Executarea silită, ca parte a procesului civil, este o activitate complexă la care iau parte, ca subiecţi procesuali, părţile - creditorul urmăritor şi debitorul urmărit, instanţa, organele de executare, Ministerul Public şi alte persoane.
Un rol auxiliar în faza de urmărire silită îl au organele administraţiei publice locale şi organele de poliţie, care pot fi chemate să sprijine acţiunile organului de executare.
În faza executării silite părţile se numesc creditorul urmăritor - titularul titlului executoriu, care urmăreşte să-şi realizeze dreptul recunoscut prin acest titlu şi debitorul urmărit - cel ţinut de îndeplinirea titlului executoriu.
În principiu, nimeni nu poate urmări pe cineva decât pentru un drept ce îi aparţine, după cum nimeni nu poate fi urmărit decât pentru datoria sa personală.
Există însă şi unele excepţii. Astfel, executarea silită poate fi cerută, în afară de titularul titlului executoriu, de succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular ai creditorului; de creditorii creditorului, de procuror, de instanţa de judecată din oficiu, în unele situaţii de excepţie.
În afara debitorului propriu-zis, mai pot fi urmăriţi:
- a) garanţii - ţinuţi să răspundă pentru debitor potrivit dreptului comun;
- b) moştenitorii. În cazul lor trebuie făcută următoarea distincţie:
-moştenitorii universali sau cu titlu universal, care au acceptat succesiunea pur şi simplu, răspund cu întreaga lor avere
-moştenitorii universali sau cu titlu universal, care au acceptat succesiunea sub beneficiul unui inventar, răspund numai în limita bunurilor succesoare
-moştenitorii cu titlu particular nu pot fi urmăriţi decât asupra bunului succesoral şi numai dacă obligaţia este legată de aceasta.
Executarea silită poate fi continuată asupra moştenitorilor, începută fiind asupra defunctului, după cum poate fi pornită direct asupra moştenitorilor.
În ce priveşte coparticiparea, spre deosebire de faza de judecată în care există coparticipare activă, pasivă sau mixtă, în faza executării silite nu există decât coparticiparea activă - mai mulţi creditori urmăresc acelaşi debitor.
Ca expresie a caracterului unipatrimonial al executării silite, în cazul pluralităţii de debitori ce decurge din acelaşi titlu executoriu, urmărirea se face separat pentru fiecare debitor. Astfel, în cazul urmăririi unui bun determinat, acesta nu priveşte decât o singură persoană - deţinătorul bunului, iar în cazul în care executarea are ca obiect alte valori patrimoniale, pentru fiecare patrimoniu pe latura sa activă sau fiecare valoare patrimonială în parte, trebuie îndeplinite în mod separat formele de executare cerute de lege.
Drepturile şi obligaţiile părţilor
Părţile au anumite drepturi şi obligaţii comune, dar au şi drepturi şi obligaţii specifice.
- a) Drepturi şi obligaţii comune
În privinţa drepturilor, atât creditorul cât şi debitorul:
- au posibilitatea de a participa personal sau prin reprezentant la toate actele de executare;
- în acest scop părţile trebuie înştiinţate de pornirea executării silite şi de etapele pe care aceasta le parcurge;
- pot formula cereri pentru apărarea drepturilor lor;
- pot exercita căile de atac prevăzute de lege;
- au dreptul să cunoască toate actele dosarului care le priveşte;
- au dreptul ca declaraţiile lor să fie consemnate în actele încheiate de organele de executare;
- dacă nu înţeleg sau nu vorbesc limba română sau aparţin naţionalităţilor conlocuitoare, pot recurge la serviciile unui interpret;
- au dreptul de a tranzacţiona cu privire la modul de executare şi la obiectul ei.
În categoria obligaţiilor comune se încadrează obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia acestea au fost recunoscute.
Exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale atrage - potrivit art. 723 C. proc. civ.. - răspunderea pentru pagubele pricinuite şi, în măsura în care este prevăzută de lege, plata unor amenzi în cuantumul stabilit de lege.
- b) Drepturi şi obligaţii specifice
Şi în faza executării silite îşi găseşte aplicare principiul disponibilităţii, în măsura în care este vorba de drepturi de care titularul lor poate dispune.
Făcând aplicarea acestui principiu, creditorul are dreptul să renunţe la executarea începută sau să aştepte cu pornirea ei în limitele prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Creditorul şi debitorul se pot înţelege pe cale de tranzacţie.
Potrivit art. 3714 C. proc. civ. creditorul şi debitorul pot conveni, în tot cursul executării silite ca aceasta să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului.
De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă, total sau numai în parte, prin bună învoială.
Există situaţii în care posibilitatea creditorului de a acorda unele înlesniri debitorului este expres prevăzută de lege. Astfel, la cererea temeinic justificată a debitorilor, creditoii bugetari pot acorda:
- a) amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare;
- b) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;
- c) amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.
O altă consecinţă a principiului disponibilităţii procesuale este posibilitatea creditorului de a alege, în cazul executării silite indirecte, forma concretă de executare. Există, însă, situaţii în care acest drept de a alege al creditorului este îngrădit, legea prescriindu-i acestuia procedura de executare.
Totuşi, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere, alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice, înfiinţarea popririi se poate dispune de instanţa de fond, din oficiu (art. 453 alin. 2 C. proc. civ.). De asemenea, conform art. 455, poprirea subzistă atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este pensionat.
Tot în virtutea disponibilităţii, creditorul are dreptul de a-şi alege debitorul împotriva căruia să se îndrepte cu executarea silită, dacă obligaţia este solidară. În această situaţie, dacă s-a început urmărirea împotriva unui codebitor solidar şi nu s-a plătit integral datoria, nu se pune problema renunţării de către debitor la beneficiul solidarităţii, el putând începe urmărirea şi împotriva altui codebitor solidar. Se are în vedere aici caracterul unipatrimonial al executării silite. De asemenea, creditorul are dreptul să aleagă bunurile debitorului pe care vrea să le urmărească, existând însă, şi excepţii: imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie nu poate fi urmărit înaintea urmăririi bunurilor sale mobile (art. 491 C. proc. civ.); creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora (art. 493 C. proc. civ.); dacă debitorul nu are alt mijloc de existenţă decât veniturile imobilului urmărit, la cererea acestuia, executorul judecătoresc poate să-i fixeze o cotă de cel mult 20% din aceste venituri pentru traiul său şi al familiei sale (art. 503 C. proc. civ.).
În ce priveşte obligaţiile speciale ale creditorului, acestea există în cazul creditorilor-persoane juridice de drept public. În acest sens au obligaţia de a lua din timp, de regulă, odată cu introducerea acţiunii, toate măsurile asiguratorii necesare. Au, de asemenea, obligaţia să facă investigaţiile necesare privind identificarea şi localizarea bunurilor urmăribile şi să comunice datele obţinute instanţei sau, după caz, organelor de executare. Aceşti creditori mai sunt obligaţi să ţină o evidenţă a creanţelor din care să rezulte pentru fiecare creanţă în parte dacă a fost pusă în executare şi stadiul în care se află urmărirea.
În ce îl priveşte pe debitor, legea prevede obligaţia acestuia de a nu se împotrivi la executarea pornită în baza unui titlu executoriu, el având la dispoziţie calea contestaţiei la executare, pe care instanţa o va soluţiona de urgenţă în conformitate cu dispoziţiile art. 399 şi urm. C. proc. civ.
Din această obligaţie rezultă o alta, şi anume de a acorda organului de executare liberul acces la bunurile sale.
În cazul nerespectării obligaţiilor de către debitor, organul de executare poate apela la concursul poliţiei şi al consiliului local. De altfel, împotrivirea debitorului, la executarea unei hotărâri executorii este sancţionată de legea penală prin art. 271 Cod pen.
O altă obligaţie a debitorului este aceea de a nu înstrăina bunurile din patrimoniul său în timpul executării silite. Creditorul poate ataca actele făcute cu viclenie de debitor, având la dispoziţie acţiunea revocatorie.
Tot în sarcina debitorului cade şi obligaţia de a suporta cheltuielile de executare. Această obligaţie subzistă chiar şi atunci când cererea de executare a fost respinsă ca urmare a achitării datoriei de către debitor. Sunt avute în vedere cheltuielile prilejuite de deplasarea executorului, transportul bunurilor urmărite etc.
În ce priveşte modul de recuperare a acestor cheltuieli, el diferă după cum este vorba de executare silită directă sau executare silită indirectă. În acest din urmă caz, ele se deduc din sumele de bani realizate de vânzarea bunurilor urmărite. În cazul executării silite directe, care de regulă constă în predarea unui bun, dacă debitorul refuză să plătească de bunăvoie aceste sume, creditorul va trebui să-şi valorifice această creanţă, printr-o altă acţiune cu acest obiect, pentru a obţine o hotărâre judecătorească pe care să o poată pune în aplicare.
Capacitatea şi calitatea procesuală
Capacitatea părţilor în faza executării silite
Şi în faza executării silite se aplică principiile referitoare la capacitate, astfel încât, creditorul urmăritor, debitorul urmărit, terţii participanţi trebuie să aibă atât capacitate de exerciţiu cât şi capacitate de folosinţă.
În cazul lipsei ori a restrângerii capacităţii de exerciţiu, dat fiind riscul unor acte prejudiciabile, nu este suficientă încuviinţarea dată în momentul cererii de executare pentru ca apoi minorul care a împlinit 14 ani să participe singur la procedura de executare. De aceea se face aplicarea art. 42 C. proc. civ. şi minorul va fi asistat şi în faza executării silite de către ocrotitorul său legal.
Calitatea procesuală a părţilor
Spre deosebire de faza de judecată, în faza de urmărire, legitimarea procesuală nu ridică probleme deosebite, din titlul executoriu rezultând clar cine este creditorul îndreptăţit să ceară punerea în executare a titlului şi cine este debitorul împotriva căruia urmează să se pornească executarea.
Şi în această fază a procesului civil operează transmisiunea calităţii procesuale, pe de o parte atât pe latura activă, cât şi pe latura pasivă, iar pe de altă parte atât în forma legală, cât şi în forma convenţională.
Transmisiunea legală poate surveni:
- în cazul decesului uneia dintre părţi (transmisiune succesorală). Moştenitorii creditorului pot continua o executare începută sau să o pornească chiar ei împotriva debitorului, iar pe de altă parte, creditorul - în baza titlului obţinut împotriva defunctului - poate continua asupra moştenitorilor acestuia executarea deja începută sau poate trece direct la executarea împotriva moştenitorilor.
- în cazul reorganizării persoanelor juridice. În această situaţie, trecerea drepturilor şi obligaţiilor de la persoană la alta implică şi transmisiunea calităţii procesuale, succesorul în drepturi ori în obligaţii putând să urmărească realizarea creanţelor, respectiv să fie urmărit pentru realizarea acestora.
Transmisiunea convenţională poate interveni în situaţia în care creditorul cedează altei persoane drepturile sale recunoscute printr-o hotărâre judecătorească. Noul creditor nu trebuie să obţină un nou titlu pe numele său ci poate să-l pună în executare pe cel deja existent, cu condiţia notificării debitorului despre cesiunea de creanţă intervenită.
Spre deosebire de capacitate, referitor la calitatea procesuală în raporturile de drept internaţional privat, normele conflictuale prevăd că atât calitatea, cât şi transmisiunea calităţii procesuale sunt guvernate de legea aplicabilă fondului raportului juridic litigios.
În ce priveşte lipsa calităţii procesuale, dacă cererea de executare a fost adresată instanţei, aceasta - în ipoteza dată - va respinge cererea. Dacă titlul ajunge direct la executor, acesta va refuza să întreprindă executarea, iar dacă au fost realizate acte de executare, atunci lipsa calităţii procesuale va putea motiva o contestaţie la executare.
După cum am arătat, în faza executării silite este posibilă, de regulă, numai pluralitatea de creditori. Această coparticipare se poate întâlni în două forme:
-mai mulţi creditori pornesc împreună urmărirea împotriva debitorului comun;
-formele de executare sunt făcute de unul sau mai mulţi creditori iar pe parcursul urmăririi apar şi alţi creditori ce pretind să fie plătiţi din sumele realizate din urmărire. În această situaţie, singurul privilegiu de care se bucură creditorul urmăritor este plata preferenţială a cheltuielilor de executare, având în vedere că el a făcut aceste cheltuieli în folosul tuturor celorlalţi creditori.
În materia pluralităţii de creditori există două sisteme:
-sistemul dreptului primului urmăritor, sistem în care creditorul care reuşeşte să "sesizeze" primul bunurile debitorului va fi plătit cu preferinţă;
-sistemul egalităţii creditorilor;
În sistemul nostru execuţional, ordinea de preferinţă diferă după cum se face aplicarea dispoziţiilor de drept comun sau a unor reglementări speciale.
- Executarea silită reglementată prin dispoziţiile Codului de procedură civilă
Normele de drept comun, înainte de modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, prevedeau o ordine de preferinţă după cum este vorba de creditori chirografari, creditori privilegiaţi şi creditori ipotecari.
În cazul creditorilor chirografari, suma obţinută prin executarea silită se împărţea în mod egal şi proporţional cu creanţa fiecăruia. Acest mod de distribuire se aplica indiferent dacă era vorba de executare silită mobiliară, imobiliară sau prin poprire, dar numai dacă aceşti creditori chirografari nu veneau în concurenţă cu creditori privilegiaţi şi ipotecari, care aveau prioritate în satisfacerea creanţelor.
Creditorii ipotecari aveau dreptul realizării creanţelor lor înaintea creditorilor chirografari dar după creditorii privilegiaţi. În situaţia în care există mai mulţi creditori ipotecari, aceştia nu erau plătiţi în ordinea înscrierii în registrele de publicitate imobiliară.
Creanţele creditorilor privilegiaţi sunt primele care vor fi satisfăcute - deci înaintea creanţelor ipotecare şi a celor ale creditorilor chirografari. Dacă există mai mulţi creditori din această categorie, vor fi avute în vedere mai întâi privilegiile speciale - strâns legate de anume bunuri determinate, mobile sau imobile - şi mai apoi creanţele care se bucură de privilegii generale - poartă asupra tuturor bunurilor debitorului.
Trebuie menţionată restricţia creditorilor privilegiaţi şi ipotecari de a invoca rangul privilegiului sau ipotecilor lor numai în cazul în care urmărirea purta asupra bunurilor ce formează obiectul privilegiilor sau ipotecilor respective. Cu alte cuvinte, erau îndestulaţi cu prioritate numai din sumele obţinute din valorificarea acestor bunuri. Pentru celelalte bunuri ale debitorului, vor avea calitatea de creditori chirografari şi distribuirea se va face în consecinţă.
În prezent, problemele eliberării şi distribuirii sumelor realizate prin executare silită, implicit şi stabilirea ordinei de preferinţă a creanţelor aflate în concurs, formează obiect de reglementare al art. 562-571, aşa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Ordinea de preferinţă instituită de dispoziţiile legale menţionate reprezintă dreptul comun în materie.
Potrivit art. 563 alin. 1 C. proc. civ. în cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi cerditori sau când şi alţi creditori au depus titlurile lor până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, executorul judecătoresc va proceda la distribuirea sumei în următoarea ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
- a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;
- b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cazul asigurărilor sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea interităţii corporale sau a sănătăţii;
- c) creanţele rezultând din obligaţia de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
- d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
- e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
- f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
- g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
- h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
- i) alte creanţe.
Conform alin. 2 al art. 563 în cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
În continuare, legea prevede o serie de dispoziţii speciale privind anumite creanţe.
Potrivit art. 564, dacă există creditori care au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferinţă asupra bunului vândut, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 563 alin. 1 lit. b.
Dobânzile şi penalităţile sau alte asemenea accesorii ale creanţei principale vor urma ordinea de preferinţă a acestei creanţe (art. 565).
În cazul în care unul dintre titlurile depuse de creditorii urmăritori conţine obligaţia debitorului de a plăti o sumă de bani în mod periodic, iar bunurile rămase în patromoniul debitorului după efectuarea executării sau veniturile sale nu asigură plata în viitor a ratelor datorate, executorul judecătoresc sau partea interesată va sesiza instanţa în circumscripţia căreia se face executarea. Instanţa de executare va stabili suma globală cu care creditorul va participa la distribuirea sumei realizate prin urmărire, prin încheiere cu citarea părţilor. Încheierea este supusă numai recursului (art. 566 alin. 1).
Dacă debitorul a decedat şi se constată că, în raport cu numărul moştenitorilor, locul unde aceştia se găsesc, modul în care s-a făcut împărţeala moştenirii sau alte asemenea împrejurări, plata în rate a creanţelor este greu de realizat, instanţa poate, la cererea creditorului, să procedeze conform art. 566 alin. 1, stabilind suma totală ce se cuvine creditorului, precum şi suma pe care o va plăti fiecare moştenitor în parte. Această situaţie este prevăzută de art. 566 alin. 1.
Ordinea de preferinţă prevăzută de art. 563 şi 564 se aplică şi creanţelor condiţionale sau afectate de un termen suspensiv (art. 567 alin. 1).
Dacă creanţa este afectată de o condiţie rezolutorie, se prevede că nu se va putea elibera creditorului suma cuvenită, decât dacă acesta va da o cauţiune sau va constitui o ipotecă în favoarea celor care ar trebui să se foloseacă de această sumă în cazul îndeplinirii condiţiei.
Dacă condiţia este suspensivă, suma cuvenită creditorului va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceştia vor da o cauţine sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiţiei.
În cazul în care creditorii menţionaţi nu dau o cauţiune sau nu constituie o ipotecă, suma se va consemna la CEC, până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau suspensive.
Dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv, aceasta se va plăti chiar dacă termenul nu s-a împlinit. Această soluţie este posibilă în condiţiile art. 382 lit. c C. pr. civ.
Dacă o astfel de creanţă este fără dobândă, plata înainte de termen nu se va face decât dacă se scade dobânda cuvenită până la împlinirea termenului. Dacă însă, creditorul nu este de acord să se facă scăderea, partea sa se va consemna la CEC, pentru a fi eliberată la împlinirea termenului (art. 568 C. proc. civ.).
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că legiuitorul a stabilit ordine de preferinţă unică pentru a simplifica distribuirea sumelor obţinute prin executarea silită. La aceasta se mai fac trimiteri, având în vedere specificul unor proceduri execuţionale. Astfel de trimiteri există în materia popririi (art. 459), în cazul urmăririi silite a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini (art. 470), în materia vânzării bunurilor mobile (art. 445 şi art. 448), în cazul vânzării la licitaţie a imobilului urmărit (art. 506 şi art. 512) sau, în cazul urmăririi salariului şi a altor venituri asimilate (art. 409).
În fine, trebuie precizat că, potrivit art. 562, suma de bani realizată prin executarea silită se eliberează creditorului urmăritor până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului.
- Executarea silită în baza Codului de procedură fiscală privind creanţele fiscale
Acest act normativ prevede o ordine de preferinţă specială în situaţia pluralităţii de creditori, în condiţiile cerute de aplicarea ei. Astfel, textul art. 160 menţionează următoarele categorii de creanţe:
- a) creanţe reprezentând cheltuieli de orice fel făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;
- b) creanţe reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensii, ajutoare pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţe reprezentând obligaţii de reparare a pagubelor provocate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale, sănătăţii;
- c) creanţe rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
- d) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe şi din alte obligaţii fiscale stabilite conform legii, din contribuţii la bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat, bugetul trezoreriei, precum şi la fondurile speciale;
- e) creanţe rezultând din împrumuturi acordate de stat;
- f) creanţe reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
- g) creanţe rezultând din împrumuturile bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
- h) creanţe reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale, după caz;
- i) alte creanţe.
Pentru a putea participa la distribuirea sumelor rezultate în urma executării silite, creditorii trebuie să cunoască momentul acestei distribuiri. Există reglementări diferite pentru aceasta, în funcţie de procedura de executare urmată.
Cele mai importante aspecte sunt cele privind:
- Urmărirea silită mobiliară
În acest caz nu se procedează la o înştiinţare individuală, despre executarea silită putându-se lua la cunoştinţă din publicaţiile de vânzare făcute cu această ocazie. Excepţia o fac persoanele în mâna cărora se află bunul urmărit care va fi sechestrat de creditor. Aceste persoane vor cunoaşte în mod necesar urmărirea pornită.
O serie de creditori iau cunoştinţă de distribuire, datorită caracterului de publicitate al executării silite. În acest sens, pot fi menţionate: în cazul urmăririi mobiliare dispoziţiile art. 425, art. 442, art. 444, art. 446 şi art. 447.
- Urmărirea silită imobiliară
Într-o asemenea executare toţi creditorii care figurează în registrele de publicitate imobiliară trebuie înştiinţaţi despre termenul de vânzare şi, în general, despre actele de executare. Necomunicarea publicaţiilor de vânzare atrage nulitatea.
În cazul vânzării imobilului la licitaţie, dispoziţiile art. 500 alin. 3 executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice dreptiurile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit, titularii acestor drepturi fiind înştiinţaţi despre executare şi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului. Conform art. 500 alin. 4 se va determina prin expertiză şi valoarea drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute. Cu incidenţă în această materie a înştiinţării creditorilor sunt şi art. 501, art. 504, art. 512, art. 518 şi art. 521.
- Executarea silită prin poprire
Aici se face diferenţierea după cum poprirea este supusă sau nu validării.
Hotărârea de validare a hotărârii se dă de instanţă după citarea pentru termenul stabilit în acest scop a tuturor creditorilor care au înfiinţat popriri sau şi-au anunţat creanţele înainte de validare. Alţi creditori nu mai pot participa la distribuire, după pronunţarea hotărârii de validare.
Dacă poprirea nu este supusă validării, terţul poprit va fi obligat să respecte ordinea de preferinţă stabilită de lege şi să rezerve fiecărui creditor partea sa.
În cazul popririi sunt aplicabile dispoziţiile art. 456, art. 458 -461.
Art. 569 alin. 1 stabileşte un termen imperativ de la expirarea căruia executorul judecătoresc poate trece la eliberarea sau distribuirea. Astfel, aceste operaţiuni se pot face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când executorul va proceda după caz la eliberarea sau distribuirea acesteia, cu citarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.
În cazul valorificării bunurilor grevate de un drept de gaj, ipotecă, sau de alte drepturi reale dobândire după înscrierea vreunei garanţii reale, executorul este obligat să citeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost constituite aceste sarcini.
Titularii drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie şi superficie, stinse prin adjudecare, titularii acestora vor fi trecuţi în ordinea înscrierii cu valoarea acestor drepturi înscrise în cartea funciară. Dacă drepturile menţionae nu sunt înscrise, se va proceda la evaluarea lor prin expertiză.
Cu privire la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, executorul judecătoresc este obligat să întocmească un proces-verbal, care se va semna de persoanele interesate care sunt prezente.
Orice persoană nemulţumită poate cere executorului să consemneze obliecţiile sale în procesul-verbal. De asemenea, acesta poate fi contestat în termen de 3 zile. Contestaţia suspendă de drept eliberarea sau distribuirea, iar judecata ei se face de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor (art. 570). După întocmirea de către executorul judecătoresc a procesului-verbal nici un creditor nu mai are dreptul să ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
Potrivit art. 373 alin. 2 C. proc. civ., "instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel". Rezultă de aici că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea. De la această regulă există excepţii, în care au competenţe şi instanţele care au pronunţat titlul executoriu (art. 400 alin. 1 - contestaţia la titlu).
În urma modificărilor aduce Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, rolul instaţei în cadrul executării silite a fost redus simţitor. Cu toate acestea au fost păstrate o serie de atribuţii ale instanţei, acestea rezultând din analiza ce o vom consacra formelor şi modalităţilor de executare silită.
O serie de dispoziţii privind activitatea instanţei sunt cuprinse şi în articolele ce constituie partea generală a executării silite. Astfel, cum dispune art. 374, nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formulă executorie, cu unele excepţii. Învestirea hotărârilor cu formulă executorie se face de prima instanţă.
Cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc. Acesta, în termen de cel mult 5 zile, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare şi titlul executoriu.
Conform art. 3731, instanţa de executare încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de 7 zile de la înregistrarea cererii. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea de respingere a cererii poate fi atacată cu recurs, numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:
- cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;
- titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite;
- creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
- titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;
- există alte impedimente prevăzute de lege.
Instanţa de judecată are competenţa de a soluţiona toate incidentele ivite în cursul executării silite.
În unele proceduri de executare instanţa participă nemijlocit la efectuarea executării silite.
Astfel, în cazul popririi, potrivit art. 453 alin. 2, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de inatnaţa de fond, din oficiu, de îndată de hotărârea este executorie potrivit legii. În acest caz, poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată şi terţului poprit. Terţul poprit este obligat să plătească creditorului suma cuvenită acestuia.
Art. 460 C. proc. civ. prevede că, dacă terţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.
Instanţa este implicată şi în procedura de predare silită a bunurilor şi executarea altor obligaţii de a face sau de a nu face. Măsurile de executare prevăzute de art. 572 se dispun, de îndată şi fără somaţie, prin încheierea irevocabilă a preşedintelui instanţei de executare, dată fără citarea părţilor.
De asemenea, instanţa de executare va stabili suma ce urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului ce nu poate fi predat în natură, prin hotărâre executorie, dată cu citarea părţilor şi supusă numai recursului. Instanţa de executare va putea să dispună şi înfiinţarea de măsuri asiguratorii.
În cazul obligaţiilor de a face sau de a nu face care presupun un fapt personal debitorului, instanţa de executare în baza art. 5803 şi art. 5804, poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea statului o amendă cominatorie, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu.
- îndrumă şi controlează activitatea executorilor judecătoreşti.
- rezolvă problemele litigioase ivite în cursul executării silite, prin judecarea contestaţiilor la executare ce pot fi formulate de părţi, procuror sau terţi. Până la soluţionarea contestaţiilor, instanţa poate dispune suspendarea executării.
Se observă, astfel, că participarea instanţei judecătoreşti în faza executării silite are o mare importanţă deşi nu este necesară în toate cazurile, iar atunci când intervine, nu are un caracter permanent ca în faza de judecată.
Organul de executare este organul investit cu autoritatea de stat pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul executoriu. Organul de executare aparţine categoriei organelor auxiliare ale justiţiei.
Organele de executare sunt:
- executorii judecătoreşti;
- organele fiscale
Organele administraţiei publice locale şi organele de poliţie, care pot fi chemate să sprijine unele operaţiuni de executare întreprinse de executorii judecătoreşti, au, de asemenea, un rol auxiliar în faza executării silite.
Categorii de organe de executare
Executorul judecătoresc
Este principalul organ de executare. Competenţa de a numi executorii judecătoreşti este deţinută de ministrul justiţiei, iar modul în care îşi exercită atribuţiile, angajarea promovarea, răspunderea, competenţele sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 188/2000 privind activitatea executorilor judecătoreşti. Prevederile acesteia se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Executorii judecătoreşti funcţionează pe lângă judecătorii. Ei pun în executare dispoziţiile cu caracter civil cuprinse atât în hotărârile civile cât şi în cele penale, precum şi în orice alte titluri executorii, dacă, pentru aceasta, legea nu prevede competenţa altor organe.
Actele de executare silită sunt începute de aceştia numai dacă li se ordonă de instanţa pe lângă care funcţionează şi dacă sunt sesizaţi de cei interesaţi. Executorul trebuie să verifice dacă s-au respectat condiţiile privind titlul, competenţa organului emitent, investirea cu formulă executorie etc.
În cazul opunerii la executare a debitorului, executorul poate cere şi obţine sprijinul organelor de poliţie. Mai trebuie menţionat că împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin ameninţarea organului de executare, cu agravanta dată de folosirea violenţei, este sancţionată de art. 217 Cod penal.
Organele fiscale
Intră în această categorie inspectorii, agenţii fiscali şi alţi angajaţi, delegaţi să facă încasări, ai organelor financiare de sector ale municipiului Bucureşti, municipale, orăşeneşti şi comunale.
Potrivit art.128 din Codul de procedură fiscală executarea se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali. Conform art. 126 organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să efectueze procedura de execuatre silită. Creanţele bugetare care se încasează şi se utilizează de instituţiile publice, se execută prin organe proprii.
Codul de procedură fiscală se referă, prin dispoziţiile sale speciale, la organele de specialitate ale direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, judeţene şi a municipiului Bucureşti, ale unităţilor subordonate acestora, unităţilor subordonate Direcţiei generale a vămilor precum şi direcţiilor de specialitate din cadrul Ministerului de Finanţe.
Codul de procedură fiscală, în cuprinsul său, stabileşte unele reguli privind executarea silită a unor categorii de creanţe ce pot fi executate de organe de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor sau de împuterniciţii proprii ai instituţiilor publice. Personalul acestor organe de executare îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Alte creanţe bugetare se execută prin împuterniciţi proprii ai Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, ai organelor administraţiei publice centrale şi locale precum şi ai instituţiilor publice, după caz.
Din dispoziţiile legale rezultă că încasarea creanţelor bugetare se poate asigura şi de către persoane angajate prin convenţie civilă de prestări servicii.
Competenţa materială şi teritorială
- a) Competenţa materială
Organul de executare care dispune de plenitudine de competenţă în domeniul urmăririi silite este executorul judecătoresc. Acesta execută orice titluri executorii, cu excepţia acelora date de lege, în competenţa altor organe de executare.
Competenţa materială a executorului judecătoresc este reglementată de dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 188/2000.
Executorii judecătoreşti sunt organe cu plenitudine de competenţă în materie de executare silită. Potrivit art. 373 alin. 1 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea sau de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află bunurile, în cazul urmăririi acestora. Potrivit at. 7 lit. a din Legea nr. 188/2000, executorii judecătoreşti pun în executare dispoziţiile cu caracter civil din titlurile executorii. De asemenea, ei îndeplinesc şi alte atribuţii expres determinate de art. 7 din Legea nr. 188/2000.
Executorul judecătoresc execută în materie civilă orice hotărâri - fie patrimoniale, fie nepatrimoniale şi indiferent de modalitatea de executare - directă sau indirectă.
Competenţa sa materială cunoaşte unele limitări, după cum este vorba despre:
- raporturile între creditori şi debitori - persoane fizice sau juridice de drept privat, caz în care toate procedurile de executare sunt de competenţa executorului judecătoresc, cu excepţia popririi, care este dispusă de instanţă.
- raporturi între creditori - persoane juridice de drept public şi debitori - persoane fizice sau raporturi între agenţii economici; în această situaţie, executorul judecătoresc execută toate creanţele acestor persoane juridice, cu excepţia acelora date de lege în competenţa organelor financiare.
Executarea directă este de competenţa exclusivă a executorului judecătoresc.
- b) Competenţa teritorială
Competenţa teritorială a executorului judecătoresc şi a organelor financiare ca organe de executare este limitată la circumscripţia teritorială a instanţei de care aparţine, respectiv a consiliului local al administraţiei publice.
Competenţa teritorială este determinată tot prin dispoziţiile art. 373 alin. 1 C. proc. civ., cât şi prin art. 8 alin 1 din Legea nr. 188/2000.
Astfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.
Art. 8 alin. 1 arată că executorii judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia curţii de apel pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel.
În mod similar, art. 9 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 prevede că este competent executorul din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea, iar potrivit alin. 2, în cazul urmăririi silite a bunurilor este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială sunt situate sau se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel , competenţa aparţine oricăruia dintre executorii care funcţionează pe lângă acestea.
Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii este competent executorul din circumscripţia curţii de apel unde sunt situate sau se află bunurile în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestor măsuri (art. 9 alin. 3). Pentru constatarea unei situaţii de fapt competent este executorul din circumscripţia curţii de apel unde urmează a se face constatarea.
Pentru celelalte atribuţii prevăzute de art. 7 din lege, competenţa aparţine executorului judecătoresc învestit de partea interesată.
În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii nu există nici un executor judecătoresc sau există doar unul, camera executorilor poate delega executori din circumscripţia altei judecătorii, situată în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel.
Când, privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe executări silite, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate, va putea să le reunească, dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, în afară de cazul în care legea prevede altfel. (art. 3734 alin. 1 C. proc. civ.).
Potrivit Legii nr. 188/2000 activitatea executorilor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul unui birou în care pot funcţiona unul sau mai mulţi executori asociaţi. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de executori judecătoreşti, iar în circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o cameră a executorilor judecătoreşti, cu personalitate juridică. La nivel naţional există Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti. Ministerul Justiţiei şi Uniunea exercită un control profesional asupra calităţii actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti.
Legea nr. 188/2000 reglementează şi soluţionarea eventualelor conflicte de competenţă ce se pot ivi între birourile executorilor judecătoreşti situate în circumscripţia aceleiaşi judecătorii. Competentă în acest caz este respectiva judecătorie. Dacă conflictul intervine între birouri executorii situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi sesizat. În toate cazurile instanţa se pronunţă prin încheiere irevocabilă.
În cazul creanţelor bugetare, urmărirea este realizată de organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite, sub urmărirea organului sub a cărui rază teritorială debitorul îşi are sediul, domiciliul sau unde acesta este luat în evidenţa fiscală. Poate avea loc o extindere a competenţei teritoriale a organului coordonator în cazul executării prin poprire, această măsură de executare putând fi luată indiferent de locul sediului sau domiciliului debitorului, precum şi în cazul pericolului evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, caz în care se poate proceda la indisponibilizarea acestor bunuri indiferent de locul unde se găsesc.
În situaţia debitorilor solidari, organul de executare coordonator competent teritorial este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul despre care există indicii că deţine mai multe bunuri sau venituri urmăribile. Acest organ de executare poate executa întregul debit, dar el comunică acest debit şi fiecărui organ de executare în a cărui rază teritorială îşi au sediul sau domiciliul ceilalţi codebitori. Acestea, la rândul lor iau măsurile de executare corespunzătoare şi comunică lunar organului de executare coordonator sumele realizate în contul debitorului. Când organul coordonator constată că debitul a fost lichidat, dispune încetarea executării silite.
Potrivit art. 126 alin. 5 din Codul de procedură fiscală, pentru efectuarea executării silite în această materie, este competent organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, iar coordonarea întregii executări revine organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul. În cazul popririi, organul de executare coordonator are compteteţă asupra terţului poprit indiferent de locul unde îşi are domiciliul fiscal.
Drepturile şi obligaţiile organelor de executare
În afara drepturilor pe care le-am menţionat când am vorbit despre fiecare categorie de organ de executare, acestea mai au posibilitatea de a aprecia cu privire la alegerea bunurilor ce vor fi valorificate. Debitorul şi creditorul pot da unele indicaţii în acest sens, dar decizia finală aparţine organului de executare.
În acest sens, trebuie însă avute în vedere dispoziţiile art. 3711 alin 3, conform cărora executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau altor sume, precum şi a cheltuielilor de executare.
De asemenea, organul de executare poate sesiza instanţa pentru pronunţarea unor ordonanţe preşedinţiale prin care să fie înlăturate piedicile la executare.
Conform art. 428 debitorul sau altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, numai dacă depune valoarea ce i se cere sau valoarea bunului reclamat la CEC, la dispoziţia organului de executare.
Respectarea obligaţiei organului de executare de a nu încălca dispoziţiile legale în activitatea de executare silită a hotărârilor judecătoreşti este garantată prin existenţa posibilităţii desfiinţării de către instanţa de executare a actelor făcute cu încălcarea legii, în cadrul contestaţiei la executare.
Rolul activ al organului de executare este exprimat de obligaţia acestuia de a-şi aduce la îndeplinire sarcinile din oficiu, fără a aştepta stăruinţa creditorului.
El trebuie să fie obiectiv apărând interesele ambelor părţi.
Când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să-i acorde concursul.
La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc persoanele care datorează sume de bani sau deţin bunuri supuse urmăririi, au obligaţia să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.
De asemenea, la cererea instanţei sau executorului, instituţiile, băncile sau orice alte persoane sunt obligate să comunice în scris, de îndată, datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel, sub sancţiunile prevăzute de art. 1081 C. proc. civ.
Executorul judecătoresc are obligaţia de a consemna activitatea sa în procesele-verbale, de a consemna pe numele creditorilor, neîntârziat, sumele obţinute din valorificarea bunurilor urmările, de a înainta instanţei recipisa de consemnare şi procesul-verbal întocmit, de a face executarea silită între orele prevăzute de lege (6-20).
Conform art. 3732 alin. 4 instanţa de executare şi executorul sunt obligaţi să asigure secretul informaţiilor dacă legea nu prevede altfel.
În temeiul Codului de procedură fiscală, organul de executare are obligaţia de a face demersurile necesare identificării domiciliului sau sediului debitorului precum şi a veniturilor şi bunurilor urmăribile. Dacă este cazul, este dator să solicite sprijinul organelor de poliţie sau a Oficiului Registrului Comerţului în vederea unor cercetări, respectiv pentru obţinerea de relaţii. Cei solicitaţi de organul de executare să dea relaţii sunt obligaţi să răspundă în scris solicitărilor primite.
În virtutea faptului că procurorul apără ordinea de drept şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, el poate interveni oricând în faza executării silite, dacă sunt încălcate normele referitoare la acestea.
Din coroborarea art. 45 C. proc. civ. cu prevederile Legii nr. 304/2004 pentru organizare judiciară, rezultă atribuţiile procurorului în executarea silită.
Astfel, procurorul are dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în alin. 1 al art. 45. Acestea sunt cazurile în care procurorul poate porni acţiunea civilă: pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Pentru a-şi putea exprima voinţa, în această situaţie, creditorul trebuie înştiinţat. Dacă creditorul a renunţat la executare iar procurorul consideră necesară continuarea ei, el va sesiza instanţa pentru ca aceasta să se pronunţe asupra renunţării creditorului ţinând seama de obligaţia ce îi revine în verificarea legalităţii actelor de dispoziţie ale părţilor.
În exercitarea atribuţiilor, procurorul poate folosi căile de atac legale, să atragă atenţia persoanelor juridice de drept public creditoare sau organelor tutelare asupra abuzurilor săvârşite cu prilejul activităţii de executare, să urmărească tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, când constată încălcări ale normelor penale.
Procurorul poate exercita şi contestaţia la executare, în vederea anulării actelor ilegale, cerând instanţei şi suspendarea executării. Asupra hotărârii privind contestaţia la executare, el poate exercita căile de atac.
Participarea directă a procurorului la urmărirea silită este prevăzută şi de formula executorie, prevăzută şi de art. 269 Cod pr. civ., care cere ca acesta "să stăruie la aducerea la îndeplinire a hotărârilor executorii".
Dat fiind principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, în practică sunt rare intervenţiile procurorului în executarea hotărârilor civile. Trebuie reţinut, însă, că acesta poate interveni ori de câte ori constată încălcarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Uneori, în procedura de executare silită pot apărea şi persoane care nu au participat la faza de judecată dar au interesul să-şi apere drepturile ce le-ar fi atinse în această fază a procesului civil. Terţul intrat sau atras în procedura execuţională devine parte şi dobândeşte drepturile şi obligaţiile procesuale prevăzute de lege pentru părţi, dar şi drepturi şi obligaţiile speciale.
Astfel, ca urmare a înfiinţării popririi în mâinile unui terţ datornic debitorului, terţul poprit nu mai poate face plăţi debitorului, ci - după validare sau în temeiul unei popriri executorii - numai şi direct creditorului.
Terţul care pretinde că bunurile urmărite de creditor sunt ale lui şi nu ale debitorului, poate face contestaţie la executare.
Acest mijloc procedural, al contestaţiei, poate fi folosit şi de soţul care susţine că se urmăreşte un bun comun pentru o datorie personală a celuilalt soţ.
După cum creditorii neurmăritori pot participa, în condiţiile prevăzute de lege şi descrise deja anterior, la distribuirea sumei obţinute prin executarea silită, în cazul că terţul creditor socoteşte că urmărirea a fost pornită de un creditor fictiv, se poate opune la distribuirea sumei realizate prin vânzarea bunurilor debitorului sau la validarea popririi.
Îndatoriri specifice au şi terţii cărora li s-au încredinţat bunurile debitorului sau bunuri litigioase. Custodele astfel numit de organul de executare poate răspunde civil pentru orice prejudicii provocate creditorului prin neglijenţa sa, sau poate răspunde penal pentru abuz de încredere. În aceeaşi situaţie se află şi sechestrul judiciar, care poate răspunde civil sau penal în cazul sustragerii de sub sechestru sau a abuzului de încredere.
Uneori, conservarea şi administrarea unui imobil urmărit este încredinţată persoanei juridice de drept public creditoare sau altei persoane juridice, prin instituirea ca administrator-sechestru. În această situaţie persoana juridică răspunde civil pentru pagubele pricinuite, în timp ce răspunderea penală poate fi angajată salariatului persoanei juridice pentru neglijenţă sau abuz în serviciu.