loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Relaţiile dintre soţi.

Sub acest aspect, trebuie să avem în vedere următoarele situaţii:

  1. efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi.

Din această perspectivă se consideră că soţii nu au fost căsătoriţi niciodată. Prin urmare soţii nu au avut obligaţii decurgând din raporturile de căsătorie. Astfel, dacă până la desfiinţarea căsătoriei fusese pusă în mişcare acţiunea de adulter, aceasta se stinge.

Ca efect al declarării nulităţii căsătoriei, soţii îşi dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei.

  1. efectele nulităţii căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu.

Dacă desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca unul dintre soţi să fi împlinit vârsta de 18 ani, el nu are capacitate de exerciţiu întrucât se consideră că nu a fost căsătorit niciodată. c. efectele căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi.

Referitor la efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi, sunt necesare unele precizări:

  • nulitatea căsătoriei, operând retroactiv, se consideră că regimul comunităţii de bunuri nu a avut loc. De aceea, bunurile dobândite de către soţi între momentul încheierii căsătoriei şi acela al declarării nulităţii căsătoriei sunt supuse regimului juridic al proprietăţii comune pe cote-părţi.
  • obligaţia de întreţinere nu a existat niciodată.
  • dacă nulitatea se constată după moartea unuia dintre soţi, dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor nu poate opera deoarece se consideră că acesta nu a avut niciodată calitatea de soţ.
  • Relaţiile dintre părinţi şi copii.

Nulitatea căsătoriei nu produce efecte cu privire la copii, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie (art. 23 alin. 2 din C. fam.). Aceeaşi regulă operează şi în cazul copiilor din afara căsătoriei, care au faţă de părinţii lor şi rudele acestora aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a copilului din căsătorie (art. 63 C. fam.).

De asemenea, copilul născut după declararea nulităţii căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie (art. 53 alin. 2 C. fam.).

Odată constatată nulitatea căsătoriei, instanţa trebuie să dispună căruia dintre soţi îi va fi încredinţat copilul, procedând în această privinţă la ascultarea părinţilor, autorităţii tutelare şi pe copiilor (dacă aceştia au împlinit 10 ani). Cu această ocazie, tot instanţa va stabili cheltuielile părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte faţă de dreptul de moştenire dintre părinţi şi copii.

  • Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.

Sub aspect patrimonial, regimul juridic al bunurilor soţilor, denumit şi regim matrimonial, este alcătuit din două categorii de bunuri: comune ambilor soţi şi proprii fiecăruia dintre ei. Prima categorie reprezintă regula, iar cea de-a doua, excepţia. Acestea din urmă sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

  • Bunurile comune.

În acest sens, art. 30 din C. fam. menţionează că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Deci, regimul comunităţii de bunuri este un "regim matrimonial legal şi obligatoriu" (Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei). Orice convenţie prin care fie se micşorează fie se suprimă fie se majorează comunitatea de bunuri este nulă. Nulitatea prevăzută de lege este absolută întrucât regimul juridic al bunurilor soţilor are caracter imperativ (art. 30 alin. 2 C. familiei). Prin urmare, nulitatea poate fi invocată oricând, de oricine are interes, chiar şi din oficiu, şi nu poate fi confirmată. Comunitatea de bunuri nu trebuie să fie dovedită.

În baza acestor dispoziţii legale, un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a. este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei,

  1. nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.

Condiţia ca bunurile să fie comune este ca ele să fie dobândite în timpul căsătoriei. Căsătoria există între momentul încheierii sale şi data desfacerii sau încetării căsătoriei. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care, consimţământul viitorilor soţi fiind luat la cunoştinţă de către delegatul de stare civilă, acesta din urmă îi declară căsătoriţi.

Cu privire la data desfacerii sau încetării căsătoriei, distingem mai multe situaţii:

  1. Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, deces constatat fizic.

Din momentul constatării fizice a morţii unuia dintre soţi, bunurile dobândite de soţul supravieţuitor sunt bunuri proprii. Această soluţie se impune întrucât bunurile respective nu sunt dobândite în timpul căsătoriei.

  1. Căsătoria încetează prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.

Bunurile dobândite până la data morţii declarată prin hotărârea judecătorească bunuri

comune, iar cele dobândite după această dată sunt bunuri proprii.

Dacă cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă şi obţine anularea hotărârii declarative de moarte, comunitatea de bunuri se consideră că nu a încetat să existe.

În cazul în care fostul soţ s-a recăsătorit, între data declarării judecătoreşti a morţii celuilalt soţ şi momentul obţinerii anulării acestei hotărâri comunitatea de bunuri din prima căsătorie există până în momentul încheierii noii căsătorii.

  1. Căsătoria se desface prin divorţ.

În cazul căsătoriei desfăcută prin divorţ, comunitatea de bunuri există până la data la care hotărârea de divorţ a rămas definitivă, întrucât căsătoria se consideră desfăcută de la această dată (art. 39, C. familiei).

  1. Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare.

În acest caz, căsătoria este desfiinţată cu efect retroactiv, considerându-se, că soţii nu au avut nicicând această calitate. De aici rezultă că ei nu au putut avea bunuri comune.

O situaţie excepţională o reprezintă aceea a căsătoriei putative, în care, dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, comunitatea de bunuri a existat deoarece bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei. Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, acesta beneficiază de comunitate de bunuri (art. 23 alin. 1 şi art. 24 alin. 1 din C. familiei).

În cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, bunurile dobândite de ei sunt bunuri comune. Această soluţie este justificată prin faptul că bunurile respective sunt dobândite în timpul căsătoriei şi că legea nu face nici o derogare în privinţa acestora. De această situaţie se ţine cont, însă, la stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.

În raporturile patrimoniale dintre concubini, nu operează regimul comunităţii de bunuri, ci sunt aplicabile dispoziţiile privind proprietatea comună pe cote - părţi (în măsura în care ea există şi este dovedită). De remarcat faptul că, în cazul concubinajului, dovada proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de fiecare bun în parte şi nu în raport de totalitatea bunurilor (ca în cazul soţilor).

 Împărţirea bunurilor comune.

Împărţirea bunurilor comune se poate face, în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi sau la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi. Potrivit art. 36 din C. fam. alin.

2, bunurile comune pot fi împărţite în timpul căsătoriei la cererea oricăruia dintre soţi. Pentru aceasta trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

Să existe motive temeinice în acest sens. Existenţa motivelor temeinice este apreciată de instanţa judecătorească (de exemplu: abandonarea forţată a domiciliului comun din cauza relelor tratamente, a alungării; vârsta avansată şi starea de boală a unuia din soţi).

Împărţirea bunurilor comune se face în timpul căsătoriei, adică în intervalul cuprins între momentul încheierii căsătoriei şi momentul în care oricare din soţi a introdus o acţiune în divorţ. Dacă unul dintre soţi a intentat acţiunea de divorţ, partajul are loc în cadrul acestei acţiuni conform art. 36 alin. 1, ceea ce nu mai justifică introducerea acţiunii conform alin. 2.

Împărţirea bunurilor comune se poate face, dacă există motive temeinice, numai prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, convenţiile de partajare a bunurilor comune în timpul căsătoriei sunt lovite de nulitate absolută. În doctrină şi în practică s-a exprimat opinia conform căreia dreptul de acţiune al soţilor pentru împărţirea bunurilor comune are caracter personal, ceea ce înseamnă că poate fi exercitat numai de către aceştia. Acţiunea pornită de către un soţ nu poate fi continuată, după decesul acestuia, de către moştenitori.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul comun al soţilor, unde sunt şi bunurile supuse partajului.

Pot fi supuse partajului numai bunurile comune existente în momentul în care se face împărţirea.

Valoarea luată în calcul la efectuarea partajului bunurilor comune ale soţilor, este aceea din momentul introducerii acţiunii de partaj.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter definitiv. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii iar bunurile rămase neîmpărţite, ca şi cele care se dobândesc ulterior, sunt bunuri comune.

După cum am mai spus, soţii pot avea două categorii de datorii: personale şi comune. În consecinţă, există două categorii de creditori: personali şi comuni.

Creditorii personali nu pot urmări bunurile comune, ci numai bunurile proprii ale soţului debitor (art. 33 alin. 1 C. fam). Dacă bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea creanţelor creditorilor personali, aceştia pot cere împărţirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară acoperirii creanţei (art. 33 alin. 2 C. fam.). Acţiunea creditorilor personali pentru împărţirea bunurilor comune are caracter subsidiar. Acţiunea în justiţie se introduce împotriva ambilor soţi, astfel încât hotărârea să le fie opozabilă.

Împărţirea priveşte numai bunurile comune prezente ale soţilor şi nu cele viitoare. Bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ, conform art. 33 alin. 2, devin bunuri proprii.

Bunurile proprii.

Bunurile proprii ale soţilor sunt prevăzute, limitativ, în art. 31 din C. familiei. Trebuie să precizăm că bunurile proprii reprezintă excepţia de la regula comunităţii de bunuri. După cum am mai precizat, bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege ceea ce înseamnă că soţii nu pot să stabilească apartenenţa la categoria bunurilor proprii a altor bunuri decât cele prevăzute în art. 31 C. familiei. Dacă ar fi posibil acest lucru, comunitatea de bunuri ar fi restrânsă. În afară de art. 31, determinarea bunurilor ca fiind proprii se face şi în funcţie de data dobândirii lor (care este anterioară căsătorie), având în vedere legătura acestor bunuri cu persoana soţului dobânditor, precum şi subrogaţia reală (art. 31 lit. f). În anumite situaţii, chiar dacă bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, dar este folosit de către unul dintre soţi pentru uzul personal sau pentru exercitarea unei profesii, acesta devine bun propriu.

Sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ:

  1. bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei. Soţii sunt coproprietari asupra bunurilor dobândite de ei înainte de încheierea căsătoriei ceea ce înseamnă că ele sunt bunuri proprii, chiar dacă fac obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi. Deşi Codul familiei nu face nici o precizare în acest sens, sunt bunuri proprii şi acelea dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei de fiecare dintre foştii soţi separat sau împreună.
  2. bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune. Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie în timpul căsătoriei devin bunuri proprii datorită caracterului personal al dobândirii lor. Dacă bunurile dobândite prin moştenire ar deveni comune s-ar încălca devoluţiunea succesorală stabilită de lege. În ceea ce priveşte liberalităţile (donaţiile şi legatele) sunt acte cu titlu gratuit făcute în considerarea persoanei gratificate. Astfel, bunurile dobândite prin donaţie şi legat sunt bunuri proprii întrucât se ţine cont de voinţa dispunătorului. Bunurile dobândite prin donaţie sunt proprii, fie că este vorba de donaţie directă, indirectă, deghizată sau dar manual.

Între soţi se pot face donaţii, însă numai în privinţa bunurilor proprii. Dacă obiectul donaţiei între soţi l-ar constitui bunurile comune, s-ar crea posibilitatea micşorării comunităţii de bunuri ceea ce este interzis prin lege (art. 30 alin. 2 C. familiei).

În timpul căsătoriei, bunul primit prin legat este propriu, indiferent dacă legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular întrucât legea nu distinge. Legatul trebuie să provină de la un terţ şi nu de la celălalt soţ. În acest caz, legatul îşi produce efectele la moartea testatorului.

Dacă legatul provine de la celălalt soţ, el îşi produce efectele la moartea soţului testator, adică la încetarea căsătoriei.

Partea finală a art. 31 lit. b precizează că dispunătorul (testator sau donator) poate să prevadă că bunul va deveni comun. Dreptul dispunătorului ca bunul să devină comun este limitat de prevederile legale cu privire la rezerva succesorală. În cazul în care obiectul donaţiei îl formează bunurile din rezerva succesorală a soţului gratificat, clauza prin care s-ar dispune că donaţia devine bun comun este nulă deoarece bunurile aparţin prin lege moştenitorului rezervatar şi nu vor intra în categoria bunurilor comune. Dacă dispunătorul precizează, în mod expres, că bunul este comun sau este destinat obţinerii unui alt bun comun (de exemplu, când se donează o sumă de bani în vederea achiziţionării unui apartament pe care dispunătorul îl doreşte comun), atunci bunul donat este comun. Dacă dispunătorul nu face o asemenea precizare atunci bunul donat este bun propriu.

În cazul în care liberalitatea este făcută unuia dintre soţi cu menţiunea expresă că devine bun comun, se consideră că soţul donatarului sau legatarului nu se poate opune la acceptarea donaţiei sau testamentului.

În privinţa darurilor de nuntă, acestea sunt considerate bunuri comune ale soţilor deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei. Această situaţie este întâlnită în cazul în care darurile de nuntă sunt obişnuite. Cu toate acestea, dacă darurile de nuntă constau în sume mari de bani sau în bunuri de valoare (de exemplu, o casă) donate de către părinţi, fără să se precizeze că ele se fac ambilor soţi, atunci bunurile sunt proprii.

  1. bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi. Aceste bunuri devin proprii având în vedere destinaţia lor. Textul legii se referă la două categorii de bunuri: bunuri de uz personal şi bunuri destinate exercitării profesiei unuia din soţi.

Pentru a fi bunuri proprii, bunurile de uz personal trebuie să întrunească anumite condiţii:

  • bunul să aparţină unuia din soţi (de exemplu, obiectele de vestimentaţie);
  • bunul devine propriu soţului care-l foloseşte, fără să se facă distincţie între modurile de dobândire (de exemplu, bunul dobândit de soţul care-l foloseşte pentru uzul său personal devine propriu chiar dacă a fost procurat cu bunuri comune);

-bunul trebuie să fie destinat în mod efectiv uzului exclusiv şi personal al unuia din soţi (de exemplu, îmbrăcămintea). Nu este suficientă, deci, numai destinaţia bunului, după natura sa, pentru ca acesta să fie bun propriu, ci trebuie să fie folosit efectiv de către unul din soţi. Bunurile de lux (de exemplu, bijuteriile), fiind lucruri de valoare, sunt bunuri comune, chiar dacă sunt folosite de către un singur soţ.

În cazul bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, acestea sunt bunuri proprii dacă au fost dobândite de către un soţ şi dacă sunt destinate exercitării profesiei de către soţul dobânditor al bunului. Aceste bunuri sunt proprii, indiferent dacă ele sunt dobândite cu mijloace proprii ale soţului dobânditor sau cu mijloace comune ambilor soţi. Totuşi, dacă bunurile destinate exercitării profesiei unuia din soţi reprezintă obiecte de lux şi au fost dobândite cu valori comune, aceste bunuri sunt comune deoarece au depăşit destinaţia lor matrimonială. În cazul în care un soţ exercită mai multe profesii, bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii, cu condiţia să fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional.

Când ambii soţi au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei sunt bunuri aflate în coproprietatea acestora, ele păstrându-şi caracterul de bunuri proprii.

  1. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri.

Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt bunuri proprii ale soţului. Premiul, în sensul art. 31 lit. d din C. familiei, se acordă pentru merite deosebite sau pentru activitatea de creaţie literară, artistică sau ştiinţifică.

Prin recompensă trebuie să se înţeleagă un fel de premiu acordat pentru merite deosebite. De asemenea, C. familiei, atunci când vorbeşte de "manuscrise ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii", se referă la obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de creaţie intelectuală a autorului. Autorul are un drept de proprietate asupra obiectului material prin care se exteriorizează opera de creaţie intelectuală iar acest drept este un bun propriu. Manuscrisele, în cazul în care au o valoare istorică şi documentară deosebită, sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul cultural-naţional.

  1. indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei. Indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei,

încasată de unul din soţi, ori creanţele cu privire la acestea sunt bunuri proprii întrucât sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală. Din textul legii rezultă următoarele:

  • indemnizaţia de asigurare presupune un contract de asigurare cu privire la persoane. Prin urmare, indemnizaţia de asigurare reprezintă un bun propriu întrucât aceasta se acordă pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soţi, şi nu pentru pagube aduse bunurilor acestuia.
  • despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soţi, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane, constituie bun propriu.

Indemnizaţia de asigurare şi despăgubire se acordă pentru a se repara pagube intim legate de persoana celui vătămat. Dacă prejudiciul este strâns legat de persoană, despăgubirea şi indemnizaţia sunt bunuri proprii.

  1. valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

În temeiul art. 31 lit. f din C. familiei, devin proprii:

  • bunul dobândit în schimbul altui bun propriu.
  • preţul vânzării unui bun propriu.
  • creanţa preţului de vânzare a unui bun propriu.
  • bunul cumpărat cu preţul obţinut din vânzarea unui bun propriu.
  • indemnizaţia de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu.
  • despăgubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu.

Aceste bunuri devin proprii în baza subrogaţiei reale cu titlu universal. Subrogaţia reală presupune înlocuirea juridică a unui bun cu altul. Subrogaţia îşi produce efectele şi parţial, în cazul în care un bun comun a fost reparat sau modificat cu bunuri proprii sau când a fost dobândit în parte cu bunuri comune şi în parte cu bunuri proprii. Subrogaţia este expres reglementată de lege doar în cazul bunurilor proprii.

 Clasificarea unor bunuri ca fiind comune sau proprii. Veniturile din muncă.

Remuneraţia specifică contractului de muncă poate fi privită sub forma unui drept de creanţă (în cazul remuneraţiei neîncasate) care se stinge prin plată şi sub forma unui drept real (în cazul remuneraţiei încasate). Remuneraţia sub forma unui drept de creanţă este un bun propriu iar remuneraţia încasată este bun comun. De aceasta din urmă se va ţine seama la determinarea cotei-părţi a fiecăruia din soţi din totalitatea bunurilor comune. Specific remuneraţiei încasate este şi faptul că nu i se aplică întotdeauna regulile subrogaţiei reale. Astfel, cu remuneraţia încasată, care este bun comun, se pot achiziţiona bunuri proprii.

Sunt bunuri comune şi remuneraţiile încasate în timpul căsătoriei chiar dacă au fost depuse la CEC, bursa dobândită de către unul din soţi, veniturile încasate de membrii cooperatori sau pensiile plătite de asigurările sociale, chiar în condiţiile unei perioade de contribuţie anterioare căsătoriei.

Soluţia indicată la remuneraţia rezultată din raportul de muncă este valabilă şi remuneraţiei autorilor (Legea nr. 8/1996).

  • Alte venituri provenite din muncă.

Părţile sociale, în relaţiile dintre societatea comercială şi soţi, pentru capital subscris în timpul căsătoriei, au ca titular soţul indicat în scriptele societăţii. În relaţiile dintre soţi, părţile sociale au ca titulari ambii soţi dacă au fost subscrise bunuri comune.

  • Sumele economisite şi depuse la bancă (inclusiv CEC).

Deşi în raporturile dintre bancă şi soţi, titular al sumelor depuse este soţul indicat în livret (întrucât dovada depunerii se face numai cu livretul), depunerea unor sume de bani la bancă nu schimbă caracterul comun sau propriu al acestora. Astfel, sumele de bani- bunuri comune îşi păstrează acest caracter prin depunerea la bancă, chiar dacă în livret apare ca titular un singur soţ.

  • Construcţiile efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei.

Se deosebesc mai multe situaţii:

1.Dacă un soţ ridică o construcţie cu mijloace-bunuri comune pe terenul celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia (sau construcţia este ridicată de ambii soţi), construcţia este bun comun iar soţul-constructor dobândeşte drept de superficie asupra terenului. Dacă constructorul nu a avut permisiunea soţului, proprietar al terenului, el poate fi obligat la dărâmarea construcţiei cu plata de daune-interese sau soţul, proprietar al terenului, poate deveni proprietar exclusiv al construcţiei invocând accesiunea (art. 494 C. civ.).

  1. Dacă soţul-constructor foloseşte mijloace proprii, devine proprietar exclusiv al construcţiei şi superficiar al terenului numai dacă are consimţământul soţului, proprietar al terenului. Dacă nu are acest consimţământ, este pasibil să suporte consecinţele indicate în paragraful anterior pentru constructorul de rea-credinţă (art 494 C. civ.).
  • Construcţii efectuate de unul din soţi pe terenul-proprietate comună.

Dacă mijloacele sunt bunuri proprii şi există consimţământul celuilalt soţ, construcţia va fi bun propriu iar constructorul devine şi superficiar. Dacă nu are consimţământul celuilalt soţ, i se aplică prevederile art 494 C. civil aşa cum au fost detaliate anterior.

Dacă mijloacele folosite la construcţie sunt doar în parte, bunuri proprii, construcţia va fi bun propriu în măsura în care încorporează bunuri proprii şi bun comun în rest, numai dacă există consimţământul celuilalt soţ.

  • Construcţii efectuate de soţi pe terenul-proprietatea unui terţ.

În acest caz se aplică regulile accesiunii imobiliare artificiale - art. 488, art. 492-494 C. civ. Se identifică următoarele situaţii:

  1. Dacă soţii-constructori au fost de bună-credinţă (au permisiunea proprietarului terenului, chiar obţinută ulterior), ei devin proprietari ai construcţiei şi superficiari asupra terenului.
  2. Dacă nu au permisiunea proprietarului terenului, acesta din urmă poate invoca accesiunea imobiliară artificială şi deveni proprietar asupra construcţiei cu obligaţia de a plăti constructorilor valoarea manoperei şi a materialelor sau sporul de valoare al fondului. De asemenea, poate cere dărâmarea construcţiei şi plata de daune-interese.
  3. Dacă proprietarul terenului nu este cunoscut sau manifestă dezinteres, el nu poate fi considerat proprietarul construcţiei întrucât el dobândeşte această calitate în momentul în care invocă accesiunea imobiliară artificială.
  4. În cazul în care terenul a fost atribuit de stat în folosinţă soţilor pentru ridicarea locuinţei, construcţia este bun propriu iar dreptul de folosinţă asupra terenului este accesoriu faţă de construcţie, existând pe durata acesteia. În ceea ce priveşte dreptul de folosinţă asupra unui asemenea teren, este bun comun sau bun parţial comun şi parţial propriu, urmărind prin corespondenţă calificarea juridică a construcţiei. În cazul partajului locuinţei comune sau numai parţial comune, dreptului de folosinţă i se va aplica aceeaşi soluţie ca şi dreptului asupra locuinţei.
  • Locuinţa construită ori cumpărate cu credit.

Se identifică următoarele situaţii:

  1. Când numai o parte din rate au fost achitate în timpul căsătoriei, locuinţa este bun comun numai în măsura achitării acestor rate.
  2. Dacă toate ratele au fost achitate în timpul căsătoriei, locuinţa este bun comun.
  3. Dacă soţii s-au înţeles ca o locuinţă construită pe numele unuia dintre ei dar cu contribuţia ambilor (predarea locuinţei făcându-se anterior încheierii căsătoriei) să devină bun comun, atunci locuinţa respectivă dobândeşte acest caracter în momentul celebrării căsătoriei.
  • Sporul valorii imobilului proprietatea unuia dintre soţi.

Sporul valorii imobilului (sub formă de construcţii alăturate, învecinate, suprapuse sau simple îmbunătăţiri fără să se ajungă la transformarea esenţială a bunului proprietate exclusivă a unuia dintre soţi) nu conduce la calificarea bunului principal ca bun comun. În această situaţie, sporul ar putea fi calificat bun comun, dacă mijloacele folosite au fost comune. Dacă se ajunge la o transformare esenţială a bunului principal printr-un spor generat de contribuţia ambilor soţi, bunul principal devine un bun comun.

  • Construcţiile efectuate de către concubini.

Relaţiile patrimoniale dintre concubini sunt patronate de dreptul comun (dreptul civil). Aceasta deoarece statul ocroteşte numai relaţiile afective dintre bărbat şi femeie manifestate în cadrul căsătoriei. În cosecinţă, proprietatea comună poate avea ca titulari concubinii, în cazul coachiziţiei sau contribuţiei comune la ridicarea unei construcţii. Această proprietate comună este pe cote-părţi şi nu una devălmaşă.

În cazul în care concubinii se înţeleg ca o construcţie ridicată prin contribuţia ambilor să devină comună, atunci edificiul va dobândi caracterul de bun comun, în sensul dreptului familiei, la oficializarea căsătoriei.

În cazul concubinilor constructori se aplică regulile accesiunii imobiliare artificiale aşa cum au fost detaliate mai sus.

  • Situaţia unor categorii de terenuri.

În cazul terenurilor dobândite prin împroprietărire (se are în vedere crearea dreptului de proprietate care nu a existat anterior în legătură cu acea persoană şi, nu reconstituirea dreptului de proprietate), bunul dobândit este bun propriu, dacă împroprietărirea s-a făcut doar în considerarea meritelor deosebite în muncă.

În celelalte cazuri de împroprietărire bunul devine comun dacă este dobândit în timpul căsătoriei.

În cazul reconstituirii dreptului de proprietate, bunul va avea calificarea de bun propriu sau comun avută în momentul deposedării în perioada comunistă.

  • Dreptul de folosinţă asupra locuinţei închiriată.

Dacă contractul de închiriere este încheiat în timpul căsătoriei, dreptul de folosinţă asupra locuinţei este bun comun iar dacă este încheiat în afara căsătoriei este bun propriu.

  • Bunurile cumpărate cu plata preţului în rate.

În situaţia în care contractul a fost încheiat în afara căsătoriei, bunul cumpărat este bun propriu chiar dacă ratele sau numai o parte dintre ele au fost achitate în timpul căsătoriei. În mod corespunzător, dobândirea proprietăţii asupra bunului, în timpul căsătoriei, atrage calificarea acestuia ca fiind bun comun, indiferent de momentul plăţii ratelor.

  • Actele de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune.

Potrivit principiului egalităţii dintre soţi, ei hotărăsc de comun acord şi în deplină egalitate cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor comune.

Această regulă este valabilă şi în cazul separaţiei în fapt, în cazul dispariţiei unuia dintre soţi (chiar constatată judecătoreşte), în cazul punerii sub curatelă sau al punerii sub interdicţie. În cazul celui care beneficiază de curatelă sau care este pus sub interdicţie, drepturile se exercită prin intermediul curatorului, respectiv tutorelui.

Potrivit art. 35 alin. 2 din C. familiei, oricare dintre soţi este prezumat relativ a avea mandat tacit din partea celuilalt soţ în îndeplinirea actelor de administrare, folosinţă şi dispoziţie cu privire la bunurile comune. Totuşi, dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, această prezumţie nu funcţionează. De asemenea, prezumţia de mandat tacit nu funcţionează în cazul actelor de dispoziţie cu privire la imobile sau a donaţiilor. Încălcarea limitelor mandatului tacit se sancţionează cu nulitatea relativă, soţul interesat având şi posibilitatea acţiunii în revendicare. Acţiunea în constatare, precum şi acţiunile în conservare cu privire la un bun comun pot fi introduse de unul din soţi, chiar şi împotriva voinţei celuilalt soţ, pe când acţiunea în revendicare (act de dispoziţie) poate fi introdusă de unul din soţi în limitele mandatului tacit.

Dacă persoana căsătorită, declarată moartă pe calea unei hotărâri judecătoreşti, reapare, hotărârea judecătorească este anulată iar toate actele încheiate de celălalt soţ sunt considerate ca fiind încheiate în timpul căsătoriei.

Loading...