Drept

Impozitele şi taxele îşi au fundamentul juridic în Constituţie, în cadrul căreia sunt reglementate ca obligaţii ale cetăţenilor, sub forma contribuţiilor financiare. Ele sunt instituite numai prin lege, iar cele locale de consiliile locale şi judeţene, “în limitele şi în condiţiile legii”. Ele sunt obligaţii juridice, reglementate ca atare prin lege, realizabile, la nevoie prin constrângerea statală. Obligaţia juridică sub forma impozitelor şi taxelor este o obligaţie fiscală, datorită preponderenţei acestora în cadrul veniturilor publice. Obligaţia fiscală interferează, dar nu se suprapune obligaţiei bugetare, neexistând o sinonimie între ele.

  Raportul juridic fiscal precede şi condiţionează raportul juridic de venituri bugetare. Obligaţia fiscală constituie elementul esenţial al conţinutului raportului luridi de impunere.

Obligaţia fiscală sub forma impozitelor şi taxelor este de natură patrimonială, fiind evaluabilă în bani şi stabilită numai în formă bănească. Se diferenţiază de obligaţiile cu caracter patrimonial din alte ramuri de drept, în special de obligaţia civilă patrimonială, astfel:

1. a. din punctul de vedere al izvorului, obligaţia fiscală poate izvorî numai din lege, în timp ce obligaţia de drept civil are ca izvor, de regulă, contractul sau delictul, excluse pentru obligaţiile fiscale; izvorul cu premiza care duce la naşterea unui raport juridic fiscal, de exemplu, realizarea unui venit sau dobândirea unui bun supuse impozitării;
2. b. din punctul de vedere al individualizării; obligaţia fiscală se individualizează numai prin titlul de creanţă fiscală - “actul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele fiscale, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite, potrivit legii”. Are caracter executoriu ope legis, fără vreo investire specială în acest scop. În dreptul comun, titlul de creanţă constituie, de regulă, doar temeiul acţiunii în justiţie pentru obţinerea unui titlu executoriu, care devine executoriu după investirea sa cu formula executorie prevăzută

de Codul de procedură civilă;

1. c. din punctul de vedere al obiectului; obligaţia fiscală are ca obiect plata unei sume de bani, în timp ce alte obligaţii patrimoniale pot avea ca obiect şi alte prestaţii, putând fi, raportat la obiect, atât obligaţii de a face, cât şi obligaţii de a da sau de a nu face;
2. d. din punctul de vedere al modificării; obligaţia fiscală poate fi modificată după individualizare şi numai în cazurile prevăzute de actele normative fiscale, de regulă, atunci când apar modificări ale elementelor care au stat la baza determinării impozitului, în timp ce obligaţia de drept civil poate fi modificată oricând, în baza simplului acord de voinţă a părţilor;
3. e. din punctul de vedere al stingerii; modalităţile de stingere se particularizează în cazul obligaţiei fiscale, datorită specificului acesteia. Obligaţia fiscală se poate stinge atât prin modalităţile comune (ex. plata, compensarea, insolvabilitatea, insolvenţa,prescripţia extinctivă, executarea silită) , cât şi prin modalităţi proprii, de exemplu, anularea.
4. f. din punctul de vedere al răspunderii juridice. Avem în vedere răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei fiscale, în integralitatea conţinutului acesteia, pe care nu o suprapunem sancţiunilor în domeniul fiscal.

Accesoriile impozitelor şi taxelor, în principal, sub forma majorărilor de întârziere, au o reglementare imperativă, de la care părţile nu pot abdica şi care nu interferenza cu clauza penală din dreptul civil.

Sancţiunile care se pot aplica sunt diferite, de la amenda fiscală, reglementată ca posibilitate în fiecare act normativ fiscal, până la pedepsele penale, ex pentru evaziune fiscală, atunci când fapta ilicită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală. Amenda fiscală este predominantă între sancţiunile fiscale şi cunoaşte unele particularităţi, desprinse din reglementarea financiară care o instituie.