Această teorie a fost promovată de italianul Benigno di Tulio3 care a utilizat un concept fundamental similar celui folosit de Kinberg, dar cu o semnificaţie mai largă. În opinia lui di Tulio constituţia cuprinde, pe de o parte, elementele ereditare şi congenitale, iar pe de altă parte, elemente dobândite în timpul vieţii în special în prima ei parte.
Constituţia delincventă ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente (ereditare, congenitale, înnăscute) ce determină tendinţele criminogene, care însă nu duc în mod automat la săvârşirea de infracţiuni, ci numai favorizează ca un subiect să comită crima mai uşor decât altul.
Un concept important în teoria lui di Tulio este acela de prag care reprezintă nivelul de la care excitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional. Astfel, dacă toţi indivizii pot prezenta reacţii antisociale, declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a stimulului. Pentru unii stimulul poate fi mai slab, pentru alţii mai puternic. Crima, asemănător concepţiei lui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare socială.
Aproprierea lui di Tulio de determinismul pozitivist (pe care el îl critică) este evidentă, aceasta susţinând teza existenţei unei constituţii delincvente care separă infractorul de noninfractor.