Drept

• Divorţul.

De regulă, căsătoria se încheie pe viaţă. Totuşi, art. 38 din C. familiei precizează că pentru motive temeinice (atunci când raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă) instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ.

Divorţul se poate pronunţa pe baza acordului ambilor soţi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative:

• până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei. Nerespectarea acestui termen se sancţionează cu respingerea acţiunii de divorţ prin acordul soţilor.

1. să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.

Aşa cum căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi, tot astfel desfacerea ei prin acordul soţilor trebuie să îndeplinească aceeaşi condiţie (art. 613 C. proc. civ.).

Cererea de divorţ întemeiată pe acordul părţilor trebuie să fie semnată de ambii soţi. Ultimele două condiţii sunt verificate de judecătorul de serviciu însărcinat cu primirea cererii de divorţ, care fixează, cu această ocazie, un termen de două luni pentru judecată. La termenul de judecată, instanţa verifică dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va proceda la judecarea cererii.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 38, alin. 2 din C. familiei, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei.

Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă cu privire la soluţia divorţului (art. 721 alin. 4 din C. proc. civ.).

• Motivele divorţului.

În practică au fost calificate ca motive de divorţ următoarele împrejurări:

• părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal imputată pârâtului,
• adulterul,
• violenţa,
• incompatibilitatea fiziologică,
• boala incurabilă a unuia dintre soţi ascunsă celuilalt soţ la încheierea căsătoriei,
• lipsa nejustificată a cosimţământului la raportul sexual,
• atitudinea necorespunzătoare a unuia din soţi manifestată prin violenţă fizică sau altă natură,
• boala incurabilă gravă de care suferă unul dintre, necunoscută celuilalt soţ la încheierea căsătoriei, făcând imposibilă coabitarea acestora,
• pedeapsa privativă de libertate a unuia dintre soţi,
• destrămarea vieţii de familie dovedită de manifestări morale necorespunzătoare,
• separaţia în fapt imputabilă pârâtului.

Procedura divorţului.

Această procedură îşi găseşte reglementarea în art. 607-619 din C. de proc. civilă.

1. Instanţa competentă

Competenţa în materie de divorţ aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află ultimul domiciliu comun al soţilor.

Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în raza teritorială a judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este cea de la domiciliul pârâtului. În cazul în care pârâtul nu are domiciliul în ţară, competenţa aparţine judecătoriei de la domiciliul reclamantului (art. 607 C. proc. civilă)

2. Acţiunea de divorţ

Acţiunea de divorţ poate fi introdusă numai de către soţi, având în vedere caracterul ei strict personal. Prin urmare, nici o altă persoană nu poate acţiona în acest sens, nici măcar procurorul. Acesta din urmă poate, cel mult, să intervină în orice fază a procesului, dacă din căsătorie au rezultat copii.

În cazul soţului alienat sau debil mintal, acesta poate introduce acţiunea de divorţ în momentele de luciditate. Dacă, ulterior îşi pierde luciditatea, acţiunea va fi formulată de tutore. De asemenea, tutorele îl reprezintă şi în calitate de pârât.

Dispariţia în fapt a unuia dintre soţi poate fi considerată motiv de divorţ. În acest caz, cererea de divorţ se introduce de celălalt soţ iar procedura de citare este îndeplinită prin afişare (art. 95 C. proc. civilă).

Cererea de divorţ va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori rezultaţi din căsătorie sau care se bucură de starea legală de copii legitimi faţă de ambii soţi, precum şi a copiilor recunoscuţi de aceştia. Dacă nu sunt copii minori se va face menţiune despre aceasta.

Cererea de divorţ va fi însoţită de copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi certificatul de naştere al copiilor minori.

Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal de reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612, alin. 4, C. proc. civilă).

În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi. Soţii vor putea conveni, atunci când este cazul, şi asupra modului în care vor fi soluţionate cererile accesorii divorţului.

Cererea pentru pensie alimentară se va face la judecătoria învestită cu soluţionarea cererii de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit modificări cu privire la domiciliul părţilor (art. 611 C. proc. civ.). Acesta este un caz de prorogare de competenţă care operează în favoarea instanţei învestită cu cererea de divorţ.

Cererile accesorii pot avea ca obiect: stabilirea numelui pe care-l vor purta soţii după divorţ (art. 40 din C. familiei), stabilirea pensiei de întreţinere între soţi (art. 41 din C. familiei), împărţirea bunurilor comune (art. 36 din C. familiei), atribuirea locuinţei comune, încredinţarea copiilor minor, îndeplinirea obligaţiei de întreţinere faţă de aceştia, stabilirea celui care va administra bunurile minorului (art. 43, C. familiei).

5. Măsuri provizorii

De asemenea, instanţa poate lua pe tot cursul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei (art. 613², C. proc. civ.). Această posibilitate este oferită de lege ţinându-se cont de rolul important pe care-l au aceste cereri în cadrul procesului de divorţ.

Dacă nici unul din soţi nu solicită luarea măsurilor provizorii cu privire la încredinţarea minorilor, instanţa le va pune din oficiu în discuţia părţilor.

6. Prezenţa părţilor

La judecata în primă instanţă, părţile se vor înfăţişa personal, cu excepţia cazului în care unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este grav bolnav, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate. În aceste cazuri părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar (art. 614 C. proc. civ.).

Prezenţa reclamantului este obligatorie la judecarea fondului cauzei. Dacă acesta lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută (art. 616 C. proc. civ.).

Dacă procedura de citare a soţului pârât a fost îndeplinită, iar acesta nu se prezintă, cererea se judecă conform regulilor de drept comun. Dacă pârâtul a făcut cerere reconvenţională, el este obligat să se prezinte la termenul de judecată sub sancţiunea decăderii, soţul nemaiputând cere divorţul pentru motivele proprii avute până atunci.

În cazul în care, la judecata în primă instanţă, lipsesc ambele părţi, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.

Dacă procedura de citare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă se constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliu sau, dacă este cazul la locul de muncă (art. 616¹ C. proc. civ.).

În cazul divorţului prin acordul părţilor este absolut necesară, la judecata în primă instanţă, prezenţa ambilor soţi deoarece, cu această ocazie, ei sunt întrebaţi dacă mai stăruie în hotărârea de a desface căsătoria. În lipsa unuia dintre soţi, cererea este respinsă.

Când din căsătorie au rezultat copii minori, va fi citată şi ascultată autoritatea tutelară. Ascultarea copiilor minori în procesele de divorţ, în vederea încredinţării lor, este obligatorie începând cu vârsta de 10 ani (art. 42 C. fam.). Minorul va fi ascultat în Camera de consiliu. Minorul nu are obligaţia de a depune jurământ dacă nu a împlinit 14 ani, în acest caz fiind atenţionat să spună adevărul (art. 193 alin. 10 şi art. 195 C. proc. civ.)

După cum am mai precizat, participarea procurorului, la procesele în care sunt implicaţi copii minori, este obligatorie. Acesta poate interveni, în apărarea intereselor minorilor, în orice fază a procesului.

7. Procedura de judecată

Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă apreciază că prin aceasta se asigură o mai bună judecare sau administrare a probelor. În ambele cazuri hotărârea se pronunţă în şedinţă publică (art. 615 C. proc. civ.).

Hotărârea de divorţ poate fi pronunţată împotriva ambilor soţi, chiar dacă numai unul dintre soţi a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora (art. 617 alin. 1 C. proc. civ.).

Hotărârea de divorţ nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei acest lucru (art. 617 alin. 2 C. proc. civ.).

În cazul divorţului prin acordul părţilor, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi (art. 617 alin. 3 C. proc. civ.).

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nici o influenţă asupra cererii formulate de pârât (art. 618 alin. 1 C. proc. civ.).

Cu toate acestea, reclamantul poate formula o nouă cerere pentru fapte petrecute după împăcare, putându-se folosi şi de faptele vechi (art. 618 alin. 2 C. proc. civ.).

8. Hotărârea de divorţ

În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile legale cu privire la desfacerea căsătoriei prin divorţ, instanţa pronunţă o hotărâre în acest sens. Divorţul poate fi pronunţat din vina unuia sau a altuia dintre soţi ori din vina amândorura. Cu toate acestea, când divorţul este solicitat pe baza art. 38 alin. 2 din C. familiei sau pe motiv de alienaţie sau debilitate mintală, instanţa va constata desfacerea căsătoriei fără a mai pronunţa divorţul din vina soţului pârât.

Conform art. 42 din C. familiei, odată cu pronunţarea hotărârii de divorţ, în cazul în care din căsătorie au rezultat copii minori, instanţa trebuie să stabilească cui vor fi încredinţaţi aceştia, pensia de întreţinere, modalitatea de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, inclusiv a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Hotărârea de divorţ va mai cuprinde, în măsura în care au făcut obiectul j udecăţii, dispoziţii cu privire la: încredinţarea copiilor minori, îndeplinirea obligaţiei de întreţinere faţă de aceştia, numele pe care-l vor purta soţii după căsătorie, îndeplinirea obligaţiei de întreţinere între soţi, împărţirea bunurilor comune (art. 36, C. familiei) sau a locuinţei comune, stabilirea celui care va administra bunurile minorului (art. 43 C. familiei).

Hotărârea care se pronunţă pe baza acordului părţilor este definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte divorţul (art. 619 alin. 4 C. familiei).

Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii (art. 619 alin. 5 C. familiei).

Competenţa de judecată a apelului şi a recursului aparţine tribunalului, respectiv Curţii de apel.

10. Efectele hotărârii de divorţ

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă (art. 39 alin. 1, C. familiei).

Hotărârea rămasă irevocabilă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie. Dacă în timpul procesului de divorţ unul din soţi decedează, căsătoria încetează iar acţiunea de divorţ se stinge.

În timpul procesului de divorţ, inclusiv în faţa instanţei de apel sau de recurs, soţii se pot împăca iar acţiunea de divorţ se stinge. Reclamantul va putea intenta o nouă cerere de divorţ pentru fapte petrecute după împăcare dar se va putea folosi şi de fapte vechi (art. 618 alin. 2).

6.4 Efectele divortului

1. Relaţiile personale dintre soţi.

Aceste efecte privesc: calitatea de soţ, obligaţia de sprijin moral reciproc, obligaţia de fidelitate, numele pe care-l vor purta soţii după divorţ, capacitatea de exerciţiu.

Efectele divorţului operează numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.

Prin urmare, fiecare soţ divorţat se poate recăsători atât cu fostul soţ, cât şi cu o altă persoana.

Încetând calitatea de soţ, încetează obligaţia de sprijin moral reciproc, precum şi obligaţia de fidelitate. Ca atare, nu mai poate fi săvârşită infracţiunea de adulter.

În ceea ce priveşte numele pe care-l vor purta soţii după divorţ, C. familiei, în art. 40 alin. 3, precizează că fiecare dintre foştii soţi redobândeşte numele avut înainte de încheierea căsătoriei.

Cu toate acestea, există posibilitatea menţinerii numelui purtat în timpul căsătoriei şi după desfacerea acesteia prin divorţ. De exemplu, în cazul în care unul dintre foştii soţi a devenit cunoscut sub numele purtat în timpul căsătoriei ca artist, scriitor, avocat, om de afaceri etc. În acest sens, soţii se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să păstreze acest nume şi după desfacerea căsătoriei (art. 40 alin. 1 din C. fam.).

Instanţa de judecată va lua cunoştinţă de această învoială prin hotărârea de divorţ.

Dacă soţii nu se înţeleg în această privinţă, instanţa de judecată poate, pentru motive temeinice, să încuviinţeze pe soţul respectiv să-şi menţină numele luat la încheierea căsătoriei (art. 40 alin. 2 din C. fam.). În practică s-a ajuns la concluzia că prin motive temeinice urmează să se înţeleagă orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soţ în timpul căsătoriei, interes care poate fi nu numai de ordin moral, dar şi material. Spre exemplu, încredinţarea copilului, cu ocazia divorţului, mamei pentru creştere şi educare constituie un

motiv temeinic pentru ca instanţa să încuviinţeze păstrarea de către aceasta, după divorţ, a numelui din timpul căsătoriei, chiar dacă nu există înţelegere în acest sens între soţi.

În cazul în care divorţul are loc mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către unul dintre soţi, capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin încheierea căsătoriei de către acel soţ nu se pierde.

De asemenea, divorţul nu are nici o influenţă asupra cetăţeniei (art. 4 din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română).

1. Impartirea bunurilor comune.

Potrivit art. 36 alin. 1 din Codul familiei, bunurile comune se împart între soţi potrivit învoielii lor. Dacă soţii nu se înţeleg asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa.

Împărţirea bunurilor comune prin învoiala părţilor.

Convenţia care consacră învoiala părţilor poate interveni înainte de intentarea acţiunii (forma notarială, care are efect sub rezerva desfacerii căsătoriei), în timpul procesului de divorţ (prin declaraţie verbală în faţa instanţei consemnată în încheierea de şedinţă, precum şi prin formă notarială), după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ sau după înregistrarea hotărârii de divorţ pe margine actului de căsătorie.

Prin învoiala soţilor pot fi determinate, în natură, bunurile care urmează să revină fiecăruia dintre ei. De asemenea, învoiala poate avea ca obiect stabilirea drepturilor fiecărui soţ asupra unei cote-părţi din bunurile comune.

Învoiala soţilor poate interveni cu privire la toate bunurile comune sau numai cu privire la o parte dintre acestea.

În ceea ce priveşte forma pe care o îmbracă învoiala soţilor, se vor aplica regulile din dreptul comun referitoare la actele juridice.

Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească.

După cum am mai precizat, în cazul în care soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească pe baza cererii formulate de unul din soţi.

Cererea cu privire la împărţirea bunurilor comune poate fi introdusă după desfacerea căsătoriei, prin divorţ, pe calea unei acţiuni principale, o dată cu acţiunea de divorţ sau în orice alt moment după aceea pe calea unei acţiuni accesorii sau incidentale (art. 17 C. proc. civ.).

Pentru a stabili cota ce se cuvine fiecărui soţ cu privire la bunurile comune, instanţa poate utiliza două criterii.

Primul criteriu este acela al împărţirii bunurilor comune în mod egal între soţi şi are la bază principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie.

Al doilea criteriu este acela al contribuţiei soţilor la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.

Întrucât Codul familiei nu conţine o dispoziţie expresă în acest sens, acest fapt a permis literaturii şi practicii juridice să se pronunţe cu privire la cel de-al doilea criteriu.

Numai în cazul în care nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, instanţa poate împărţi bunurile comune în mod egal.

Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Procedura partajului este reglementată de art. 673¹-art. 673¹⁴ din C. de proc. civilă.

Competenţa de judecată a cererii de împărţire a bunurilor comune aparţine instanţei învestită cu soluţionarea cererii de divorţ, dacă împărţirea se face în cadrul procesului de divorţ. Dacă împărţirea se face după divorţ, pe cale principală, instanţa competentă este determinată conform dreptului comun în materie de competenţă.

Acţiunea privind împărţirea bunurilor comune este imprescriptibilă.

Cererea de chemare în judecată va menţiona numele soţului pârât, bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde se află acestea, persoanele care le deţin sau le administrează (art. 673³ din C. proc. civ.).

Instanţa va hotărî, în primul rând, potrivit învoielii părţilor, chiar dacă aceasta priveşte numai o parte din bunuri.

Dacă părţile nu se învoiesc, instanţa este cea care va proceda la împărţirea bunurilor. Împărţeala se va face, în natură, cu plata eventuală a unei sulte. Dacă instanţa are nevoie de operaţiuni de măsurătoare sau evaluare, pentru care nu are date suficiente, va dispune efectuarea unei expertize (art. 673⁶ din C. proc. civ.).

Loturile propuse spre atribuire vor fi menţionate într-o încheiere. Dacă după pronunţarea încheierii se descoperă şi alte bunuri în legătură cu care nu a avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va pronunţa o nouă încheiere (art. 673⁷ din C. proc. civ.).

La formarea şi atribuirea loturilor se va avea în vedere contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia soţilor, acordul lor, mărimea cotei -părţi a fiecăruia, eventuale construcţii sau îmbunătăţiri făcute de un soţ cu acordul celuilalt (art. 673⁹ din C. proc. civ.).

În cazul în care împărţeala în natură nu este posibilă sau ar cauza pierderi economice, instanţa îl poate atribui provizoriu unuia dintre soţi, stabilind termenul în care trebuie plătită sultă celuilalt soţ (art. 673¹⁰ din C. proc. civ.).

Plata la termen a sultei dă posibilitatea instanţei de atribuire definitivă a bunului. Dimpotrivă, în caz de neplată la termen, instanţa poate atribui bunul celuilalt soţ sau poate dispune vinderea lui la licitaţie. Pentru motive temeinice, instanţa poate atribui definitiv, prin hotărâre asupra fondului, bunul unuia din soţi, stabilind cu această ocazie şi sulta.

În cazul imposibilităţii de partajare a bunurilor, refuzului fiecăruia dintre soţi de a cere atribuirea bunului, precum şi în ipoteza neplăţii sultei, se poate recurge la vânzarea acestora la licitaţie (art. 673¹¹ din C. proc. civ.).

Vânzarea se poate face prin bună-învoială, în termenul stabilit de instanţă (care nu poate depăşi 6 luni) sau prin intermediul executorului judecătoresc (art. 673¹¹ alin. 2 din C. proc. civ.).

Preţul obţinut se va împărţi între soţi. Instanţa judecătorească poate dispune luarea unor măsuri de conservare până la soluţionarea cererii de divorţ. De exemplu, numirea unui sechestru judiciar în cazul în care există pericolul înstrăinării sau deteriorării unei părţi din bunuri de către unul din soţi în detrimentul celuilalt soţ.

Bunurile supuse împărţirii devin bunuri proprii la data desfacerii căsătoriei. În sprijinul acestei opinii sunt aduse următoarele argumente:

• bunurile dobândite după data desfacerii căsătoriei de oricare dintre foştii soţi, sunt bunuri proprii;

1. prezumţia legală de mandat tacit nu mai poate funcţiona după desfacerea căsătoriei;
2. obligaţiile asumate de foştii soţi nu mai pot fi considerate comune.

Proprietatea devălmaşă continuă să subziste şi după desfacerea căsătoriei prin divorţ până la data împărţirii bunurilor comune.

1. Relaţiile patrimoniale dintre soţi.

Ca urmare a încetării calităţii de soţ, încetează obligaţia de a contribui la cheltuielile familiei, precum şi obligaţia de sprijin material. În ciuda acestui fapt, în anumite condiţii, obligaţia legală de întreţinere subzistă. Este cazul soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, obligat la întreţinerea celuilalt soţ aflat în stare de nevoie. Această obligaţie subzistă până la recăsătorirea soţului aflat în stare de nevoie sau până la încetarea acestei situaţii.

Locuinţa comună care se află în coproprietatea soţilor va face obiectul partajului. Se va avea în vedere procedura partajului indicată mai sus, acordîndu-se prioritate soţului căruia i s-au încredinţat copiii.

În cazul în care soţii erau chiriaşi, drept locativ au ambii soţi, chiar dacă numai unul dintre ei este parte în contractul de închiriere. Acest drept îl au şi descendenţii, respectiv ascendenţii prin simpla locuire cu titularul contractul (art. 27, lit. a şi b din Legea nr. 114/1996). Alte persoane dobândesc drepturi locative numai în măsura în care locuiesc cu titularul şi sunt stipulaţi în contract. În cazul divorţului, unul din soţi (care poate fi chiar titularul) poate părăsi locuinţa comună fără a afecta drepturile locative ale celorlalţi. Dacă soţii nu se înţeleg, locuinţa va fi atribuită de instanţă soţului căruia i s-au încredinţat copiii iar, în lipsa acestora, soţului care a obţinut divorţul.

1. Relaţiile personale dintre părinţi şi copiii minori.

Aceste efecte au în vedere, în primul rând, încredinţarea copiilor minori.

În acest sens, art. 42 alin. 1 din C. familiei menţionează că instanţa de judecată trebuie să se pronunţe prin hotărârea de divorţ şi asupra încredinţării copiilor minori, ţinând cont de interesul acestora.

Doctrina a identificat o serie de factori în funcţie de care se determină interesul copiilor minori: posibilităţile materiale ale părinţilor, vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de copil înainte de divorţ, legăturile de afecţiune stabilite între copil şi familie, sexul copilului, starea sănătăţii lui, serviciul pe care-l au soţii etc. (Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei).

Instanţa se va pronunţa cu privire la încredinţarea copiilor minori indiferent că a fost făcută sau nu cerere expresă în acest sens de unul dintre părinţi.

Pentru a se pronunţa în privinţa copiilor minori, instanţa va asculta părinţii, autoritatea tutelară şi pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani (art. 42 alin. 1 C. familiei).

În practica şi literatura de specialitate s-a decis că, în procesele de divorţ unde există copii minori, participarea autorităţii tutelare la dezbateri nu este obligatorie fiind suficientă expunerea în scris a punctului sau de vedere. Acesta nu este obligatoriu pentru instanţă fiind doar consultativ. Opinia autorităţii tutelare are la bază o anchetă socială.

Copilul minor va fi ascultat în camera de chibzuire. Dacă instanţa consideră necesar, ea va asculta copilul fără ca părţile sau alte persoane să fie prezente (art. 144¹ din C. de proc. civ.).

Participarea procurorului la cauzele în care sunt implicaţi copii minori este obligatorie.

Încredinţarea copilului minor poate fi rezultatul înţelegerii dintre părinţii acestuia, înţelegere consfinţită de instanţa de judecată (art. 42 alin. 4 din C. familiei).

Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori altor persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii de ocrotire (art. 42 alin. 2 din C. familiei).

Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti (art. 43 alin. 1 C. familiei).

Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (art. 43 alin. 3 C. familiei). Modalităţile prin care poate fi exercitat acest drept pot fi următoarele: vizitarea copilului la locuinţa părintelui căruia acesta i-a fost încredinţat, lăsarea copilului în vizită la locuinţa părintelui căruia nu i s-a încredinţat, vizitarea copilului la şcoală, petrecerea vacanţelor şcolare la ambii părinţi.

Când copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului (art. 43 alin. 2 C. familiei).

În cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la încredinţarea copilului minor, instanţa judecătorească poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii.

Această modificare intervenită cu privire la persoana copilului minor trebuie să fie temeinic motivată. De exemplu, rămânerea copilului minor la acel părinte ar putea avea drept consecinţă periclitarea dezvoltării lui fizice şi morale.

Modificarea măsurilor luate se face cu respectarea dispoziţiilor art. 42, alin. 1 şi 2 din C. familiei.