loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Să enumerăm câteva critici aduse supremaţiei noţiunii de drepturi ale omului :

  1. Ţările din lumea a treia , deşi foarte vizate de problema drepturilor omului, au contestat foarte repede dreptul occidentului de a se da ca model sau garant al moralei. Occidentul nu este credibil în faţa propriei sale istorii care îl acuză. Cucerirea Americii s-a realizat prin genocidul indienilor , colonizările au fost însoţite de imense masacre. Chiar şi cu ocazia celor mai mari confruntări ideologice, ca cele ale războiului rece, occidentalii au continuat să susţină dictaturi militare atunci când acestea erau aliaţii lor. Putem de asemenea să reproşăm Occidentului faptul de a apăra o concepţie de democraţie ce este mai degrabă apropiată de interesele lor economice şi nu de apărarea idealurilor morale ca cele ale drepturilor omului.

Ar trebui ca Occidentul să pună mai întâi în practică aceste idealuri la el acasă şi după aceea să le prezinte ca model şi celorlalţi, cu atât mai mult cu cât pe plan economic el este departe de a fi realizat acest ideal. Venitul decent, şcolaritatea convenabilă sunt avantaje selective în Occident şi ele nu sunt decât apanajul privilegiaţilor departe de a avea o repartiţie universală.

  1. O altă linie critică mult mai insidioasă este aceea ce se prevalează de diferenţa culturală. În numele diversităţii culturilor putem spune că drepturile omului nu se pot aplica la tradiţii culturale bazate pe valori diferite de cele ale occidentului. Majoritatea statelor musulmane refuză să accepte în legislaţia lor principiul egalităţii de sex, replicând că aplicarea sa contravine principiilor Islamului. Ţări precum Singapore. China , Malaezia contestă valoarea universală a drepturilor omului, opunând acesteia valorile specifice culturilor lor. Anumiţi dictatori africani s-au servit de acelaşi argument pentru a justifica puterea lor absolută : „ la noi puterea absolută a şefului este o tradiţie ce nu poate fi repusă în cauză „.
  2. Toate aceste critici tind să afirme că fiecare cultură are o specificitate imuabilă. În acest caz nu există o condiţie umană universală, nu ne putem considera ca membrii ai unei aceleiaşi familii umane, ci din contră noi suntem membrii ai societăţilor diferite, fiecare cu istoria ei, cu obiceiurile ei, cu tradiţiile ei. Regimurile cele mai autoritare din Iran până în Pachistan au invocat specificităţile culturale ale tradiţiilor lor pentru a refuza poporului posibilitatea de a se exprima liber, justificând astfel practicile brutale. Exciziunea femeii, de exemplu, este justificată printr-o tradiţie culturală şi considerată astfel ca de neînlocuit, nimeni neavând dreptul să o pună în discuţie în numele aşa ziselor drepturi ale omului. Încercarea de a o elimina nu este în viziunea lor altceva decât o intervenţie brutală a occidentului în modul lor de a trăi, o dorinţă de a le distruge tradiţiile.

În această situaţie trebuie să ne întrebăm dacă aceste critici sunt fondate ? Cu alte cuvinte drepturile omului pot ele să se aplice universal?

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să elucidăm mai multe chestiuni dificile :

Termenii de libertate, egalitate, solidaritate, responsabilitate pot ei să aibă peste tot acelaşi sens ?

În ce fel drepturile omului , aşa cum au fost ele codificate în textul Declaraţiei ONU, reprezintă preocupări universale ?

Oare, afirmarea drepturilor omului vizează ea doar întâietatea unei civilizaţii particulare, cea occidentală ?

Cum am putea pune de acord faptul că Occidentul consideră mai important individul cu ideea altor societăţi pentru care importantă este coeziunea corpului social şi nu libertatea individului ?

Cum să punem o frontieră între o tradiţie demnă de a fi conservată, o tradiţie ce merită să figureze în patrimoniul umanităţii şi alte tradiţii ce par condamnabile în numele principiului drepturilor omului ? 

Trebuie să ne îndepărtăm de religie pentru ca omul să acceadă la libertate ?

Idealul drepturilor omului nu este teoretic , el presupune o transformare a stării actuale de fapt . Principiile sale sunt în esenţa lor revoluţionare şi aceasta nu pentru că ele au fost enunţate de către oamenii ce au făcut Revoluţia Franceză, ci pentru faptul că ele impun o ruptură în raport cu tradiţia.

Timp de secole oamenii au trăit pe baza fundamentului structurilor politice născute din cutumă şi a transmiterii unei puteri legitimate de către religie. Legea şi cutuma mergeau mână în mână. Dezvoltarea istorică a idealurilor de drepturi ale omului a împins foarte departe necesitatea de a măsura legea conform principiilor universale ale justului, principii ce nu sunt acelea ale Codurilor de legi în vigoare.

Juristul ar putea spune că noţiunea de drepturi ale omului aparţine unui domeniu ce nu corespunde dreptului pozitiv, dreptului codificat, drept ce serveşte de referinţă oricărui exerciţiu legislativ. Juristul nu cunoaşte decât legea, aceea care este în vigoare într-un cod. Faptul că ea este sau nu în acord cu principii universale ca cele ale drepturilor omului nu este problema sa, ceea ce-l interesează este ca dreptul să capete o formă efectivă, stabilă care să poată fi normă în judecata de drept. Atâta timp cât drepturile omului nu vor fi formulate decât ca principii morale cu caracter general, ele nu vor fi eficiente ca instrumente ale justiţiei, ale acestei justiţii ce garantează drepturile cetăţeanului în stat.

Loading...