loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Am putea să ne întrebăm dacă drepturile omului au mai întâi de toate o semnificaţie istorică sau altfel spus au existat ele dintotdeauna sau au fost instituite la un moment particular din istorie, fiind până atunci ignorate ?

Putem afirma  fără să exagerăm că noţiunea de lege a fost utilizată pentru prima dată de religie în sensul de prescripţie. Legea religioasă pare la fel de veche ca şi umanitatea însăşi. Printre textele cele mai vechi din India figurează „ Legile lui Manu „ . Ţinând cont de acest lucru am putea admite că religia a fost prima  care a vehiculat noţiunea de drepturi ale omului, deoarece pentru prima dată se coagula în ea ideea de interzis a legii sub forma injoncţiunii  : de exemplu, interdicţia de a ucide aproapele ( decalogul lui Moise) .

Totuşi criticile moderne ne arată faptul că nici o religie nu proscrie în mod formal pedeapsa cu moartea, fiecare limitând doar aplicarea ei. Nu găsim în textele religioase un enunţ asemănător cu cel al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1789. Ba mai mult sub forma lor autoritară şi integristă religiile chiar justificau pedeapsa cu moartea, impunând lumii un fel de dictaturi pe care noi le considerăm astăzi ca fiind violatoare ale dreptului omului.

Ar părea mai just să spunem că noţiunea de drept al omului a apărut în momentul în care , dincolo de diversitatea religiilor, umanitatea a început să capete conştiinţa respectului datorat fiecărui om. Aceasta  însemna că omul se recunoştea nu doar ca o simplă creatură a lui Dumnezeu ci ca o fiinţă în sine, autonomă, liberă şi demnă de respect. Ceea ce deranjează în toate regimurile politice sau religioase este chiar această idee de libertate, această libertate care este oprimată, terfelită, renegată în demnitatea ei.

Noţiunea de drepturi ale omului s-a desprins progresiv prin opoziţie faţă de arbitrarul actelor despotice şi al tiraniei. Recunoaşterea libertăţii nu ne provine decât de la raţiune, iar acest lucru nu este un hazard că tocmai filozofii şi filozofii luminilor au fost artizanii ce au pus bazele ei. Voltaire , Locke, Rousseau, Montesquieu sunt foarte neîncrezători atât faţă de religie cât mai ales faţă de autoritatea politică şi de arbitrarul ei.

Omul aşa cum îl definesc filozofii luminii este mai înainte de toate un membru al genului uman şi ca membru al acestui gen uman are drepturi inalienabile. Nici o autoritate fie ea politică sau religioasă nu poate şi nu are dreptul să conteste aceste drepturi. Aşa cum spun ei nici clemenţa divină şi nici bunătatea comunităţii civile nu sunt cele ce dau drepturi oamenilor , ci mai degrabă legea naturală.

Legea naturală transcende toate celelalte legi şi se aplică în acelaşi fel tuturor. Toţi oamenii au aceleaşi drepturi fundamentale, dreptul de a –şi asuma umanitatea în propria lor demnitate de fiinţă umană şi nu este util să justificăm acest lucru în raport cu o religie  sau să spunem că ar fi  societatea cea care autorizează aceste drepturi, ele sunt prin natura fiinţei umane drepturile fundamentale ale omului.

Cucerirea unui drept al omului a fost deci apanajul filozofiei mai înainte ca acesta să devină realitate. Acest drept a fost mai întâi o exigenţă morală şi doar după aceea el a putut fi recunoscut ca având o valoare legală. Nu trebuie să ne mirăm de decalajul care a existat şi care mai există încă între principiile înălţătoare ale drepturilor omului şi fapte. Principiul de egalitate deşi este înscris în mod formal în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii în 1776 el rămâne încă un deziderat.

Dacă Revoluţia Franceză a răspândit peste tot deviza „ libertate, egalitate, fraternitate „ , deşi au trecut 200 de ani, femeile încă nu au ajuns să profite pe deplin de această deviză  atât în ceea ce priveşte drepturile de vot cât şi atributele ataşate la cetăţenie. Pe de altă parte colonizarea imenselor teritorii din Africa şi Asia s-a făcut prin supunerea populaţiilor la o tutelă ce era total în contradicţie cu drepturile considerate inalienabile de către iluminişti şi proclamate în Declaraţie.

Cum am putea explica astfel de contradicţii ?

O primă explicaţie ar fi aceea legată de definirea omului. Cum am definit noi oare acest om ce beneficia de drepturile omului ? El a fost mai întâi gândit din perspectiva identităţii sale cu un model cultural de om occidental. Omul este individul mascul , alb, catolic şi de origine europeană. Se mai adăugase chiar ideea pseudo – ştiinţifică conform căreia omul alb era o fiinţă superioară având prin aceasta drepturi mult mai mari.

            Conform acestei definiţii a omului asistăm la excluderea din umanitate a tuturor popoarelor non europene şi a tuturor celor care au patrimoniul plasat în afara modelului de civilizaţie occidental. Tocmai aceste popoare care au fost devalorizate secole întregi prin colonizare sunt cele ce fac apel astăzi la principiile drepturilor omului  şi în virtutea cărora îşi cer independenţa. Prin această mişcare de independenţă ele nu fac altceva decât să amintească  Occidentului că umanitatea se conjugă la plural şi că drepturile omului sunt universale şi nu doar apanajul popoarelor occidentale.

            A doua explicaţie constă în faptul că timp de secole a fost considerat drept tabu faptul de a repune în cauză suveranitatea în drept a unui stat faţă de proprii lui cetăţeni. Conceptul de drept a fost definit doar în cadrul unui stat, un stat ce poseda monopolul legislaţiei pe întregul său teritoriu.

            A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca ideea unui drept al statului superior altui stat să fie pusă la îndoială şi să se admită ideea unui drept internaţional. A fost nevoie de aceste teribile conflicte pentru ca umanitatea să proclame principiile morale ale respectului datorat fiecărei fiinţe umane pe pământ. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările învingătoare, Anglia, Statele Unite ale Americii, Franţa şi Uniunea Sovietică organizează pentru prima dată împreună o Curte de Justiţie  care să judece 22 de înalţi conducători  nazişti germani , culpabili de genocid, pentru a fi inculpaţi de crime de război şi de crime împotriva umanităţii. Această a doua învinuire era o noţiune total nouă în istoria juridică a occidentului. Procesul de la Nuremberg din noiembrie 1945  nu se mulţumea doar să condamne acoliţii lui Hitler, ci afirma pentru prima dată faptul că atentarea masivă la viaţa umană este o crimă, cea mai mare crimă pe care am putea-o concepe şi realiza. Pe 10 decembrie 1948 ONU adoptă o reformulare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului ce reprezintă şi astăzi o referinţă pentru organizaţiile non guvernamentale ca Amnesty International sau Ligue des Droits de L’Homme.

            Preambulul acestei declaraţii precizează contextul în care ea a fost făcută : „ necunoaşterea şi dispreţul faţă de drepturile omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa umanităţii, iar naşterea unei lumi în care fiinţele umane să fie libere de a vorbi, de a crede, eliberate de teroare şi de mizerie a fost proclamată ca cea mai înaltă aspiraţie a omului” .

            Această declaraţie făcea ca după tenebre şi haos să se întrezărească o rază de lumină, rază de lumină în care umanitatea reuşea să întrezărească oroarea pe care o traversase, barbaria, dar şi raţiunile pentru care ea putuse să accepte aceste dezastre : ignoranţa, necunoaşterea şi dispreţul faţă de uman. Aceşti trei termeni sunt importanţi deoarece ei ne trasează orientările pe care ni le fixează drepturile omului :

            - nici un om nu trebuie să ignore care sunt drepturile sale fundamentale;

          - nici un om nu trebuie să nu cunoască acele drepturi care odată respectate permit o viaţă umană, fericită şi demnă . Educaţia trebuie să lumineze conştiinţa popoarelor aducându-le la cunoştinţă principiile drepturilor omului.

             - trebuie făcut totul pentru a denunţa dispreţurile faţă de drepturile omului.

Articolul 2 al Declaraţiei adaugă : „ fiecare poate să se prevaleze de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenţa declaraţie fără nici o distincţie, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie publică sau de oricare altă opinie, de origine naţională sau socială , de naştere sau de oricare altă situaţie „ .

Acest lucru spune cu claritate că drepturile omului sunt universale şi nici o clauză particulară nu poate să le relativizeze.

Este vorba de o declaraţie solemnă, o declaraţie ce instituie o regulă ce trebuie aplicată. Dar faptul că ea este formulată nu înseamnă şi faptul că ea intră imediat în vigoare. Ea nu poate împiedica  faptul că numeroase violări ale drepturilor omului se produc frecvent, peste tot în lume, chiar şi în ţările zis civilizate.

Ceea ce s-a schimbat totuşi cu această declaraţie a fost faptul că am devenit conştienţi că drepturile omului se aplică întregii umanităţi şi am devenit mult mai vigilenţi decât altă dată faţă de cei ce le încalcă.

Majoritatea cetăţenilor sunt destul de informaţi pentru a cunoaşte ce înseamnă drepturile omului şi a putea să fie capabili să denunţe orice violare a acestor drepturi. Acest lucru este posibil deoarece idealul de drepturi ale omului postulat în Declaraţia Franceză , şi-a croit un drum în conştiinţa umanităţii. Acest lucru este vizibil şi în faptele istorice din ultimul secol.

În următorii 30 de ani ce au urmat războiului, femeile şi-au obţinut în numeroase ţări drepturile de care ele fuseseră private până atunci. Popoarele colonizate şi-au obţinut încet, încet independenţa. În 1965 afro – americanii şi-au câştigat egalitatea de drepturi cu populaţia albă. Ţările foste comuniste au reuşit să se elibereze de dictatură trecând încet, încet la integrarea în conştiinţa lor a drepturilor omului. În felul acesta aparenta utopie a drepturilor omului a progresat încet, încet reuşind să se instaleze în opinie ca o evidenţă de nerecuzat pentru orice spirit logic.

Am reuşit să admitem că persoana umană are un caracter sacru şi ea nu poate să existe fără drepturile sale indiscutabile printre care acela al conservării integrităţii fizice , intelectuale şi spirituale faţă de orice formă de violenţă. Am reuşit să admitem că nu putem relativiza demnitatea umană nici chiar atunci când spunem că fiecare cultură posedă propriile sale valori sau propria sa definiţie particulară a demnităţii umane.

Cu toate acestea cucerirea drepturilor omului nu se realizează pe planul aplicării lor, este nevoie să surmontăm şi contestaţiile teoretice care încearcă să le ignore.

Loading...