conţine în el o contradicţie…. Deviza echităţii este deci cu siguranţă următoarea : dreptul cel mai strict este cea mai mare injustiţie. Dar nu putem să remediem acest rău pe calea dreptului , deşi ceea ce este în joc aici, este o exigenţă de drept, deoarece această problemă ţine în mod unic de tribunalul conştiinţei, în timp ce orice problemă de drept trebuie să fie adusă în faţa tribunalului civil …. Echivocul provine din confundarea principiilor obiective cu principiile subiective ale exercitării dreptului ( în faţa raţiunii şi în faţa unui tribunal ) , în sensul că deşi cineva are motive întemeiate să recunoască pentru el ceva ca just , nu poate totuşi să găsească această confirmare şi în faţa unui tribunal. Şi , ceea ce nu poate fi judecat de către el ca fiind în sine injust e susceptibil de a obţine indulgenţă în faţa aceluiaşi tribunal : acest lucru este posibil deoarece conceptul de drept nu este considerat cu aceeaşi semnificaţie „ .[1]
Echitate ce înseamnă în latinescul equitas spiritul justiţiei şi la Aristotel virtutea ce vizează îndulcirea rigorilor abstracte ale legii prin adaptarea ei la cazurile particulare, acel sentiment de umanitate, clemenţă şi elan caritabil poate fi considerat ca un fel de spirit împotriva literei legii asemănător cu sentimentul invocat de Antigona.
Kant înţelege prin echitate acea conştiinţă morală în sensul de conştiinţă individuală, ca indulgenţă, ca sentiment pur subiectiv, ce face ca echitatea să se opună legii ca rigoare , ca scriitură, ca obiectivitate.
Ceea ce este însă diferit faţă de Aristotel este faptul că echitatea , acel sentiment individual de justiţie, este bănuită de a nu fi universală ci din contră schimbătoare în funcţie de indivizi. Dacă am considera că dreptul natural ar exprima sentimentul de echitate, conştiinţa morală, sentimentul înnăscut de justiţie atunci ne-ar fi imposibil de a raporta dreptul pozitiv la acest drept natural. Întrebarea dacă am putea fonda dreptul pozitiv pe dreptul natural revine aici la întrebarea dacă putem fonda pe conştiinţa individuală a fiecăruia dreptul pozitiv.
Răspunsul lui Kant este negativ deoarece avem de a face cu o confuzie de domenii în această situaţie : a împiedica dreptul să-şi îndeplinească scopul nu înseamnă altceva decât anularea propriei sale raţiuni de a fi.
Dacă am lăsa gestionarea conflictelor pe mâna arbitrariului fiecăruia, nu am mai avea nici un motiv sigur de a ne regla conflictele. Sentimentul de injustiţie este foarte subiectiv şi fiecare are tendinţa de a se vedea cu uşurinţă victima unei injustiţii. Nu avem nici un criteriu care să ne permită stabilirea unei distincţii nete între o veritabilă conştiinţă morală şi iluziile unei conştiinţe eronate.
De aceea nu se poate admite legitimitatea unei obiecţii de conştiinţă deoarece ea ar provoca conflicte indeterminabile între individ şi statul căruia el îi aparţine.
Obiecţia de conştiinţă poate fi adesea doar motivul unei încercări de a se sustrage autorităţii suverane. Dacă ar fi suficient simplul fapt de a invoca ca martor propria conştiinţă pentru a te sustrage obligaţiei civile, autoritatea suverană ar fi în permanenţă pusă în şah de fantezia fiecăruia. În acest caz dreptul nu ar mai avea nici o raţiune de a fi şi nu s-ar mai justifica instituirea de legi valabile pentru toţi, dacă fiecare ar crede că poate să-şi regleze singur conflictele.
De ce ar mai exista drept dacă fiecare dintre noi am avea în noi tot ce ne trebuie pentru reglarea conflictelor?
Pozitivismul juridic ca teză conform căreia justul se identifică cu legalul porneşte de la acest gen de remarci pentru a susţine că justul se identifică cu legalul ( Hobbes).
Hobbes consideră că doar legea civilă este în măsură să prescrie regulile ce definesc justul şi injustul şi nu conştiinţa individuală.
„ Regulile justului şi injustului , ale onestului şi neonestului, sunt legi civile şi în consecinţă trebuie să considerăm ca bun ceea ce legislatorul ordonă şi ca rău ceea ce el interzice „.[2]
Crima, adulterul , jaful sunt într-adevăr interzise de către legea naturală, dar numai legii civile îi revine rolul de a determina în societate ceea ce trebuie sau nu trebuie făcut. Astfel, hoţul nu îşi însuşeşte un obiect pe care păgubitul îl posedă, ci îşi însuşeşte un lucru ce îi aparţine păgubitului. Există hoţ doar acolo unde există stat de legi, de drept, deoarece în stare naturală toate lucrurile aparţin tuturor sau mai degrabă nu aparţin nimănui.
Numai legislatorul şi legile determină ceea ce este al meu şi ceea ce este al tău. Prin urmare legile Lacedemoniei, ce permiteau tinerilor să fure cu singura condiţie de a nu fi prinşi , nu au nimic injust şi nu legiferează comiterea unui lucru rău. Trebuie spus că această lege enunţă , determină faptul că ceea ce am luat într-un mod subtil nu mai este al tău ci devine al meu. Ceea ce un tânăr a luat în mod subtil nu este un furt.
De asemenea, nu orice homicid este o crimă, el este o crimă numai atunci când omorâm pe cel pe care legea civilă interzice să-l omorâm. Astfel, crima în legitimă apărare sau crima de război este legitimă. Just înseamnă să nu violezi o lege , să fii în conformitate cu legea.
În afara legilor edictate de dreptul pozitiv nu există nici just , nici injust, nici bine, nici rău. În spatele formei pozitive a dreptului nu se ascunde nici o justiţie superioară capabilă de a o judeca, astfel că justul se identifică în întregime cu legalul.
Legea este justă deoarece ea vine de la autoritatea suverană : „ doar autoritatea şi nu adevărul este cea ce face legea „ .
Prin adevăr putem înţelege aici noţiunea de justiţie şi moralitate. Nu orice lucru recunoscut ca just poate fi şi ordonat, dar ceea ce este just este datorită faptului că este ordonat şi el vine de la cel ce are autoritatea de a face legile. Prin definiţie o lege este întotdeauna justă.
Hobbes face diferenţa între lege şi sfat : ascultăm de un sfat deoarece ţinem cont de valoarea sfatului, dar ne supunem legilor deoarece aşa vrea voinţa celui ce comandă, aceasta fiind singura raţiune suficientă a supunerii.
Dacă citim în Declaraţia de la 1789 art.5 : „ tot ceea ce nu este interzis de către lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi constrâns ceea ce ea nu ordonă „ , constatăm că în lumina acestui principiu pozitivist justul este identificat cu legalul, iar dacă o lege n-a prevăzut un nou gen de delict legat de emergenţa noilor tehnici nu este injust să comiţi acea faptă ( a se vedea furtul pe internet şi clonajul) .
Celui ce ar încerca să-i spună lui Hobbes că această teorie poate să şocheze conştiinţa morală Hobbes răspunde :
„ Dacă am ordinul a de face un lucru care este o greşeală pentru cel ce-l ordonă, eu nu comit nici o greşeală executându-l cu condiţia ca cel ce mi-a dat ordinul să fie superiorul meu legitim. Astfel, dacă eu iau armele la ordinul statului , deşi ştiu că este vorba despre un război injust, eu nu acţionez injust, ba din contră ar fi injust să refuz războiul , atribuindu-mi cunoaşterea justului şi nejustului, atunci când această cunoaştere priveşte doar statul”.[3]
Oricine se poate deci pune în raport cu propria conştiinţă dacă îşi spune că un executant nu are responsabilitatea unui act ce a fost comandat de către superiorul său legitim. Cetăţenii nu trebuie să-şi consulte conştiinţa pentru a şti dacă trebuie să asculte sau nu de ordinile autorităţii suverane.
Într-o asemenea concepţie nu există soluţie de mijloc : ori abolim orice drept al conştiinţei individuale faţă de stat , ori slăbim complet statul până la autodesfiinţare.
Doctrina dreptului natural ne conduce inevitabil spre distrugerea statului deoarece proclamând superioritatea legii naturale asupra legilor civile reducem autoritatea suveranului şi acordăm cetăţenilor dreptul de a refuza supunerea faţă de legi .
Hobbes alege prima soluţie , cea a statului absolut, deoarece pentru el pacea este cel mai mare bine.
[1] Kant, Doctrina dreptului, apendice la introducere, dreptul echivoc, I - echitatea
[2] Hobbes, De Cive, XII, 1
[3] Hobbes, De Cive , paragraf 2